Sărbătoare incluzivă

1 decembrie 2023

Start

Nici nu știu dacă în perioada de dinainte de luna septembrie a anului trecut am trăit cu adevărat în România. Sigur, trăiam la Cluj, unde m-am și născut, la Zalău, la Tg. Mureș, știam că statul român e slab și adeseori fără viziune, că politicienii fără prea multe idei mârâie la maghiari când le dictează interesul. Aveam prieteni români, scriam și românește, participam la evenimente din cultura română.

Și totuși am trăit într-o comunitate care m-a ocrotit, în care eram cunoscut și prețuit. Am trăit în limba maghiară, în cutumele maghiare. Încă și azi vorbesc cu jumătate de gură în timp ce mănânc, pentru că „magyar ember evés közben nem beszél”, adică un om maghiar nu vorbește în timp ce mănâncă. Când termin, pun picior peste picior, iar cât aștept să termine și Ema, vorbesc cu mare poftă.

Nu am crezut niciodată că numai în limba maternă poți fi fericit și împlinit, dar nu am putut să mă rup de bula mea. Comunitatea m-a format prin mentalitatea ei, prin obiceiurile sale, prin așteptările sale și chiar prin tristețile sale.

Acum, când mi se rotește camera, încep să văd o altă Românie – poate pe cea adevărată. Nu e mai bună pentru că nu în dualitatea asta o văd. E mai colorată, mai pestriță, mai umană și mai reală cumva. De ce oare? Cred că pentru că trăiește altfel, trăiește clipa și peste ea nu planează complexul unei dureri nemestecate.

Nu mi-am trădat comunitatea: m-am eliberat de ea. Mă simt cumva mai individ, sentiment care are prețul lui, firește. Și mă simt și mai suveran, mai matur întrucâtva. Acum, de ziua națională a României, privesc sărbătoarea aceasta ca pe oricare alta. Nu sunt un mare festivist, cineva care se simte bine în mijlocul multor oameni, dar în interiorul meu mă văd printre cei care sărbătoresc.

O zi bună, România! Să ne reauzim cu bine!

Imagine reprezentativă: arhivă Muzeul Național al Țăranului Român

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×