Sărbători amestecate

Start

Sărbătorile pot fi glamuroase în New York, dar în fiecare iarnă mă bântuie nostalgia după zăpezile copilăriei, mirosurile calde de Crăciun, toate voalate în căsuțele memoriei de unde ies uneori fără mare forță de a reînnoda trecutul.

Românii stabiliți în America se străduiesc să-și translateze obiceiurile și bucătăria de sărbători. Știu un român din Los Angeles care a adus într-o iarnă din București, într-o valiză diplomat, un porc întreg tranșat. Eu însă era să primesc o amendă de 500 de dolari pentru un măr uitat în poșetă. La graniță, fiecare cu norocul lui.

De curând un prieten care trăiește în Georgia s-a gândit să-și aducă din România pușca de vânătoare a tatălui său. Tot din nostalgie. Pe aeroportul din Atlanta i-a avertizat pe vameși că în bagajul de cală are o armă. „Bine, bine, dar cârnați ai?” i-au răspuns zâmbind neatent vameșii, „Nu, nu am cârnați, nici alte produse alimentare, am declarant că am o armă!” le-a repetat îngrijorat. „Armele sunt binevenite la noi, doar cârnați, salam să nu ai!”

În America statele sunt divizate, iar un motiv esențial este politica armelor. Statele republicane au mare apetență pentru achiziționarea de arme. O familie clasică din America profundă poate deține legal un arsenal întreg, inclusiv mitraliere, aruncătoare de flăcări, arme de asalt, chiar tancuri. E o tradiție. A făcut înconjurul canalelor media o fotografie de familie din Texas în care părinți și copii pozau lângă brad fiecare cu o pușcă în mână (cele ale fetițelor erau roz), cerându-i lui Moș Crăciun să le aducă în dar multă muniție.

Majoritatea românilor emigrați înainte de 1989 sunt republicani. Nu au crescut în cultura armelor și nici în Vestul sălbatic, dar doctrina conservatoare și „patriotismul” adoptat automat le impun să se considere mari susținători ai amendamentului din Constituție care garantează libertatea de a poseda arme. Înțeleg permisul unei arme de vânătoare sau al unui pistol, dar arme de asalt? „Dacă democrații ne iau armele, s-a terminat cu libertatea. America e încheiată”, mi-a spus cândva un român și el republican stabilit în Florida, om blând care n-a ținut în viața lui o pușcă în mână. „A la guerre, comme a la guerre!” i-am spus ca să dezamorsez dialogul. Și iată-mă în Florida, într-o frumoasă zi de decembrie, printr-o conjunctură – prietenii unor amici, cum se întâmplă – la un prânz cu trei cupluri de conaționali emigrați de mult și adaptați la lumea nouă cât să aibă o viață simplă, dar confortabilă. În Florida iarna e ca vara, 24-25 de grade Celsius, palmieri încărcați de curmale, banane și nuci de cocos, copaci de papaya și mango. Se apropie Crăciunul, dar în ciuda decorațiilor din malluri, hoteluri și bulevarde, atmosfera nu e convingătoare.

Mâncăm afară în grădină mititei făcuți la un grătar cu cărbuni pe care gazda îi aprinde cu un modest aruncător de flăcări. E bine. Oameni cumsecade, muncitori, fiecare cu povestea lui de emigrare, care s-au zbătut în țara asta, buni români, cum se autodefinesc, patrioți americani, cu steagul lui Trump 2024 pe perete. Privim în altă parte. „Noi am pus toți bani și am cumpărat un porc, ne povestesc comesenii. Femeile se pregătiseră să facă sarmale, cârnați, tobă, cartaboși, să simțim și noi Crăciunul ca acasă, dar ce credeți? Am luat un porc mare, să ne ajungă la toți. Era extrem de gras. Tăiam, tăiam, și cuțitele înotau în grăsime, nici n-am ajuns la carne… De unde să știm că porcii mici sunt mai scumpi decât porcii mari pe care îi îngrașă forțat peste noapte. Ce să facem acum cu el? Unde să-l aruncăm? L-am pus pe barcă și l-am aruncat în ocean, la rechini.” Ne binedispunem, gazda ne toarnă palincă adusă din România în sticle de Borsec și cârnați de Pleșcoi strecurați în valiza de cală printre cutiile de Colebil și cremă de gălbenele.

O doamnă de la masă mă întreabă cum de putem trăi în New York, oraș expirat, fantomatic, din care au fugit toți odată cu pandemia. Îi răspund prudent că nu e chiar așa, orașul și-a revenit, are aceeași energie, sunt cozi la muzee, la spectacole, viața merge mai departe. Doar că pare să știe mai bine ca mine, deși nu a fost în New York niciodată. „Magazinele sunt devastate, e criminalitate, zgârie-norii sunt abandonați că se lucrează de acasă, toată lumea se mută acum în Florida”, îmi spune, „pentru că aici nu e comunism, suntem un stat liber, noi n-avem restricții, nu trebuie să porți mască”. Tac și zâmbesc vag. Soția gazdei îmi sare în ajutor și schimbă discuția: „Data viitoare vă fac ciorbă de burtă. Sunt expertă.” Un alt domn de la masă ne povestește despre experiența înălțătoare pe care a avut-o când a participat la un dialog al lui Trump cu Bill O’Reilly, comentator politic de dreapta. 300 de dolari biletul, dar a meritat. „Ce copac e acela?” Întreb ca să spun și eu ceva, arătând spre copacul din grădină plin cu fructe ciudate. „Ah, star fruits, stele”, îmi răspunde gazda. „Ia câte vrei. Nu au un gust prea grozav, noi facem țuică din ele.” În momentul acela am auzit un fâlfâit de aripi și brusc cei trei bărbați au țâșnit de la masă fiecare cu o armă în mână. Prima reacție a fost să mă bag sub masă, dar fețele celor trei femei au rămas calme privindu-mă cu îngăduință. „Papagalii, au venit papagalii”, a strigat unul dintre bărbați, și toți și-au încărcat puștile. Atunci am văzut pe liniile de înaltă tensiune un șir de papagali mici verzi. „Nu trageți în papagali”, a strigat soțul meu, iubitor de păsări. „Ce v-a apucat?” Mi-am amintit că în New York avem un prieten care ține acasă într-o colivie un papagal mic verde întocmai ca aceia și pe care toată familia îl îngrijește și iubește.

„Dragă, papagalii ăștia ne terorizează de ceva timp. Zboară cu cârdul în copacul cu star fruits, dau cu ciocul și toate fructele cad. Nici măcar nu sunt coapte.” Ce vă pasă, am vrut să-i spun, dacă tot n-au un gust prea grozav… „Nu putem sta cu brațele încrucișate. Iguanele pe de altă parte ne distrug florile, au ajuns și în podul casei. Aici dacă n-ai arme ești la mâna lor.” Am auzit câteva pârâituri și papagalii și-au luat zborul. „Dar stați liniștiți, că sunt puști cu aer comprimat, și în plus bărbații au băut prea mult, nu nimeresc…” „Dar dacă o alice te lovește de la doi metri te poate omorî”, murmură soțul meu dar nu-l ia nimeni în seamă. În fine, și-au pus puștile jos și au trecut la desert pe muzică populară, în timp ce noi am invocat oboseala și am scăpat cu fuga.

Am ajuns pe balconul apartamentului în care locuim tocmai la timp pentru parada iahturilor din acel weekend care treceau din Miami spre Fort Lauderdale. Unele extrem de luxoase, altele mici și zgomotoase cu steagul lui Trump fluturând încrâncenat la pupă. Când ne-am aruncat privirea cu două etaje mai jos, am văzut în balconul unui vecin câteva zeci de ghivece toate cu același tip de plantă. E marijuana, ne-am spus, frunzele sunt inconfundabile. În Florida ai voie să posezi câte arme dorești, dar marijuana e ilegală. Am sunat administratorul clădirii care ne-a râs în nas. „Nu e marijuana, sunt plante de papaya”. „Atât de multe?” „Suntem un stat liber”, ne-a replicat și ne-a urat un weekend plăcut. Soțul meu nu s-a lăsat. Și-a adus binoclul și le-a studiat atent, a făcut fotografii, a cercetat pe Google și a cerut consiliului de locatari să facă o investigație. Nu s-a întâmplat nimic. Verdictul a rămas același: papaya. Bucurați-vă de vremea bună și libertatea Floridei.

Când am ajuns la New York, unde marijuana e legală, dar armele nu, alte variante ale virusului Covid erau anunțate că vor sosi curând. Am descifrat și misterul plantelor de pe balcon. Papaya  este un fruct tropical care crește într-un copac, doar că papaya este și o variantă de canabis, o tulpină încrucișată între cele două plante, cu efect liniștitor. Ne-am liniștit.

Imaginea principală: Juan Bautista Cuiris
Portrait of Christ Made of Humming Bird and Parrot Feathers, 1550-80

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×