La Neufmoutiers-en-Brie poți să-ți lași mașina pe strada din fața gării, care merge paralel cu șinele de tren, pe lângă zidul de piatră acoperit de iederă verde, până la sfârșitul toamnei. Din intersecție se face o șosea care ocolește satul și, după câțiva kilometri, din ea se desprinde un drum printre șirurile de pini și cedri. Cândva, clădirile ascunse în pădure au fost aziluri pentru tuberculoși, pe urmă s-au făcut centre de tratament și studii pentru tineri.
La prânz, trei sute de puști se îngrămădesc pe culoare, și vocile lor în sala de mese devin la fel de consistente ca lumina care se izbește de ferestre. Unii sunt pur și simplu copii, se fugăresc în jurul meselor și zornăie tacâmurile, alții au figuri stânjenite când își întind brațele lungi în dreptul dispersoarelor de gel sanitar. Pe coridoare, coada de două rânduri șerpuiește până în fața sălilor de clasă, și acolo m-am întâlnit cu Sanda prima oară. Dacă n-ar fi avut ecuson în piept, aș fi zis că-i una dintre fete, așteptându-și rândul la autoservire. Breton blond, colțuri drepte, urme de ruj pe dinții frumoși, ca un șir de mărgele de fildeș și o mână mică și caldă, care s-a băgat cu de-a sila într-a mea.
‒ Am auzit că ești român. De unde ești?
Pentru început, să nu folosim nimic compromițător.
‒ Am terminat la București.
De câteva ori, am mâncat cu ea și cu Elodie, o tipă de la personal, un pic mai tânără ca noi, care ajunsese acolo cam odată cu mine. Ne-am instalat în fundul sălii, înspre ieșirea pe terasă, unde vacarmul era suportabil. Vincent venea cu noi de câteva ori pe săptămână. Lucra la alt serviciu și doar cu jumătate de normă ca să poată să îi rămână timp de citit și de pescuit. Două zile întregi și vinerea până la prânz, dar atunci lua autocarul și se ducea la ai lui, într-un sat de lângă Amiens, așa că nu trecea pe la cantină. Din cabinetul meu aveam un unghi bun de observație, cuprinzând curtea din spate, ieșirea pe la barieră și o parte din centrul de zi. L-am văzut de câteva ori când o ștergea pe geam, pe la trei după-amiaza. Încăleca pervazul, și apoi străbătea labirintul de alei cu un aer preocupat. Dacă n-avea țigări, alerga pe peluză aplecat de spate, ca un fazan hăituit și bătea la geamul meu în reprize de câte trei.
La masă, povestea cazuri, în timp ce Elodie îl privea cu buzele strânse. Un băiat care încearcă se refacă legătura cu tatăl său după mulți ani, apoi acesta îl împinge pur și simplu, din spate, la metrou. Băiatul scapă nevătămat, dar, profund zguduit moral, își petrece viața rătăcind prin Paris. O familie aparent perfectă, care își crește fetița cu toată dragostea și îngrijirea, dar peste ani tipa ajunge să îi urască fără niciun motiv (sau poate tocmai pentru că au fost prea buni cu ea?), intră într-un anturaj nasol și, la un moment dat, produce o explozie într-o benzinărie de țară. Apoi un tip se căsătorește prea devreme cu o tipă frigidă. Noaptea nunții e un eșec total, iar el ajunge să se simtă vinovat pentru că ejaculează precoce. Ea, la rândul ei, dă înapoi pentru că apropierea fizică îi produce oroare. Ar vrea să fie violonistă și atât, în lumea abstractă a notelor muzicale, care devin mai mult matematică decât emoție. Totul a depins de un cuvânt pe care nu i l-a spus atunci când trebuia, pe plajă.
‒ Pe plaja Chesil? l-am întrebat.
Nu că m-aș fi omorât eu după Ian McEwan, dar romanul era suficient de limpede și de mic ca să-l pot citi și eu în franceză.
‒ Posibil să fi fost pe-acolo, a mormăit el, apoi și-a orientat furculița către bucățile de saucisson din farfuria cu linte.
După ce s-a însurat cu Elodie, Vincent a lăsat-o mai moale cu cărțile și cu pescuitul și a trecut la normă întreagă ca să aducă bani în casă. Prima a venit Marguerite și, imediat după, a apărut Lea. La Neufmoutiers n-am mai fost niciodată, deși aveau mai mereu nevoie să-și plombeze orarele. Când o termini cu un loc, se șterge una dintre benzile de pe șosea, rămâne numai cea care te duce de acolo. Întâi am lăsat în urmă fațadele de cărămidă, vârfurile de pin, frunzele umede și conurile din iarbă, apoi drumul întins ca un fir de nailon, sclipitor în lumina soarelui, apoi șoseaua cenușie și câmpurile brumate, gara din Tournan-en-Brie, trenul.
‒ Scapă-te, mi-a zis Vincent când am dat preavizul la lucru.
Mi s-a părut că a văzut în mine și evadarea lui. Mai târziu, s-au mutat și ei aproape de Paris, dar eu am continuat să îi văd prin pădurile de la Bellevue, într-o zi limpede de noiembrie, Vincent în față, pășind cu capul aplecat între umeri, Margie răscolind cu bățul o groapă de furnici, apoi o luând-o la fugă și țipând și Elodie, legănându-și mutra de copil deasupra burții care ajunge să-i concureze cu greutatea corpului.
Când a aflat de la Sanda că o să avem și noi copil, mi-a scris. Am deschis mesajul de la el și dintr-odată am auzit glasurile celor trei sute de puști ca un ecou în depărtare. M-a întrebat dacă îmi găsisem serviciu și așa am aflat de Ludivine, care lucra în Bellevile.
După ce mi-a promis că-mi dă niște vacations la ea, Ludivine nu m-a mai căutat câteva săptămâni. Am găsit pe Le Bon Coin un țarc pentru copil, cu 120 de euro, era alb, cu câteva bare decojite, iar salteaua avea o groapă mică în centru, unde stătuse alt fund de bebeluș sau unde acesta îl bătucise cu călcâiele; am cărat pătuțul pe bucăți în casă, într-o zi în care ploaia avea și ea reflexe cenușii, ca acoperișurile de pe bulevard. Iarna n-are nicio culoare în Paris, se scurge de la o zi la alta, îți dai seama că s-a terminat după ce începe să bată vântul dinspre vest, dinspre ocean, dar în câteva sute de kilometri de la țărm se șterge tot mirosul de sare, nu rămâne din el decât o sclipire de staniol care îți taie respirația când ieși de la metrou.
Am mutat biblioteca pe peretele de la ușă și am tras canapeaua lângă geam. După ce am pus patul în mijlocul camerei, nu mai rămânea loc decât să mă strecor pe lângă el. L-am montat degeaba, nu l-am folosit niciodată, și banii nu i-am mai recuperat, mi-am dat seama că i-am aruncat pe geam înainte să strâng toate șuruburile.
‒ Nu cred că un copil vrea să stea în chestia asta, mi-a zis Sanda.
‒ E în siguranță cât e mic.
‒ E în siguranță dacă tu îi dai încredere în el.
Mi-am șters fruntea cu dosul brațului. Sanda stătea în cadrul ușii, lumina venea dinspre bucătărie și, în contre-jour, burta ei părea și mai mare, și mai rotundă, un pepene pârguit, gata să se crape de bunăvoie.
‒ Dacă o citeai și tu pe Aletha Solter mai devreme…
‒ Am început să înțeleg niște lucruri, dar acum, când văd cum se construiește cușca asta, mi-e foarte clar. Ești îngrădit de la naștere, crești îngrădit.
‒ A, bun. De asta fumez eu mult. Am crescut într-un țarc, e o mentalitate impusă, dar știi ce, la un moment dat m-am prins cum se scoate o bară și m-am dat jos singur. Tu n-ai stat în țarc?
‒ Eu am crescut la țară. Stăteam cu burta în sus pe un divan și mă lingeau pisicile pe față.
Mai aveam să-i înșurubez picioarele și să-i ridic tăblia, dar l-am lăsat baltă. Mai târziu, l-am demontat cu totul și am înghesuit laturile în spatele patului.
‒ Chiar nu ne stricau banii ăștia, i-am zis.
M-am dus la bucătărie să fumez. M-am băgat în locul dintre masă și geam, unde trebuia să încapă și coșul de gunoi. Întâi trebuia să tragi geamul, să-l dai la perete, iar abia pe urmă te puteai strecura pe scaunul tău. Pe atunci însă nu prea îmi păsa de chestia asta, cred și eu că am crescut îngrădit.
Mi-am verificat telefonul, îmi făcusem un reflex, dacă mă trezeam noaptea, mă uitam să văd dacă nu cumva mă sunase Ludivine între timp să-mi spună că de mâine încep treaba. Sanda își lua concediu postnatal trei luni și, cu puțină îngăduință și cu ceva noroc, îl mai prelungea cu o lună, pe urmă ar fi găsit altceva de lucru mai aproape de casă. Nici eu nu mai voiam să mă întorc la navetă.
Mi-au dat un solde de tout comte și mi-am zis că-mi ajunge o lună. Trebuia să rămân cumva în oraș, să nu mai iau metroul ca să iau trenul ca să iau mașina din gară de la Tournan.
La Ludivine, m-am uitat întâi la picioare înainte să-i văd urechile de elf. Nu trebuia să mă influențeze contactul vizual, dar trebuia să aflu cum merge ca să știu dacă mă pot baza pe ea. Am stat într-o dimineață pe coridorul mic de la Belleville și am așteptat-o până pe la nouă și un sfert. Eu, ca omul din est, cu cămașă albă și geanta între picioare. Pe pereți erau niște campanii mișto, apel pentru discuții despre violența în cartier, droguri, abuzul domestic. Îmi place tipa asta, mi-am zis. Când am auzit pași pe scară, mi-am lăsat capul în jos și m-am prefăcut că mă uit în telefon. Pe lângă mine s-a vânturat o fustă colorată, cu niște ștrampi gri și doi adidași albi, tipa a trecut în fugă și s-a băgat în biroul ei, dar eu am apucat să văd că avea picioarele în x și genunchii pătrați ca niște faruri de camion, care se atingeau un pic la mers, numai buni să facă un maraton în noroi.
O să fie bine, mi-am zis încă o dată.
Stai s-o cunoască și pe Sanda, la toamnă o să mergem în La Villete, la festivalul de jazz, o să am cinci salarii până atunci, o să fumăm în cerc, pe iarbă.
După ce am dat interviul, și-o fi dat seama și ea cum făceam eu concordanțele și cum stăteam cu vocabularul, în fine, m-a lăsat într-un cabinet să mă descurc cu programul de calculator. Îți făceai un cont, aveai o parolă, băgai parola, îți trimiteau un cod pe telefon, introduceai codul în program. Păi, sau stau să vorbesc cu oamenii, sau schimb parole pe telefon?, dar nu i-am zis nimic, îmi trebuiau banii. A reapărut după o oră, eu îmi strângeam lucrurile, eram pe deplin lămurit că o să fie nasol. S-a sprijinit cu fundul de marginea patului de consultații, ei erau patru foști colegi, își făcuseră asociația asta și s-au gândit să-și completeze orele goale cu cineva care n-avea nevoie de aparatură sau mobilier special: eram omul potrivit.
Ça va?
Atunci am văzut și mai bine cât de ascuțite îi erau urechile.
Mi-a făcut cadou o chestie mare ca să mă agațe, apoi mi-a dat toate cărțile pe invers, niciodată nu-mi intra ce aveam nevoie. Mi-am zis că s-a simțit vulnerabilă că mi s-a deschis așa, iar pe urmă a vrut să se protejeze, dar ăla, de la început, era nucleul ei adevărat. (L-am întrebat pe Jacob care trebuia să fie strategia mea, a căutat-o pe Facebook și s-a uitat la poza ei de profil și a zis că n-o să se mai schimbe nimic, o să fie scârbă până la capăt.)
La început mi-a zis că-mi dă paisprezece ore pe săptămână și să mai caut în altă parte vreo jumătate de normă, pe urmă a zis că-mi dă patru zile, de dimineața până seara, biroul meu și salariu fix, pe urmă că încep de la unu, pe urmă că totuși trebuie să-mi confirme la telefon și pe urmă a dispărut în mister, deși i-am zis de la prima întâlnire că o să am un copil foarte curând.
Până la urmă, am aflat tot de la ea că o încurca italianca dinaintea mea, care voia și nu voia să plece, lăsase toate fișele necompletate, cică nu s-au prea înțeles, trebuia să mă prind de pe atunci, eu am zis că sunt din est, iau ce mi se dă.
Când vorbea, nu reușea să urce deloc pe vocale, ajungea undeva la semiînălțime, apoi se plafona, avea un glas hârâit, ca și cum ar fi fumat mult, dar nu era din cauza asta.
‒ În Africa am învățat să strig și merge, mi-a zis când s-a prins că am remarcat problema.
Mi-a zâmbit într-un fel trist, oarecum împăcat, ca omul care trebuie să se obișnuiască cu adevărul și să găsească și ceva bucurie în el.
‒ Eu am învățat asta în România, dar nu mi-a folosit. Nu te-aude nimeni, am glumit, pe urmă mi-a părut rău că n-am așteptat.
‒ După DES, am fost în Mali, într-o misiune umanitară. Am zis că vreau să învăț ceva acolo, să ajut, am învățat speranța, știi cum e?
Am ridicat din umeri.
‒ Ți-am zis mai devreme.
‒ Au făcut un experiment cu șoareci de laborator: iau niște șoareci, îi bagă într-un vas cu apă, șoarecii se zbat o vreme să ajungă la marginile ligheanului, dar nu au de ce să se apuce, dau din lăbuțe și se încăpățânează să iasă, dar după vreo paisprezece minute plutesc în derivă. Urmează să moară și ai putea să crezi că atâta a fost puterea lor biologică. Îi scot din vas, îi usucă, îi hrănesc și îi pun să se odihnească. După care îi bagă iarăși în vas. De data asta, se zbat douăzeci de minute înainte să abandoneze. Știi de unde vin cele șase minute în plus?
‒ Habar n-am.
‒ Au învățat că pot fi salvați, că există speranță.
‒ Și asta ne împinge să ne mai zbatem un pic.
Și-a depărtat adidașii unul de altul, din călcâie, și i-a lipit la loc și s-a uitat la ei, cam ca Dorothy înainte să ridice de la pământ. În Mali, a stat într-un oraș din deșert, la câteva sute de kilometri de capitală. S-au dus toți, ea cu bărbatu-su și cu cele două fete mici, una de abia avea doi ani. Într-o săptămână, el a plecat în Bamako să rezolve cu niște afaceri, ea a rămas cu copiii. Au venit niște hoți și le-au jefuit. Nu le-au făcut nimic și nici nu le-au luat mare lucru, dar le-au închis într-o cămară și au plecat, singure într-o debara cu un geam îngust, cât un penar și n-au putut să iasă de acolo. A strigat vreo 2 zile până s-a întors bărbatul. Cică nu le lăsase pe fete să strige, ca să nu se deruteze și mai tare, așa că a strigat numai ea. După primele ore, își dezvoltase o tehnică, scotea sunete la intervale regulate, apoi și-a găsit și strigătul care să îi cheltuiască cel mai mic efort, dar între timp își terminase acutele.
‒ Ca un papagal, a zis ea. Cârr, cârr.
N-am știut ce să-i spun, am vrut să-i zic că-mi pare rău, dar mi s-a părut cam puțin și atunci n-am mai zis nimic, ziua se făcuse frumoasă, geamul acoperit cu folie translucidă era deschis, iar de pe acoperișul de vizavi s-a auzit un băga-mi-aș pula la fel de limpede ca dimineața.
‒ Au înjurat, i-am zis.
Ea a fost și mai încurcată.
‒ Sunt niște muncitori, refac izolația, îi știi? Ah, da, cred că mi-au zis că sunt din România. Vin aici să ia apă. Poți să începi pe 2?
I-am zis că da, dar că pe urmă am nevoie de niște zile libere, i-am zis de Sanda și de sarcină, eram programați pe 8, voiam să stau câteva zile cu ele, dar Ludivine nu mai era unde fusese cu câteva minute mai devreme și nu mai puteam să ajung la ea, o fi fost din cauza înjurăturii, care a spart tăcerea dintre două mărturisiri necesare, habar n-am.
‒ Poți să vii după-amiaza, a insistat, și te întorci seara la spital.
Luni ne-am dus la ambasadă și am intrat în ICR să cumpărăm mărțișoare, nu găseai altundeva în Paris, știu că mi-a luat ceva timp să aleg două frumoase. Pe la 4, spre casă, ploaia se oprise și soarele era rece și aerul curat, ar fi mers o țigară, dar nu mi-am aprins-o din sentimentul ăla de solidaritate care funcționase intermintent în ultimele luni cu Sanda. Am luat 8-ul de la École Militaire. Schimbam la Bastille, apoi mai era puțin până la Campo Formio. În metrou, am vorbit fleacuri și am râs. Erau niște români care cântau și se dădeau spanioli. Sanda era convinsă că Ludivine s-ar fi bucurat de un mărțișor, chiar dacă n-avea cum să înțeleagă ce e sărbătoarea asta. Gestul, adică mărțișorul, contează. La un moment dat s-a întrerupt, a făcut o grimasă. În ultimele zile se întâmpla tot mai des. Am ajuns și la spital într-o noapte, dar nu era cazul să ne alarmăm. I-au pus niște electrozi, am stat vreo trei ore pe acolo și ne-au trimis acasă. Mai era ceva de așteptat. Acum a venit o salvă puternică. Am văzut cum strânge din buze, apoi mușchii feței i s-au descleștat. Ne-am privit în reflexia geamului și ne-am zâmbit.
Seara, au fost și mai multe contracții, veneau grupate, după fiecare rând ne spuneam hai să mergem, pe urmă ne mai găseam ceva de făcut, nu, să nu grăbim treburile, hai să mai stăm un pic, trece și noaptea asta. O doctoriță cu fire albe de păr printre cele negre, ca un topping de vanilie peste o înghețată de ciocolată, ne-a calculat termenul sarcinii, trebuiau să mai fie câteva zile, totuși intuiția îmi spunea că urmează să se întâmple atunci.
Și Sanda avea aceeași intuiție, așa că nu mai trebuia să vorbim deschis despre asta. La intuiții comune am funcționat foarte bine de la început, de pe coridorul cu puști.
Când plecasem de acasă, lăsasem o pizza în cuptor.
‒ Poate când te întorci, o mănânci.
Te întorci, adică să iei geanta cu lucruri. Nu mi-era foame deloc. Nici sete, nici obosit nu mă simțeam. O formă cristalizată de luciditate ca un ciob care îți intră în deget și nu te doare deloc, sângerezi și te miri și tu cum de a ajuns atât de adânc în piele. Se făcuse târziu. Până la Salpetrière aveam câteva minute de mers dacă mergeam normal, dar noi avansam foarte greu. Sanda s-a oprit de două ori și s-a încovoiat de durere. Am prins-o strâns de mână. S-a îndreptat de spate.
‒ Tu nu știi că eu și atunci când nu mai pot, mai pot?
Și a zis-o atât de mișto.
La 11 seara, pe secție nu mai erau decât două cupluri și personalul de gardă. Francezul alb nu era pe acolo, noi doi eram singurii, dintre care eu nu aveam cetățenie, și Moussa, un tip din Congo, cu mâini late, ca niște lopeți și pomeții turtiți. Toată lumea bine dispusă, încetineală la maxim. Acte, hârtii, fișe. Dosarul medical. Les gens avant les choses. Mais les papiers avant toutes les choses.
La un moment dat m-am enervat, nu le trebuia intuiția mea, dar măcar puteau să facă ceva împotriva durerii. Pe coridor mă tot ciocneam de Moussa, ieșeam împreună să fumăm, dar la un moment dat, după ce am văzut privirea severă a asistentei care venea să deschidă ușa să intrăm la loc, pe coridor, mi-am dat seama că trebuia să îmi drămuiesc ieșirile.
În schimba, Moussa nu era preocupat de privirile ei, avea altele pe cap, mult mai serioase. În canalul Ourcq prinsese știuci și le luase acasă. Mirosul l-a dat de gol, pește prăjit în tigaie, cu usturoi și tapioca în loc de cartofi copți, vecinii au început să comenteze, cu bale la gură. Și tot așa, săptămână de săptămână, la filat pe chei și i-a tras o amendă nasoală.
‒ Nu știi că în Sena e regula no kill?
‒ N-am nevoie de regula asta. Mama Wadi decide lucrurile de fiecare dată, când îi dau drumul, când îl țin.
Mama Wadi, adică mama apelor. Nu te lasă să prinzi prea mult sau să tragi o captură miraculoasă, dar, dacă ai acordul unei zeități, dacă ai protecția unui fapt miraculos, lucrurile se schimbă radical. Moussa a visat faptul miraculos, că o să aibă un băiat, deși la ecografie francezii i-au spus că e fată. Polițista nu l-a crezut, oricât de amănunțit i-a povestit visul, a dat din gene ca Daisy Duck: Desolé, monsieur.
Acum nu i-a mai rămas decât să-și joace ultima carte la primăria de arondisment, să le ducă certificatul de naștere, odată ce apărea băiatul pe lume. Ca să-i anuleze amenda.
I-am spus că întotdeauna mai e loc de un pic de speranță, apoi am completat cu experimentul cu șoricei de laborator și cele șase minute în plus. S-a uitat la mine cu ochii mari, sclerele lui albe ca niște bulbi de ceapă pe pământ negru, apoi s-a foit pe loc și și-a tras mânecile vestonului, de parcă dintr-odată nu l-ar mai fi încăput.
‒ Ăsta e un experiment artificial. Omul alb bagă șoarecii într-un vas și pe urmă tot el îi scoate și zice că asta se numește speranță.
‒ Ce e în neregulă cu asta?
‒ Unde ai văzut tu așa ceva în natură? Un șoarece, când pică în apă, lipăie la mal sau se agață de o bucată de lemn sau de o creangă.
‒ Și dacă e un vas de care nu se poate agăța?
‒ Care?
Am stat descumpănit, apoi am scuturat țigara și am înfundat-o într-un tub nichelat, cu grilaj pentru mucuri.
‒ Un butoi.
‒ Se prinde cu ghearele de margine și iese afară.
‒ Un butoi de plastic.
În acel moment, a avut o expresie de ușurare, ca și cum situația lui s-ar fi rezolvat prin minune, ca și cum chiar Mami Wadi ar fi intervenit pentru el după ce ar fi văzut că el avea dreptate.
‒ Ei, vezi? Și cine a inventat plasticul? Europenii. Au umplut Africa de plastice și acum ne vorbesc despre speranță.
N-am mai avut nimic de comentat. Un aer rece s-a strecurat pe alee, pe sub geamurile întunecate ale pavilioanelor de la Salpètriere, scuturând măciuliile gherghinelor, de un alb murdar.
M-am întors singur înăuntru și m-am așezat pe o banchetă cu miros de vinilin. Pe la unsprezece au băgat-o pe Sanda în sală. N-am apucat să ne mai spunem ceva, m-a lăsat cu toate lucrurile acolo, cu hainele pe braț, eram caraghios cu poșeta ei cărămizie pe umăr. Doctorița era o portugheză, nu ne-am prea plăcut, a trecut pe la mine înainte să intre în sală. N-am fost de acord cu propunerea ei când mi-a zis de cezariană și a plecat îmbufnată, iar eu am rămas pe coridorul înalt și puțin luminat, ceva cam ca în Dosarele X. Și niciun zgomot. Nu mai trecea nimeni pe acolo. N-am mai ieșit la țigară pentru că mi-era teamă că nu o să mă mai pot întoarce înăuntru.
Au trecut aproape două ore, Ludivine îmi trimisese un mesaj cam pe când ajunsesem noi la spital, dar în agitația aia nu-l văzusem: Te aștept mâine dimineață. Intră în cont să vezi lista de programări.
M-am gândit dacă să-i mai scriu că sunt la maternitate, dar pe urmă mi-am dat seama că era cam târziu. Oricum, puteam să-mi și imaginez cum ar fi dat din pleoape ca Daisy Duck: Desolé, orice i-aș fi scris. Dacă mă concentram, puteam să aud și cum se i se lipesc și i se dezlipesc genele în camera ei, unde o fi fost.
Sus, aproape de tavan, erau niște geamuri mate. Pe acolo am auzit țipetele, primele sunete scoase cu vocea ei, câteva reprize sănătoase.
Ai venit, erai acolo, atât de aproape, și eu nu puteam să aflu mai multe despre tine. M-am așezat pe un scaun și am așteptat fără să mă mișc. Am început să număr minutele până la șase, întâi în calupuri de șaizeci de secunde, apoi de câte treizeci și într-un final câte zece, ca și cum aș fi adunat snopi de paie și le puneam deoparte, pe pământ. Nu trebuia decât să mă concentrez. Când am ajuns la capătul lanului, a reapărut portugheza, iar eu am deschis ochii.
‒ Monsieur, vouz avez une fille mignone…
‒ C’est bien passé?
‒ Oui, tout c’est bien passé.
Mi-a arătat cum să îmi pun halatul, cum să-mi trag papucii ăia de pânză peste pantofi. Am lipăit încurcat în spatele ei. Pe drum m-am intersectat din nou cu Moussa, avea ochii umezi și părul răvășit. El tocmai își scotea halatul și își aranja jacheta de la costumul lui tocit. S-a uitat la mine stânjenit.
‒ Cred că m-am înșelat în vis. Am fată. Dar s-o vezi, e la fel de hotărâtă ca mine. O să le arate ea cine sunt.
M-a bătut pe umăr și i-am simțit mirosul cald și acru, de transpirație. Apoi și-a mai potrivit o dată vestonul, ca și cum ar fi putut aranja să nu se vadă că mânecile îi erau prea scurte. M-am gândit dacă mai era cazul să-i zic courage, dar pe urmă am abandonat ideea, el a luat-o spre ieșire, iar eu, prin tot felul de coridoare și camere întunecate, până când am ajuns într-o încăpere mică. Orașul s-a făcut din nou mare, de-a dreptul imens, prelungindu-se la nesfârșit cu toate celelalte orașe și cu întunericul lumii, așa cum a fost de la bun început. Am pus o pauză de respirație între mine și aer și m-am lăsat să mă scufund înăuntru fără să-mi fie teamă.
Fetița era acolo, mică și atât de frumoasă, în lumina albastră a neoanelor, stătea pe spate, cu capul într-o parte și dădea din mâini și din picioare în toate direcțiile deodată, ca o caracatiță simpatică. În timpul ăsta mă privea circumspectă, la fel ca Sanda într-o poză de la un an și ceva, când stătea răsturnată pe o canapea și cercelușii îi erau mai lungi decât părul. M-am apropiat de masă și i-am spus cine sunt – sunt tatăl tău. Ea a clipit, apoi a scos o limbă mică și a scuipat din lichidul care îi rămăsese în gură. Pe urmă, i-am acoperit pieptul și burta cu palma și am stat așa, împreună.
Imagine reprezentativă: Gustav Klimt, Die Hoffnung II (Hope II), 1907-1908
