Luni seară, la sfârșitul unei zi nu tocmai ușoare, m-am dus la centrul Replika să urmăresc un spectacol nu tocmai ușor.
Inspirată din viața eroinei ilegaliste Golda Bancic, piesa Mihaelei Mihalchov, În zori lumina e mai aspră, este un spectacol greu, care trece prin momentele grele și ambigue ale istoriei contemporane europene cu bubuituri și strigăte. Foarte caracteristic mi se pare că nu râde nimeni atunci când, la început, Emmanuel Macron vorbește în „românește“ (Macron cuvântează bineînțeles în franceză, dar mișcările gurii sale sunt „sincronizate“, ideea genială a regizorului Radu Apostol) cu ocazia transferării la Panthéon a rămășițelor lui Missak Manouchian, conducătorul grupului partizan din care făcea parte și Golda Bancic: spectatorii înțeleg umorul, dar văzând scena puritană își dau seama că nu-i de râs.
Golda Bancic, zis Olga, aspect accentuat obsesiv în scena care urmează imediat după Macron, s-a născut la Chișinău într-o familie evreiască săracă și a devenit o comunistă convinsă și aș zice de neconvins despre orice alt adevăr – una dintre învățăturile spectacolului, nu știu cât de voită, este această echivalare a partizanilor cu teroriștii, nu printr-o arătare cu degetul, mai mult prin rimele care „trimit“ acțiunea de odinioară spre prezent: atentate cu bombe, deraierea trenurilor.
O scenă puritană, construit din trei rânduri de panouri verticale (scenografia: Gabi Albu); costumele sunt și ele foarte parcimonioase, de un colorit „ilegalist“, ca să zic așa. Golda Bancic zis Olga nu a fost niciodată altceva decât o ilegalistă, unilateralitate care dă forța spectacolului, pe de altă parte însă, ne pune pe gânduri.
Radu Apostol a regizat spectacolul cu grijă și, cum am văzut, fantezie. Cele trei extraordinare actrițe (Florina Gleznea, Silvana Negruțiu și Katia Pascariu) joacă tot destinul Olgăi, cu rolurile secundare cu tot: cu părinți, proprietari de fabrică, colege, ilegaliști, torționari, Cioran, Nae Ionescu, Eliade, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, naziști. Au o versatilitate nesfârșită, pot fi năpăstuite în rolul părinților, cinice în cel al proprietarului, crude când joacă torționari, cocoșate de ideile legionare, înflăcărat-nemiloase în cel al procurorului care îi condamnă la moarte pe partizani.
Aici am o observație: foarte bună, dar un pic prea lungă scena cu articolele intelectualilor din interbelic – cred că am înțelege sensul ei și dacă n-ar dura 30 de minute. Pe de altă parte, Eugen Ionescu, parodizat ca și ceilalți, nu merită asta – el chiar că n-a fost legionar nicio clipă. Dar „AI-zarea“ celebrei fotografii de la Place Furstemberg cu cei trei celebri e iarăși o idee frumoasă (video: Elena Găgeanu). Iar ideea cu cocoșarea neașteptată a intelectualilor de extremă dreaptă e devastatoare.
Un spectacol aspru, frumos, bine ținut în mână, ca o săgeată zveltă și otrăvită.
Imagine reprezentativă: fotografie realizată de Dan Moruzan pentru LiterNet
