A deschis un ochi și l-a închis repede la loc. Apucase să vadă că nu era nimeni în jur. Și-a ținut pleoapele strânse minute în șir ciulind urechile. Se auzeau voci și șoapte, clinchete metalice, țiuit de aparate, pași grăbiți pe culoar și fâșâit greoi de papuci. Un infern dat la minim în care unii intrau și din care alții se chinuiau să scape. Mai era și armata de doctori, surori medicale și asistente, brancardieri și tehnicieni pe care și-i imagina forfotind dincolo de ușă. Stătea în pat nemișcat, încordat de atâta concentrare, gândindu-se la următoarea mișcare. Sau mai bine zis la prima mișcare pe care avea s-o facă. Cum începi, așa riști să și termini. Un cuvânt imprudent și toate pot lua o altă cale. E important să începi bine, dar și mai important e să nu ratezi șansa de a lua-o a doua oară de la început cum trebuie.
Amețit cum era, David devenise conștient de norocul care căzuse pe capul lui. Își pipăi bandajele fără să deschidă ochii. Capul îi era bandajat, îl simțea mare și dureros, dar rănile vor trece, în schimb ideile ce-i treceau acum prin cap nu erau puține, nici banale. Semințe miraculoase din care ar putea crește copaci nemaivăzuți. David a înțeles perfect ce carte îi strecurase destinul în mânecă și își aduna toate puterile, pregătit s-o joace.
A auzit ușa deschizându-se și un miros amestecat de medicamente, clor, parfum, iod, mâncare i-a fluturat în nări. Și-a strâns pleoapele și mai tare, nu era încă pregătit să dea ochii cu nimeni. În salon intrase cu siguranță Dasy, nu o văzuse pe viu niciodată, dar o știa. O auzea cum îi schimbă perfuzia, mâna ei i-a atins brațul, apoi a aranjat instrumentele pentru doctorul care urma să vină să-i schimbe bandajele. Nu avea habar de câte zile se afla acolo. Uneori timpul nu măsoară curgerea secundelor, ci intensitatea lor. David trecuse prin momente intense, rupte de timp, sau poate chiar înăuntrul timpului, o gaură neagră fără memorie, în care trecutul sau viitorul nu fac niciun sens, energia lui este doar atunci și acolo. Cum să le spună că Dumnezeu le trimitea prin el un mesaj? Un mesaj pentru cine? Pentru doctorii și personalul medical din spital? Pentru omenire? O să-l creadă nebun și îl vor transfera din salonul de recuperare direct la psihiatrie.
Capul îi vuia și mai tare. Realiza că se născuse cu adevărat abia acum, într-un spital, cum se naște majoritatea nou-născuților, dar la o vârstă adultă. I-ar fi putut spune a doua naștere, doar că viața lui până la accidentul de mașină fusese o degringoladă din care nu-și mai aducea aminte decât frânturi. I se părea că nu are trecut, doar câteva amintiri și până și pe alea voia să le uite. Ar putea în sfârșit să aibă însă un viitor, așa cum și-l dorise în prima viață. Să fie atent atunci ce scoate pe gură. Uneori te temi mai mult de ce înțeleg alții decât de ce spui tu. „Dumnezeu m-a ales pe mine ca mesager. Dați-mi o foaie de hârtie și un creion. Cuvintele rostite se evaporă repede. O să scriu ce mi-a spus. Scripta manet. Puneți hârtia într-un loc sigur, nu vă grăbiți să citiți, nu interpretați și, mai ales, nu transmiteți mai departe.” Nimeni nu l-ar lua în serios.
Câte șanse are omul să se schimbe, să-și spele păcatele sau să le îngroape în liniște, să o poată lua de la început, curat și proaspăt ca un nou-născut? Unii nicio șansă, niciodată. Dar lui Dumnezeu îi întinsese nu doar o mână, îi și vorbise. Se simțea ales, deși îi era frică de ce urma să i se ceară în schimbul norocului cu care părea să fie hărăzit. „Pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață”, îi spunea mama când era mic. Și nu întâmplător. David era delăsător și leneș, dar dacă s-ar fi întins flămând sub un pom cu siguranță para cea mai dulce ar fi căzut drept în gura lui.
Fusese un copil vesel care nu dăduse nimănui bătăi de cap. Ca adolescent și-a păstrat candoarea, fața luminoasă, dar a învățat să mintă, să manipuleze, să se strecoare la umbră când soarele dogorea, să ia calea ușoară, să evite eforturile de orice fel pentru că se întâmpla să cadă mereu în picioare, îi mergea, cum s-ar spune. Era plăcut la înfățișare și priceput la vorbă, făcea impresie bună, părea tot timpul informat fără să se dea în vânt după învățătură, prindea totul din mers, avea talentul de a induce în eroare și de a-și ascunde propriile erori. A avut și noroc. A trecut lejer prin școală, deși nu a excelat în nimic, a făcut tot felul de prostii și a scăpat cu fața curată, a furat și n-a fost prins, a înșelat, dar s-a transformat cu iscusință în victimă. În ciuda a toate, prezența lui era dorită și apreciată.
Elegant și politicos, gata să ajute și mai ales să-și dea cu părerea despre orice, David trecea drept un tânăr bun la suflet și generos. Și chiar era. Avea cultul prieteniei, iubea animalele și avea compasiune pentru oricine se afla în dificultate. Ar fi mai mult voluntar dacă nu s-ar plictisi repede și nu ar fi mereu în căutarea a ceva nou, care să-l stimuleze și să-i satisfacă enorma curiozitate care se întindea de la oameni la natură, de la tehnologie la tainele universului. Nu citea, dar știa nume de autori și titluri de cărți, chiar personaje, îi uimea pe toți vorbindu-le de prințul Mâșkin ori de Raskolnikov, de K sau de Ostap Bender. Nu mergea la muzee și nu avea educație în arte sau muzică, dar cunoștea pictori și compozitori, era un bun IT-ist fără să fi studiat vreodată informatica.
Ajunsese un bărbat trecut de treizeci și trei de ani, dar își prelungea adolescența cu bună-știință pretinzând că ar câștiga timp, deși primul care avea să-l trădeze era tocmai timpul. David îi intuia capcana, amâna să-i măsoare trecerea, urmând sfatul unui bătrân care îi spusese odată: „Dacă nu-l bagi în seamă, o ia mai ușurel. Să zicem că ai de făcut ceva până la o oră fixă. E dimineață și tu la ora 12 ai de terminat o lucrare, de împlinit un proiect. Te pui pe treabă. Nu te uiți la ceas. E important să nu te uiți la ceas. La un moment dat vrei totuși să vezi cât ți-a mai rămas. Vei fi uimit, timpul s-a târât încet, ți-a dat răgazul să faci ce aveai de făcut, doar că din acel moment când ai înregistrat cât e ora, va începe să curgă. Tumultos sau doar normal, așa cum curge el, sacadat, egal cu el însuși. Odată ce ai aflat cât e ora, adică ce timp e, ești pierdut, tu începi să-l măsori, iar el să treacă. Ai înțeles?” David a dat din cap neconvins. Bătrânii vin cu ciudățenii, s-a gândit, ori fac pe grozavii ca să-și arate înțelepciunea. Dar a doua zi a făcut experimentul. Tot timpul pe care îl câștigase până nu s-a uitat la ceas l-a pierdut din momentul în care a aflat cât era ora. Păi să nu-ți vină să spargi toate ceaurile și orologiile? Cui i-a venit ideea să măsoare, să cântărească, să pune limite infinitului?! Revoltă copilărească, dar nu lipsită de sens, își spunea David care pe atunci avea cam optsprezece ani, dar mai departe nu știa ce să facă din revolta lui. S-a pus pe furat ceasuri. În metrou, în gări, în piețe și în magazine, mai ales de la oameni în vârstă. Avea dexteritate și determinare. Convingerea că le prelungea viața dându-le ceva timp.
Avea trucurile lui. Se lovea ca din greșală de o femeie care căra o plasă, dacă plasa cădea pe jos, aduna el conținutul și i-o dădea înapoi cerându-și scuze și cu mișcări rapide dar fine îi desfăcea ceasul de pe mână. Sau oprea un bărbat și îl întreba cât e ceasul, iar când acesta se uita la mână, David sărea să-i scuture ceva de pe mânecă: „Scuzați-mă, îmi dați voie? Sunteți murdar pe haină.” Țac-pac, ceasul era al lui. Adunase zeci de ceasuri, mai scumpe sau mai ieftne, de damă sau de bărbat. Nu le păstra pentru el și nu le vindea, le arunca în tomberoanele de gunoi. La început avea sentimentul de salvator, un haiduc care deposedează oamenii de un obiect care materializează o limită și le dă în schimb iluzii, dar după un timp și-a dat seama de inutilitatea gestului său, o absurditatea dintr-un șir lung de absurdități din care avea să muște pe rând. A lucrat ca factor poștal, paznic de noapte, muncitor constructor, vânzător într-un magazin de mărunțișuri, chelner, antrenor de tenis fără să fi jucat vreodată tenis, brancardier într-un spital. De aici i s-a și tras.
David aștepta la Urgențe salvările, lua răniții și accidentații cu targa și îi ducea la camera de urgență. Majoritatea ajungeau acolo singuri și nimeni nu venea să-i vadă, nici să-i scoată din spital. Până când auzea sirena salvării următoare, își petrecea timpul în salonul de urgențe. Doctorii și asistentele îl lăsau în pace. Se așeza pe marginea patului câte unui pacient, le ținea mâna, îi privea în ochi sau le șoptea la ureche celor în comă sau stare de inconștiență: „O să fie bine. Nu-ți fie teamă. Ești pe mâini bune. O să treacă, ai să vezi, totul va fi bine.” Noaptea David le ținea de urât. Multe lucruri urâte pe lume. Durere, frică, singurătate.
Tresări în patul de spital. Dasy îl atinse brațul și îi șopti la ureche: „Te-ai trezit? Spune ceva.” David strânse pleoapele și mai mult. Să nu cedeze, să-și pregătească cum trebuie renașterea. Dasy continuă: „Știu că mă auzi, dă un semn măcar, strânge-mă de mână.” Și nu ne duce pe noi în ispită și ne izbăvește… își repeta în gând David cu simțurile încordate. Coșciugul în care își trăise suferința în întuneric câteva zile, sau săptămâni?, devenise locul unde avea să se producă renașterea lui. Rămase tăcut și imobil. Încă nu știa cum să-și anunțe revenirea la viață. El văzuse moartea cu ochii și acum știa că moartea e doar o schimbare de lume. Veste grea pentru omenirea care ori se aștepta să dispară definitiv, ori să intre în rai. „Nici raiul, nici neantul nu vă așteaptă, ci doar o altă lume. O lume diferită de cea de pe pământ, am văzut-o cu ochii mei, eu am fost acolo, dincolo, știu ce vorbesc.” Dasy își trase mâna și ieși spunându-i peste umăr: „Bine. Decide când vrei să vorbești. Mult nu mai poți să stai așa, aici.” Cum auzi ușa închizându-se, David făcu ochii mari și un fior îi trecu pe șira spinării. Venise timpul.
Imaginea principală: Harry Callahan, Detroit, ca. 1947
