Sascha Goetzel: „Tăcerea poate fi la fel de grăitoare ca și aplauzele“

Dialog între Sascha Goetzel, Andrei Ioniță și Carla Schoppel

Start

Orchestra Națională Radio urmează să își ia la revedere de la public până la deschiderea stagiunii din toamnă.

Vineri, 21 iunie 2024, la ora 19:00, pe scena Sălii Radio vor urca Sascha Goetzel (director muzical al Orchestre National des Pays de la Loire și al Orchestrei Naționale de Tineret a Canadei), dirijor al unor ansambluri prestigioase precum Orchestra Simfonică din München, Filarmonica din Londra și Filarmonica din Dresda, precum și violoncelistul Andrei Ioniță, singurul român care a obținut Medalia de aur a Concursului Internațional „Ceaikovski“ de la Moscova (în istoria de 64 de ani a celebrei competiții). Andrei Ioniță este beneficiarul unei burse oferite de Deutsche Stiftung Musikleben și interpretează pe un instrument de colecție: violoncelul realizat de Giovanni Battista Rogeri din Brescia în 1671.

Înainte de a-i vedea pe scena Sălii Radio unde vor interpreta Édouard Lalo: Concertul în Re minor pentru violoncel și orchestră și Mahler: Simfonia nr. 4 (solistă Cristina Grigoraș – mezzosoprană), am stat de vorbă cu cei doi invitați speciali.

Sascha Goetzel, foto arhivă personală
Andrei Ioniță, © NIkolaj Lund

Sascha Goetzel, anul trecut ai împărțit scena Sălii Radio cu baritonul Liviu Holender. În luna iunie a acestui an, stagiunea se încheie cu solistul Andrei Ioniță, tot la Sala Radio, interpretând o simfonie Mahler și un concert Lalo. Cum a început această colaborare?

S. G.: Colaborarea cu Andrei Ioniță a început prin dragostea noastră reciprocă pentru muzică și o viziune comună, să aducem profunzime emoțională spectacolelor noastre. Întotdeauna i-am admirat lui Andrei Ioniță talentul și sensibilitatea excepționale ca violoncelist. Când a apărut ocazia de a cânta împreună, a fost o potrivire naturală. Sala Radio și orchestra ei ocupă un loc special în inima mea: să împart scena cu astfel de soliști talentați este întotdeauna o bucurie. Această colaborare este o continuare a unei călătorii care își propune să atingă inimile publicului nostru cu o experiență muzicală profundă.

Pentru tine, Andrei Ioniță, care sunt criteriile care te conving atunci când ți se propune o colaborare precum cea de acum, când vei urca pe scena Sălii Radio împreună cu dirijorul Sascha Goetzel?

A. I.: În abordarea repertoriului solist concertistic împreună cu o orchestră este vorba de un triunghi echilateral format din solist, dirijor și orchestră. Cu Sascha Goetzel am colaborat deja acum câțiva ani la Istanbul, unde dumnealui activează ca dirijor principal. Știu că este un oaspete regulat al Orchestrei Naționale Radio și mă bucur să ne reîntâlnim, de data aceasta pe scena Sălii Radio. 

Se consideră că violoncelul are o sonoritate similară vocii umane. Tocmai în legătură cu asta, într-un interviu, Marin Cazacu, violoncelist și director general al Filarmonicii „George Enescu“, spunea că aceia care cântă la un intrument, încearcă toată viața să imite vocea umană. Cum ai comenta asta, din perspectiva unui violoncelist, care este cel mai aproape de sonoritatea vocii umane prin intermediul instrumentului pe care îl folosește?

A. I.: Sunt complet de acord cu această afirmație! Dacă vorbim doar de ambitusul și de paleta coloristică a violoncelului, prin intermediul tonurilor sale calde putem într-adevăr să folosim acest minunat instrument ca pe o prelungire a propriei voci.

Având în vedere că ai început cu studiul pianului, iar apoi ai ales violoncelul, ce anume crezi că a fost la baza acestei alegeri, să te dedici violoncelului? A fost oare o alegere instinctuală, bazată poate tocmai pe această asemănare dintre sonoritatea violoncelului și timbrul vocal?

A. I.: Îi sunt recunoscator doamnei profesoare Mihaela Nemțeanu, cu care am fost introdus in universul pianistic, pentru propunerea sau mai degrabă inspirația dumneaei de a mă îndruma și către studiul violoncelului. Am simțit deja de la prima lecție că acesta va fi instrumentul prin care mă voi putea exprima în cel mai convingător mod și care mă va conduce în anii ce vor urma. 

Care sunt provocările cu care vă confruntați înaintea unui concert? Care sunt procedeele, gesturile necesare prin care vă asigurați că unui concert îi este garantat succesul? În ce măsură vă îmbunătățește o rutină a pregătirii viitoarea interpretare?

S. G.: Pregătirea pentru un spectacol implică o conexiune profundă cu muzica și o înțelegere a contextului istoric, muzical-teoretic și emoțional al acesteia. Procesul începe cu un studiu amplu al partiturii, înțelegând fiecare nuanță și intenție a compozitorului, caracterul său specific și stilul compozițional. Repetițiile sunt locul în care aceste cunoștințe sunt transpuse în practică, asigurându-se că fiecare muzician își înțelege rolul și viziunea colectivă pentru piesă. Rutina mea de pregătire este riguroasă și implică nu doar aspecte și cerințe tehnice, ci și pregătire mentală și emoțională. Această rutină este esențială pentru a oferi o performanță care este atât stăpânită din punct de vedere tehnic, cât și rezonantă emoțional. În același timp, fiecare concert este o experiență de învățare care îmi îmbunătățește interpretările viitoare, creând un ciclu continuu de creștere și rafinament.

A. I.: Important este studiul constant și acele ore de muncă în care am lucrat și repetat din copilărie până în momentul actual. Discutăm despre cizelarea tehnicii instrumentale și aprofundarea abordărilor interpretative. Studiul la instrument nu se oprește între concerte și repetiții, ci reprezintă un proces continuu, zilnic, constant, de ore și ore acumulate.

Andrei Ioniță, virtuozitatea ți-a adus deja premii importante. Ce îmi poți spune despre educația muzicală primită acasă? Dar despre primele amintiri legate de muzică?

A. I.: Cu toate că sunt primul muzician profesionist din familie, pot afirma că, fără îndoială, am copilărit într-un mediu muzical. Atunci când eram mic, mergeam împreună cu mama la repetiții de coruri bisericești de amatori (este o altistă foarte bună!), iar bunicul a dezvoltat încă din tinerețe pasiunea pentru muzică, având în vedere faptul că din primul lui salariu a dorit neapărat să își cumpere un acordeon. Aceștia au fost factorii care au contribuit la interesul constant pentru fenomenul muzical.

Concursul Internațional „Ceaikovski“, la care ai câștigat medalia de aur, a însemnat totodată începutul carierei tale de solist. La ce alte reușite de acest tip tinzi în cariera ta?

A. I.: După câștigarea „Jocurilor Olimpice“ ale muzicii clasice, nu mai rămâne loc pentru nicio altă participare la concursuri internaționale! Îmi doresc, ca și până acum, să încânt publicul din întreaga lume și să bucur inimile ascultătorilor prin muzica mea. 

Pentru încheierea stagiunii ați pregătit Mahler – Simfonia 4 și Lalo – Concert în Re Minor. De care dintre compoziții sunteți mai apropiați și de ce? Ați mai interpretat vreuna dintre compozițiile acestea până acum?

A. I.: Simfonia de Mahler este lucrarea din partea a doua, dedicată doar orchestrei, unde dirijorul hotărăște repertoriul. Solistului îi revine de obicei prima jumătate a concertului, iar pentru acest concert de închidere de stagiune m-am hotărât să interpretez în premieră Concertul pentru violoncel și orchestră de Édouard Lalo. Cu toate că Lalo a fost un compozitor de proveniență franceză, muzica lui este inspirată de dansuri spaniole, pline de pasiune. Ne așteaptă un foc de artificii pe 21 iunie! 

S. G.: Simfonia nr. 4 a lui Mahler este deosebit de aproape de inima mea, reflectând frumusețea și complexitatea culturii și istoriei vieneze. Ea întruchipează o epocă plină de speranță și frumoasă, a lui Mahler însuși, iar temele sale rezonează profund cu propria mea moștenire vieneză. Am avut privilegiul de a dirija această simfonie de mai multe ori cu orchestre din întreaga lume și fiecare spectacol a dezvăluit noi profunzimi și perspective. Concertul în Re minor al lui Lalo, pe de altă parte, este o piesă pe care o admir pentru calitățile sale pasionale și dramatice, precum și pentru dialogul puternic dintre orchestră și vocea solo. Ambele compoziții îmi sunt dragi, dar Simfonia lui Mahler ocupă un loc aparte prin semnificația ei emoțională și culturală.

Până în secolul XIX, prezența dirijorului nu era necesară: vioara întâi, apoi „continuistul“ de la clavecin și pianoforte erau responsabili pentru orchestră. Totuși, cum a ajuns să devină indispensabilă prezența dirijorului? Cum te raportezi la prezența sa, dar mai ales la faptul că unii dintre dirijori tind să renunțe la baghetă, adică tocmai la mijlocul de exprimare a pulsației ritmice?

A. I.: Având în vedere complexitatea ritmică și polifonică a muzicii scrise din secolul XIX până acum, prezența unui dirijor este absolut necesară pentru a conduce și a controla ansamblul orchestral și, în cazul meu, conexiunea cu orchestra. Fiecare dirijor în parte hotărăște modalitatea cea mai potrivită de expresie, prin intermediul baghetei, sau folosindu-se doar de propriile mâini. Aspectele importante sunt claritatea bătăii și inspirația cu care artiștii sunt îndrumați să urmeze intențiile interpretative ale unui dirijor.

S. G.: Rolul dirijorului a devenit indispensabil pe măsură ce compozițiile orchestrale deveneau mai complexe și nevoia unei interpretări unificate creștea. Dirijorul asigură coeziunea și direcția necesare, asigurându-se că muzica este interpretată ca o expresie unică, unită. Bagheta este un instrument tradițional care ajută la o comunicare precisă, dar unii dirijori preferă să-și folosească mâinile pentru o legătură mai directă și mai intimă cu muzicienii. Eu, personal, schimb după cum este necesar pentru a reflecta cerințele partiturii astfel încât să am un rezultat cât mai apropiat de lectura personală. Nu există corect sau greșit, deoarece toate deciziile sunt direct legate de cerințele partiturii. Consider că flexibilitatea schimbării la nevoie este esențială, deoarece permite o interpretare mai personală și mai expresivă, adaptându-se la nevoile ansamblului și ale muzicii.

Dirijorul ia contact cu partitura și cu partea solistică. O înțelege, ba chiar aș spune că o descifrează, astfel încât să poată apoi, după interpretare, să înceapă repetițiile. Cum parcurgi tu, Sascha Goetzel, aceste etape astfel încât la final să fie creat un dialog cu instrumentiștii? Dar tu, Andrei Ioniță, cum colaborezi în calitate de solist cu dirijorul?

S. G.: Parcurgerea acestor etape implică o înțelegere profundă atât a partiturii, cât și a interpretării solistului. Petrec mult timp discutând muzica cu solistul pentru a mă asigura că împărtășim o viziune comună. În timpul repetițiilor, mă concentrez pe promovarea comunicării deschise și a respectului reciproc cu muzicienii, încurajându-i să-și exprime interpretările în timp ce se aliniază cu direcția generală. Această abordare colaborativă ajută la crearea unei performanțe armonioase și unificate.

A. I.: Procesul nu este unul cu mult diferit, în cazul nostru însă se adaugă și studiul lucrării la instrument. Un solist trebuie, la rândul lui, să vină pregătit nu doar din punct de vedere pur instrumental, ci și din punct de vedere al cunoașterii partiturii (același lucru fiind valabil și la muzicienii orchestrei). Înaintea oricărei repetiții împreună cu orchestra, solistul se întâlnește separat împreună cu dirijorul, pentru a se pune de acord în legatură cu tempouri și diverse aspecte interpretative.

Pentru noi, cei din public, mai în glumă, mai în serios, fosa este asemenea unei gropi cu lei. Aveți amintiri speciale legate de spațiul fosei?

S. G.: Fosa poate fi într-adevăr un mediu intens, dar oferă și o perspectivă unică asupra performanței. O experiență memorabilă a fost dirijarea Le Nozze di Figaro la Opera de Stat din Viena, unde intimitatea calității spectacolului datorată fosei a permis o legătură mai profundă cu muzicienii și cântăreții. Energia și sinergia din astfel de locuri apropiate pot fi cu adevărat inspiraționale și electrizante în timpul spectacolului.

Ce cred oamenii, în general, despre dirijori, dar nu este neapărat adevărat?

S. G.: Un mit obișnuit este că dirijorii doar flutură cu brațele și nu contribuie în mod semnificativ la performanță. În realitate, rolul unui dirijor este crucial în modelarea interpretării, dinamicii și coeziunii orchestrei. O altă concepție greșită este că dirijorii sunt figuri autoritare; totusi, cele mai bune rezultate vin din colaborarea si respectul reciproc dintre dirijor și muzicieni. Este mai degrabă o simbioză care apoi trece prin legile unei dezvoltări, unei metamorfoze care dă viață muzicii.

Încorporezi în vreun fel tehnologia în procesul de pregătire sau de desfășurare a reprezentației?

S. G.: Da, tehnologia joacă un rol important în pregătire. Partiturile digitale, înregistrările și instrumentele de analiză ajută la înțelegerea mai profundă a muzicii. În plus, sunt implicat în dezvoltarea de proiecte în spațiul Web3 și Metaverse, creând noi platforme de exprimare și implicare artistică pentru a asigura continuarea aprecierii, valorii și angajării muzicii clasice în comunitățile noastre. Cu toate acestea, în timpul spectacolului, analogic și digital, accentul rămâne pe interacțiunea live dintre dirijor, muzicieni și public, unde tehnologia ocupă un loc secundar.

Andrei Ioniță, tu ai lansat în 2019 primul tău CD solo, Oblique Strategies. În acest proiect ai prezentat o premieră mondială de Brett Dean, precum și piese de Bach și Kodály. Spune-mi ce părere ai despre rolul suportului muzical analog în prezent. Să fie oare o formă de protest împotriva prezentului hipertehnologizat?

A. I.: Lucrarea „Oblique Strategies“ de Brett Dean a fost una dintre lucrările impuse la una dintre competițiile la care am participat acum 10 ani. Având în vedere aspectul ei experimental al diferitelor tehnici și registre timbrale, m-am hotărât să o și imprim pe disc, alături de doi alți mamuți ai repertoriului solo dedicat violoncelului, reprezentând trecutul și prezentul instrumentului: suitele lu Johann Sebastian Bach și Sonata de Kodaly. Acest CD reprezintă o carte de vizită a violoncelului și modalitatea mea de a mulțumi acestui minunat instrument ce mă însoțește deja de două decenii.

Sasha Goetzel, care consideri că este instrumentul dirijorului? Bagheta sau ansamblul vocal și instrumental pe care dirijorul îl coordonează?

S. G.: Instrumentul dirijorului este ansamblul pe care îl conduce. Bagheta este doar un instrument pentru a facilita comunicarea. Adevărata artă constă în modul în care dirijorul modelează sunetul, dinamica și expresia întregii orchestre/cor, creând o performanță unificată și convingătoare.

Cum îți adaptezi tehnica în funcție de mărimea și tipul de ansamblu?

S. G.: Adaptarea tehnicii mele implică înțelegerea caracteristicilor unice ale ansamblului și ale acusticii locului, în plus față de cerințele specifice fiecărei compoziții. Cu orchestrele mai mari, gesturile precise sunt esențiale pentru a asigura claritatea, în timp ce ansamblurile mai mici pot permite o comunicare mai intimă și mai fluidă. Repertoriul influențează abordarea mea, necesitând tehnici diferite pentru diferite stiluri și perioade.

Care sunt aspectele unei interpretări care definesc stilul personal al dirijorului? Este dirijorul un simplu intermediar între compozitor și orchestră sau este un artist care se remarcă prin unicitatea interpretării?

S. G.: Un dirijor este atât cineva care construiește puntea între compoziție și muzicieni și public, cât și un interpret și artist. Deși este esențial să onoreze intențiile compozitorului, dirijorul aduce propria viziune și profunzime emoțională spectacolului. Stilul meu personal este definit de concentrarea pe exprimarea emoțională, atenția la detalii și o abordare colaborativă cu orchestra și cu solistul. Influența dirijorului este un amestec de interpretare subiectivă și fidelitate obiectivă față de partitură.

Cum simțiți voi publicul, respectiv reacția acestuia față de reprezentație altfel decât prin aplauze? Aveți și alți indicatori prin care măsurați succesul unui concert?

A. I.: Cred că reacția publicului se poate măsura prin liniștea din timpul concertului. Atunci când ca interpret ai senzația că publicul aproape își ține respirația în timpul unei lucrări, știi că s-a creat o atmosferă specială în sala de concert.

 S. G.: Un dirijor poate simți energia și implicarea publicului pe tot parcursul spectacolului. Tăcerea poate fi la fel de grăitoare ca și aplauzele, indicând o concentrare profundă și o implicare emoțională. Atmosfera generală și receptivitatea muzicienilor oferă, de asemenea, indicii despre impactul concertului. Un spectacol de succes este unul în care publicul și muzicienii sunt complet cufundați în muzică. Prin muzică, cu toții împărtășim o experiență metafizică. Cu cât ne scufundăm mai mult în acel spațiu metafizic pe care îl creează muzica, cu atât o performanță devine mai reușită.

Care sunt operele pe care le-ai interpretat cu cea mai mare plăcere? Dar care sunt cele pe care îți dorești să le interpretezi?

A. I.: În cadrul concursului „Ceaikovski“, am avut privilegiul de a interpreta muzica lui Dmitri Șostakovici în orașul său natal, Sankt Petersburg. Mă simt apropiat de muzica lui plină de dramatism, puternic influențată de spațiul cultural din care provenea. Doresc cu toate acestea să fiu un artist complet, ce abordează și este interesat de toate epocile și influențele stilistice muzicale. Am abordat însă în ultimii ani muzica lui Enescu, un univers adânc, plin de magie și nostalgie. Îmi doresc să aduc opera enesciană pe toate scenele lumii și să îi cânt toate lucrările ce implică violoncelul.

S. G.: Dirijarea simfoniilor lui Mahler a fost o experiență incredibil de împlinitoare datorită adâncimii lor emoționale profunde, în special Simfonia a IV-a, care ocupă un loc foarte special în inima mea, așa cum am menționat anterior. Crescând în Viena, simt o legătură profundă cu parcursul istoric al compozitorilor vienezi. Aceasta include oameni precum Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms, Bruckner și Richard Strauss, precum și contemporanii lui Mahler precum Zemlinsky, Schreker, Schulhoff și Korngold alături de mulți alții. De asemenea, prețuiesc lucrările lui Bartók, Stravinsky, Șostakovici și compozitorii celei de-a doua școli vieneze din jurul lui Schoenberg.

În perioada mea de director muzical la Istanbul, mi-a plăcut să explorez un repertoriu divers, îmbogățit cu culori orientale, care au adăugat o dimensiune deosebită călătoriei mele muzicale. Acum, în Franța, sunt la fel de pasionat de aprofundarea în repertoriul francez. Există o bucurie deosebită în descoperirea și interpretarea operelor lui Debussy, Ravel, Poulenc și a altor maeștri francezi, fiecare aducând propria sa savoare și strălucire lumii simfonice.

Pe măsură ce merg mai departe, visez să găsesc echilibrul perfect al dirijării lucrărilor compozitorilor secolului XX, să explorez teritorii neexplorate și în muzica contemporană și să continui să merg mai adânc la „vechii maeștri“. Există încă un Cosmos de sunet și emoție de descoperit, iar varietatea acestor experiențe îmi menține vie pasiunea pentru dirijor.

Fie că este vorba despre simfoniile bogate și texturate ale lui Mahler sau despre piese vibrante, cu infuzie culturală din diferite părți ale lumii, fiecare lucrare oferă o nouă oportunitate de a ne conecta profund cu muzica și publicul.

Care e rolul cel mai important al unui dirijor în interpretarea unei compoziții?

S. G.: Cel mai important rol al unui dirijor este de a scoate în evidență integritatea emoțională și structurală a muzicii, asigurându-se că spectacolul rezonează atât cu muzicienii, cât și cu publicul. Aceasta implică înțelegerea intențiilor compozitorului, modelarea dinamicii și formularea și promovarea unei performanțe coezive și expresive.

Care a fost cea mai mare provocare în cariera ta? Cum ai reacționat în fața ei?

A. I.: Experiența terifiantă și presiunea unei competiții internaționale de anvergura concursului „Ceaikovski“ este pentru orice participant o provocare ce te pregătește pe viață pentru restul carierei concertistice. Perioada dificilă a pandemiei a fost de asemenea un moment greu pentru întreaga breaslă a artelor de scenă. Cu toate acestea, nu ne-am pierdut speranța pentru viitorul culturii și am încercat să ne păstrăm optimismul și plăcerea pentru muzică, pentru artă.

S. G.: Una dintre cele mai provocatoare experiențe a fost să conduc Orchestra Filarmonicii Borusan din Istanbul către proeminență internațională. A implicat nu doar o pregătire muzicală riguroasă, ci și depășirea provocărilor logistice și culturale. Cu toate acestea, experiența de a observa creșterea și succesul orchestrei a fost extrem de plină de satisfacții.

Acum, după încheierea stagiunii, care sunt următoarele proiecte în care veți fi implicați în anul 2024, pe plan național și/sau internațional?

A. I.: Publicul român mă mai poate întâlni în luna iulie la Sibiu, în compania Orchestrei Medicilor „Ermil Nichifor“, în cadrul festivalului „Classics for Pleasure“, precum și în luna decembrie, pe scena Filarmonicii din Ploiești. Mă așteaptă de asemenea în acest an apariții concertistice la prestigiosul festival Schleswig Holstein, la festivalul de la Kristiansand (Norvegia), o rezidență artistică la Londra în luna septembrie, organizată prin intermediul BBC, precum și turnee în ipostaza solistică orchestrală în Cehia și Statele Unite. 

S. G.: În 2024, îmi voi continua munca cu Orchestre National des Pays de la Loire și voi începe mai multe proiecte internaționale noi ca dirijor invitat și rezident, inclusiv apariții cu orchestre importante din Europa, America de Nord și Asia. Sunt încântat de viitoarele proiecte de înregistrare care vor explora în continuare tapiseria bogată a muzicii clasice. Angajamentul meu față de inițiativele educaționale menite să cultive tinerele talente rămâne puternic și voi continua să pledez pentru scena muzicii și arta independentă prin proiectele mele educaționale nonprofit pentru „Music for Social Change“.

În plus, sunt pasionat de dezvoltarea proiectelor inovatoare în spațiul Web3 și Metaverse, creând noi platforme de exprimare și implicare artistică. Aceste proiecte nu sunt doar despre îmbrățișarea noilor tehnologii, ci și despre extinderea orizontului și a modului în care experimentăm și interacționăm cu muzica și arta. Scopul meu este să distrug barierele, să stimulez creativitatea și să mă asigur că puterea muzicii ajunge la toată lumea, pretutindeni.

În timp ce aștept cu nerăbdare aceste aventuri interesante, îmi amintesc de puterea transformatoare a muzicii și de importanța depășirii limitelor. Această călătorie nu este doar despre creșterea personală, ci și despre a avea un impact de durată asupra lumii muzicii, de a inspira generațiile viitoare și de a explora noi tărâmuri de expresie artistică. Fiecare notă, fiecare performanță este un pas către un viitor mai conectat, mai expresiv și mai inovator în arte.

Imagine reprezentativă: © Ozge Balkan

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×