Sanda Manu: In memoriam

Start

M-am străduit toată ziua să-mi amintesc prima mea întâlnire cu doamna Sanda Manu, dar n-am reușit o localizare temporală precisă. Cel mai probabil într-un FNT de la începutul anilor ‵90. Ce m-a cucerit din start a fost echilibrul și fermitatea cu care își susținea afirmațiile. Asociate cu un zâmbet și o privire pătrunzătoare. Rigoarea ideatică pe care am simțit-o provenea atât din metodologia regizorală, cât și din cea de profesor. Ca regizor, e musai să fii și pedagog, să știi cum să te faci înțeles de cei prin intermediul cărora te exprimi ca artist. Iar ca profesor e indicat să fii și un regizor bun, să pui în scenă teoria și exercițiile care să-i ghideze pe învățăcei spre nucleul meseriei. Le stăpânea pe amândouă și încă la nivel de maestră.

Teatrul nu avea secrete pentru Sanda Manu. Se născuse (6 august 1933) într-o familie în care tatăl (Ion Manu) era actor, iar discuțiile erau inevitabil preponderent legate de sfera creației. Cultura teatrală a Sandei Manu era solidă, se fortificase acasă sezon după sezon, însă tatăl nu voia cu niciun chip ca ea să opteze pentru o carieră artistică. Se întâmplă la cei care, cunoscând actoria din interior, știu cât e de complicată, de solicitantă, ce mediu dificil poate deveni în anumite circumstanțe. Așa că Ion Manu nu i-a îngăduit, până când n-a împlinit 18 ani, să meargă la teatru! A sfătuit-o să învețe limbi străine și să urmeze Politehnica. Numai că viața nu-i întotdeauna așa cum ne-o trasăm în planurile personale, așa că în ultima clasă de liceu, Sanda Manu s-a decis să-și încerce puterile la… Facultatea de Teatru, Actorie. O fi fost chemarea genelor aruncate dinspre tată, o fi fost un gest rebel, greu de spus. Cert e că a picat, spre marea ei dezamăgire. Rămăseseră însă locuri la Regie, s-a reorientat și asta a fost. Seria întâmplărilor nostime continuă cu examenul de absolvire (1955). Lucrase Steaua fără nume, dar interpreta Monei era foarte slabă, așa că în ultima secundă s-a decis să preia chiar ea rolul. O revanșă pentru ratarea inițială? Așa e adesea în arta scenică, loviturile de teatru sunt la ordinea zilei!

Ca regizoare și actriță în propriul spectacol de licență a primit diploma și a început o carieră definibilă prin constanță și seriozitate, în care a pendulat între scenă și școală. Sanda Manu a fost o regizoare care valoriza textul, atentă la toate pliurile lui, la detalii pe care le releva în mizanscenă. Actorii cu care lucra o admirau pentru maniera de a-i conduce către personajele atribuite. Credea în parteneriatul creativ, în părăsirea contururilor care înseamnă obișnuință scenică. Distribuțiile ei erau mai mereu surprinzătoare, îi așeza pe interpreți în partituri la care nu s-ar fi gândit niciodată că li se potrivesc. Îi determina astfel să caute în ei înșiși potențialități neșteptate pe care să le activeze în contre-emploi-uri. Nimic nu poate fi mai solicitant artistic decât un personaj considerat nepotrivit, care te obligă să găsești resurse despre care nici tu nu știai să există latent. Care așteaptă să li se ofere oportunitatea de-a țâșni. Cam așa făcea Sanda Manu, iar când mergea într-un teatru, lumea era nerăbdătoare și spera să ajungă pe lista afișată la avizier pentru noua producție. Chiar dacă pe drumul către seara premierei apăreau și povârnișuri. Dar, oare, nu acesta e pariul oricărei arte?

Numele Sandei Manu se regăsește în arhivele teatrelor Național din Iași, Național din București, Nottara, Bulandra, Teatrul Mic, de Comedie etc. S-a autodefinit ca „o veșnic căutătoare” atât ca regizor, cât și ca pedagog. Într-un interviu din anul 1985, declara că instinctul este cel care i-a adus reușita de public de care s-au bucurat creațiile sale. „Pentru mine ca regizor, bucuria e în repetiții”, explorarea în echipă, satisfacția de-a străbate împreună căutarea. A avut și momente când se săturase de teatru, i-a declarat-o Irinei Coroiu, în 1985 într-un interviu, când, onestă cu sine însăși, a intuit că avea nevoie de-un interval de regăsire.   

Activitatea didactică a început-o în 1964, cu o clasă de Actorie. I s-a părut mai provocatoare decât cea artistică, regizorală. A avut rezultate remarcabile, din grupele cu care a lucrat la IATC București a scos multe generații, cu nume celebre azi, precum Dorina Lazăr, Victoria Cociaș, Oana Pellea, Dorina Chiriac, Dana Voicu, Andi Vasluianu, George Mihăiță, Claudiu Istodor, ca să ofer numai câteva exemple dintr-o serie mult, mult mai lungă. A fost un profesor dedicat, pasionat, un mentor din categoria celor care investesc în discipoli, care știu cum să transfere celor pe care-i modelează. Îi sprijină să se descopere, să-și cultive aptitudinile native, să le transforme în cariere de succes. Îi învață să gestioneze gloria, o stare care poate înnobila și motiva, dar care la fel de ușor poate demola sensibilități, dacă nu ai puterea s-o ții în frâu. Un adevăr valabil pentru toate timpurile.

Drum lin către lumina stelară, doamna Sanda Manu!

Imaginea reprezentativă: Oana Pellea

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×