Șadam-Tadam

Într-un text publicat în rubrica sa de lingvistică din The Spectator[1], Dot Wordsworth comentează o scrisoare adresată de Sindicatul Mamelor din Regatul Unit ziarului Daily Telegraph. În scrisoare se cerea ca „școlile primare să-i învețe pe copii numele corecte ale organelor genitale“. Cererea mămicilor era susținută și de Forumul pentru Educație Sexuală, în virtutea reglementării conform căreia, până la vârsta de 7 ani, „copiii trebuie să știe să numească în mod adecvat organele genitale externe“ (urmând, probabil, ca de la vârsta de șapte ani să le învețe și pe cele interne). Forumul ilustrează „adecvarea“ cu exemple din care autoarea articolului din Spectator trage concluzia că ceea își dorește, aparent, respectivul organ (adică Forumul pentru Educație Sexuală) e ca lumea să se porcăiască în latină.

Prin folosirea termenilor latinești pentru organele genitale, participanții la campanie speră să evite „perpetuarea rușinii“. Dot Wordsworth, se întreabă, pe bună dreptate, dacă Shakespeare, în opera căruia cuvântul penis nu apare niciodată, „perpetuează rușinea“ atunci când folosește în locul lui o mulțime de cuvinte fără acoperire imediată în latină (cock, pillicock, yard, prick). Umorul shakespearian generat de introducerea acestor cuvinte în text funcționează tocmai pentru că, printr-o convenție culturală sănătoasă, zona cu care se asociază termenii utilizați este guvernată de pudoare.

Dar pudoarea care sancționează folosirea cuvintelor obscene în public își pierde validitatea dacă intră pe tărâmul literaturii și încearcă să facă ordine acolo ca pe stradă. Într-o operă literară cuvintele obscene nu compromit neapărat funcția ei morală, atâta vreme cât, cum spune Garth Greenwell[2] într-un eseu scris în apărarea romanului lui Philip Roth, Sabbath’s Theater, suntem dispuși să recunoaștem existența unei rame, a unui fel de cerc magic, care separă lumea artei de lumea reală. În cazurile în care, din prostie și/sau din ticăloșie este ignorată rama respectivă, se poate ajunge, cum deja s-a ajuns, ca un scriitor ca Mircea Cărtărescu, de pildă, să fie acuzat „că-și bagă p…la în regina Angliei“[3]. Prin urmare, cei care nu conștientizează existența „cercului magic” din jurul operei literare se simt îndreptățiți să clameze amputarea termenilor considerați de ei obsceni. La asta contribuie și convingerea că literatura ori e „zicere frumoasă”, ori nu e deloc. Numai că lumea nu prea cade de acord ce va să zică „zicere frumoasă”. Personal, cred că, vizavi de „cele rușinoase“, literatura se ghidează după cuvintele Sfântului Pavel din Epistola I către Corinteni: Și pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcam; și cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviință. (De-aici, poate, și epitetul „cinstita“, cu care Creangă înnobilează mădularul de rușine în povestea sa.)

Azi nu e greu să ne imaginăm un computer dotat cu o funcție AutoCorrect calibrată în conformitate cu gingășiile unui eșantion de sensitivity readers, care să înlocuiască spontan termenii indexați ca obsceni cu corespondentul lor latinesc. Trecut prin furcile caudine ale unei asemenea aplicații, textul shakespearian ar fi „deparazitat“ din mers de termenii care lezează. Poate că pasajele respective nu și-ar pierde umorul, dar ar fi un umor de cu totul altă factură. Ar fi într-adevăr de tot râsul ca, în loc de cock, pillicock, yard, prick, să apară uniform penis.

Experimentul poate fi aplicat și la Creangă. În transcripție delicată, segmentul „și atunci cinstita p…lă face zbâc! în p…zda cucoanei“ ar trebui să sune cam așa: „și atunci cinstitul penis face zbâc! în vaginul cucoanei“. (Sau chiar „cinstitul vagin“, ca să nu existe discriminare.) Poate și neaoșul „zbâc“ ar trebui înlocuit cu o onomatopee latină – că prea sună spurcat în acest context – de pildă cu cinstita onomatopee tuxtax! Și să vedem atunci dac-ar mai râde cinstita caracudă de la Junimea…

Pentru a stârni un râs eliberator, transgresiunea lexicală trebuie să atenteze la normele de pudoare într-un mediu controlat. Literatura este un astfel de mediu controlat. Ca să funcționeze în acest mediu, termenul transgresiv trebuie lăsat să dospească în aura lui de obscenitate. Cuvintele sancționate ca „obscene“ în diverse culturi, inclusiv a noastră, se asociază intim, cum altfel, cu organele genitale externe, pentru care, cum am văzut, „mămicile“ aspiră la un „nume corect“, și cu funcțiile fiziologice, regulate și ele de un regim lexical fudul.

C.S. Lewis ne atrage însă atenția că nu organele și funcțiile respective sunt obscene, ci cuvintele care se referă la ele, atunci când aceste cuvinte aparțin unui registru colocvial extrem. În eseul său „Pudoare și filologie“^[4], C.S. Lewis avertizează că dacă suprimăm standardele de decență asociate cuvântului scris, nu vom mai putea râde niciodată citind Aristofan, Chaucer sau Rabelais, unde umorul depinde parțial de faptul că este numit ceea ce „nu se cade” numit. Se comite, deci, o transgresiune. În această situație căderea din standarde este mai degrabă un caz de felix culpa, atâta vreme cât recursul la registrul jos este răscumpărat stilistic și justificat artistic (vezi Chaucer, Shakespeare, Rabelais, Creangă, etc.).

O asemenea întreprindere, estimează C.S. Lewis, nu este nici imposibilă și nici perversă. Dar ea este „gigantică“^[5] și autorul modern de literatură „serioasă“ care militează pentru o totală libertate a condeiului trebuie să ia în considerație două aspecte: în primul rând dacă efortul merită, și apoi dacă, în urma acestui efort, nu pierdem mai mult decât câștigăm. Suprimarea pudorii ar însemna suprimarea unei zone perfect valide (și necesare) a sensibilității umane, dar și dezamorsarea unor cuvinte cu potențial exploziv și gararea lor pe linia moartă a cuvintelor etiolate, neutre, inerte, care deja parazitează lexicul curent, spune C.S. Lewis.

Dar, atenție, așa stau lucrurile pentru autorul de „literatură serioasă“. Însă în eseul lui C.S. Lewis, opusul literaturii serioase nu e literatura ne-serioasă, ci creația literară din sfera comicului. Comic works are a different matter, se grăbește el să adauge, fără însă a elabora. Această poziție pare a face transgresiunea lingvistică nu doar acceptabilă, dar și motivată artistic, atunci când scopul ei vizează comicul.

Problema e că, de cele mai multe ori, chiar și când e vorba de un text din sfera comicului, cititorul pare mai puțin dispus să adopte perspectiva „artistică“ și obiectează vehement la constatarea transgresiunii, în virtutea unor norme la care este liber să adere în aceeași măsură în care autorul este liber să le încalce, făcând abstracție de faptul că cei doi se situează, cum am văzut, în planuri diferite. Dar altminteri, obiecția cititorului e la fel de justificată ca transgresiunea lingvistică a scriitorului. Și pe bună dreptate, pentru că pudoarea nu e doar „o zonă perfect validă a sensibilității umane“, ci și un reflex. Or, obscenitatea verbală intră în coliziune directă cu acest reflex, ea amenințând, în cuvintele lui C.S. Lewis, „să sfâșie însăși țesătura minții“^[6].

În cartea lui Eshkol Nevo, Ultimul interviu, un participant la un curs de scriere creativă este șocat când instructorul îi sugerează că e posibil și chiar de dorit să nu ocolească registrul colocvial jos într-un text literar, iar concluzia spontană a scriitorului aspirant e că asta însemnă „să forțezi limba într-un act de prostituție“.

Este exact ce se petrece în mintea multor cititori, mulți dintre ei părinți – vezi „mămicile“ de mai sus și de pe Facebook – și educatori, care militează pentru epurarea limbajului literar. Recentele atacuri la adresa bibliotecilor școlare din SUA, care vizează expulzarea din rafturi a unei liste impresionante de titluri, pe motiv că sunt poluate de limbaj și emoții „obscene“, ilustrează clar modul de funcționare al respectivelor minți. Din frazarea doleanțelor celor ultragiați e clar că pentru ei argumentele lui C.S. Lewis nu intră în joc. Așa cum frumusețea este în ochii privitorului, și obscenitatea este de multe ori în mintea cititorului și e atât de bine fixată acolo de reflexul pudorii, încât uneori n-o clintesc nici cele mai stilistic-rafinate ambalaje literare. Ca să nu mai vorbim de situațiile în care mințile de mimoză detectează obscenitatea acolo nu există…

Într-o pledoarie pro domo privind utilizarea cuvintelor „obscene“ în literatură, D.H. Lawrence observă că evoluția și cultura noastră depășesc cu mult granițele tabu-urilor inerente culturii moștenite. În evul mediu, presupune el, puterea evocativă a cuvintelor era mai intensă decât ne putem da seama azi. Prin urmare, conchide Lawrence, puterea evocativă a așa numitelor cuvinte obscene trebuie să fi reprezentat un pericol extrem pentru mințile încete, obscure și înclinate spre violență din perioada medievală. Și poate, se lamentează el, această putere evocativă a cuvintelor obscene continuă să fie periculoasă pentru mințile încete și primitive de azi.^[7]

Într-un alt eseu în care dezbate prezența cuvintelor obscene în textele literare^[8], C.S. Lewis se situează discret-polemic față de poziția lui D.H. Lawrence, nuanțând convingător lucrurile. Cuvintele obscene, observă el, coexistă din totdeauna cu „mințile încete și primitive“. Dar în toate epocile există și minți care se raportează altfel la aceste cuvinte și nu ezită să le folosească cu discernământ. De la Ovidiu la Chaucer, exemplifică C.S. Lewis, termenii obsceni sunt un instrument al burlescului. Același Ovidiu, de exemplu, când scrie literatură erotică, evită termenii obsceni, pe care îi consideră inhibanți, recurgând la parafraze elaborate cu ajutorul unui lexic „acceptabil“.

Folosirea „cu discernământ“ a unui cuvânt „inacceptabil“ într-o operă literară presupune un context justificativ care, desigur, nu e ușor de creat. În eseul „Art Song“ din volumul On Freedom: Four Songs of Care and Constraint, Maggie Nelson atrage atenția că termenul exprimat are nevoie de context, iar arta reprezintă un context specific (vezi rama lui Garth Greenwell), a cărui specificitate trebuie luată în considerare. În funcție de context, același cuvânt devine altul. Dacă ignorăm variația de context, avertizează Maggie Nelson, se declanșează „logica omogenizantă a paranoiei“, care nu ține seama de astfel de diferențe și tinde să le aplatizeze cu zelul unui tăvălug – pentru că această logică omogenizantă a paranoiei pretinde ca toată lumea să reacționeze la fel, în ciuda diferențelor de context.

Pragul tabu-ului este poros și eluziv, iar obscenitatea poate fi gratuită și fără har inclusiv în literatură, în lipsa unui context adecvat (sau în afara lui). Dar nu obscenitatea este problema, ci, cum am văzut, reacția la ea. La urma urmei, cum spunea Saul Bellow[9], într-o carte „platitudinea e mai rea decât obscenitatea.“ Cât despre măscări, mă întreb și eu asemenea țăranului traficant de penisuri din povestea lui Creangă: „Apoi, dă, cucoană, dac-așa le cheamă, cum hastă p…lă să le mai zicem? “

[1] Dot Wordsworth, „Mind Your Language: Who Says There’s a ‘Correct Name’ for the Penis?”, The Spectator, 27 iulie 2013, https://www.spectator.co.uk/article/mind-your-language-who-says-there-s-a-correct-name-for-the-penis-.

[2] Garth Greenwell, „A Moral Education. In Praise of Filth”, The Yale Review, 20 martie 2023, https://yalereview.org/article/garth-greenwell-philip-roth.

[3] „Mircea Cărtărescu se plânge că a fost eliminat din viața publică”, Cotidianul, https://www.cotidianul.ro/mircea-cartarescu-se-plinge-ca-a-fost-eliminat-din-viata-publica/.

[4] C.S. Lewis, „Prudery and Philology“, în Present Concerns. Journalistic Essays, ed. Walter Hooper  (HarperOne, 2017), pp. 69-72.

[5] C.S. Lewis, op. cit., p. 71.

[6] „…to rip up the whole fabric of the mind“, C.S. Lewis, op. cit., p. 71.

[7] D.H. Lawrence, „A Propos of Lady Chatterley’s Lover“, în Phoenix II: Uncollected, Unpublished and Other Prose Works by D. H. Lawrence, ed. Warren Roberts și Harry T. Moore (Londra, 1968), p. 489.

[8] C.S. Lewis, „Four-Letter Words“, în Selected Literary Essays, ed. Walter Hooper (Cambridge University Press, 1969), pp. 169-174.

[9] Saul Bellow, „The Writer as Moralist“, The Atlantic, martie 1963.

Imagine reprezentativă: Edward Weston, Pepper No. 30, 1930