În ultima vreme mă gândesc mult la prietenie, dar și mai mult mă gândesc la scandal. Poate e un efect al vârstei – mă apropii vertiginos de 40 de ani, vârsta de la care se spune că bărbații își pierd majoritatea relațiilor de prietenie. Poate e un efect al schimbării societății din jur, unde prieteniile devin din ce în ce mai des „mediul, nu mesajul“ – avem prieteni de Facebook sau Discord, dar și prieteni de bere, fiecare cu valențele sale. Poate e o consecință a realizării că pe măsură ce îmbătrânim ne scade toleranța la idiosincrazii și neghiobii, iar harfele altora ne devin mai puțin simpatice. În orice caz, mi-am dat seama că am neglijat unele prietenii, m-am concentrat prea mult pe altele, dar cel mai important, că nu știu ce e aia o prietenie. Scandalos.
Nu o să mă apuc eu acum să fac o teoretizare filosofică a conceptului de prietenie, au făcut-o oameni mai calificați. De la Aristotel în Etica nicomahică, trecând prin Ralph Waldo Emerson, superbul eseu al lui Motaigne, Derrida, chiar Nietzsche pentru masochiști. A.C. Grayling are o carte simpatică pe tema asta, în care trece prin toți greii din canonul vestic. Apropo de grei, cu greu aș putea să îndrăznesc să vorbesc despre prietenie fără să menționez Laelius de Amicitia, dialogul lui Cicero despre subiect, cu care un cunoscut intelectual clujean[1] se închidea în baie în loc de reviste porno. Intelectuali mai rafinați, care pot depăși orizontul evenimentelor[2] din canonul vestic, pot găsi surse secundare de la Shakespeare (Sonetul 30 sau 104) la A Jó Laci Betyár[3] la Sorinel Puștiu („Am cel mai bun prieten/ Din întreaga lume/ Împarte cu mine și rele și bune“).
Eu nu sunt printre intelectualii ăia rafinați, n-am vechime în funcție nici ca părerist de rit nou. Și nu mă interesează atât de mult teoria prieteniei cât mă interesează practica ei, mai precis practica ei aici în țară, în strâmta bulă culturală care ne sugrumă pe toți. Pentru că, după cum am tot repetat până s-au plictisit oamenii de mine, în România suntem incapabili de prietenie, cel puțin în accepțiunea mea a termenului. Prietenia noastră are mai puține în comun cu sentimentele înalte din sonetele lui Shakespeare cât are cu accepțiunea lui Sorinel – împărțim și rele și bune. E o viziune facțională, instinctivă, de clan suit pe trecători mai degrabă decât una de valori și respect reciproc. Ne apărăm sărăcia (de idei)[4], nevoile și neamul – de sânge sau ales.
Acest adevăr mi-a fost dezvăluit într-un vis[5] prin trei evenimente trăite în ultimele câteva luni, trei evenimente care m-au convins de trei necesități radicale ale prieteniei moderne, mai ales în această lume culturală low-stakes, plină de scandal din România, dar cu aplicabilitate în toată societatea modernă.
Primul exemplu mi-a venit în minte după lansarea de carte a unui prieten. O lansare de carte e o situație specială, o serbare a autorului care își aruncă volumul în lume, dar și un autodafe în care același autor se oferă pentru a fi devorat de către critici și alte hiene literare. O lansare de carte e însă, de obicei, și unul dintre cele mai anoste evenimente posibile. Între laudele aduse de paneliști, cuvintele (fals) măgulite ale autorului, aplauzele rudelor, prietenilor și ale aspiranților și inevitabilele vânzări de complezență, lansarea are ceva de veșnica pomenire sau de pelerinaj la moaște vii. Uneori însă se găsește buget de un pahar de vin. Aia, spune legenda, e o lansare reușită.
Lansarea acestui prieten nu a fost cu vin, dar nici prea plictisitoare. Parțial pentru că prietenul în cauză e rar văzut la față[6], parțial pentru că e vocal politic pe niște subiecte sensibile, parțial pentru că are un pic de umor. Combinația celor trei elemente a dus la certitudinea celui de-al patrulea – la lansare nu au venit doar prietenii, ci și dușmanii. Avantaj – autodafe! E dificil, dar mai ales nenecesar să facem o exegeză a pașilor care au dus la lansarea cu cântec – tensiuni online, mesaje schimbate, insulte voalate, ace, brice și poetice[7]. Rezultatul a fost însă că două persoane – prietenul, dar mai ales dușmanul său – au frizat ușor penibilul în mijlocul lansării. Iar noi, restul, a trebuit să gestionăm asta emoțional.
Și asta m-a pus pe gânduri. Puteam eu să fac mai multe, ca prieten? Prietenii dușmanului, o persoană cu probleme evidente, îi cântau direct în strună, aplaudau ca focile, deși clar nu era OK expunerea pe care persoana în cauză și-o asuma. Făcusem eu la fel cu prietenul în cauză? Care e datoria mea, a noastră, ca oameni în situații tensionate de genul ăsta?
Pe vremea când făceam generala în Sălăjan, aș fi zis că datoria ta e să stai alături de prietenul tău când vine scandalul. Vorba poetului, când e frate lângă frate, se dă lumea la o parte. În lumea clanurilor literare însă scandalul cu bâte, înjurături și mesaje private e mai rar[8], ce se practică însă din plin e validarea totală și completă. Prietenia noastră e o funcție de clan, e o atomizare pe grupuscule autovalidante și autodefensive. Pare că din cauză că mizele sunt atât de mici, că beneficiile apartenenței la un grup se măsoară în mii de lei din proiecte sau zeci, poate sute de exemplare vândute, toată lumea e prinsă în acest ciclu de prietenie toxică în care trebuie să-ți aperi cu orice preț aproapele, chiar și când greșește evident[9].
Vremurile generalei și ale Sălăjanului s-au dus, și azi aș zice că datoria principală a prietenului nu e cea de unitate de clan, ci cea emersoniană de „onestitate radicală“. Datoria ta ca prieten e să refuzi să zici ce vrea celălalt să audă, să-i spui când greșește și să încerci să acționezi ca o conștiință socială. Pe scurt, în momentele în care se ia prea în serios trebuie să ai spațiul necesar pentru a-i spune celuilalt că e prost. Plutarh numește asta prietenie adevărată, virtuoasă – una bazată pe calități comune, dar mai ales o lipsă a lingușirii. Eu zic că genul ăsta de prietenie e o necesitate[10] într-o lume plină de clevetitori umani, fani parasociali gata să-ți valideze orice idee, cât de proastă, și AI-uri programate să îți sufle în cur.
Problemele apar însă la dezechilibre de putere. Da, chiar într-o bulă mică și dezumflată, cum e cea literar-culturală, există dezechilibre de putere, de vizibilitate și recunoaștere critică. Acele mize mici de câteva sute sau mii de lei, de câteva volume semnate sau proiecte finanțate prost de la stat pot cântări enorm prin contrast. Când vezi că oameni pe care îi desconsideri au succes, e greu să nu te enervezi, mai ales când succesul pare validat pe prietenie.
De aici apar monștrii, cu precădere monstrul invidiei și al paranoiei. Ăștia se publică și recenzează numai între ei, n-ai cum să ai succes pe piața culturii dacă nu ești prieten cu cine trebuie, am dat odată o recenzie critică cuiva și am fost boicotat ani de zile! Dacă stai la masă cu orice scriitor sau culturist român e imposibil să nu auzi cum X a fost promovat pe prietenie, cum premiile literare sunt făcături și critica adevărată nu mai există. Ce e amuzant e că, teoretic, au dreptate. Doar că e genul ăla de dreptate universală, valabilă și acum un deceniu, și acum o sută de ani și pe vremea academiei lui Platon. Succesul, chiar și cel de pe piața literară română[11], e o ecuație complexă între prezentabilitatea autorului, gradul de performativitate, prietenii, noroc, tematici, zeitgeist, booktok[12] și talent. Și cum talentul e în ochii privitorului, e ușor să te legi de restul.
Am văzut asta în ultima vreme – grupuri și grupuscule de artiști strânși în jurul ideii că una sau mai multe dintre elementele succesului sunt împotriva lor. Cele mai vehemente critici le-am văzut, cum altfel, la adresa criticilor – iarăși ceva universal – sau împotriva zeitgeistului[13]. De unde și al doilea eveniment – am avut o discuție cu un autor respectat care zicea că nu înțelege succesul Dezrădăcinării Sașei Zare, că i se pare ceva ciudat, un efect de bulă. Mi s-a părut amuzant. Dincolo de cele multe mii de exemplare vândute, recenzii și ratinguri care plasează Dezrădăcinare drept unul dintre cele mai importante romane postdouămiiste nu doar în forurile criticii ci, și la baionetă, în book club, cu siguranță e și un efect de bulă, doar că bula e de toate părțile. Pentru că grupurile de prieteni funcționează ca niște bule, ne izolăm între propriile noastre valori și privim suspect orice contrapartidă externă. Un prieten real nu e doar un alter ego, ca la Cicero, sau un suflet pereche, ca la Platon, ci e un set de valori comune. Dar într-o societate care încearcă să ne categorizeze cât mai strict, pentru procesare ușoară în calupuri de date personale, cred că e datoria unui prieten să înțepe această bulă, să se lepede de valorile comune și să caute diferența, să încerce activ să înțeleagă the big picture, chiar dacă asta ne face să părem mult mai mici.
Ultimul exemplu de prietenie toxică pe care l-am tot văzut în ultima vreme se trage tot din această logică de clan și cohortă, dar și din climatul intelectual de dezbateri cu cântec de prin anii 2000 timpurii. Erau alte vremuri, internetul era tânăr și pe dial-up, iar revistele, dar mai ales blogurile, erau pline de polemici la limita scandalului. Azi arena dezbaterii s-a mutat pe social media, un spațiu mult mai rapid și plin de parasocialitate. Am vorbit despre cum nu e necesar să-ți aperi dincolo de rezonabil prietenii când sunt nedreptățiți sau să-i validezi când nu au dreptate. Cred că e însă cel puțin la fel de important să le lași spațiu să respire și să-și ducă singuri bătăliile.
Sunt puține lucruri care mă enervează mai mult decât ca cineva să vorbească în numele meu. Cred că trăim în această societate în care cuvintele noastre, puterea de a ne exprima singuri, e printre ultimele avantaje pe care le mai avem într-o lume în care capitalul e consolidat și solidaritatea atomizată. Dacă post-capitalismul ăsta a adus ceva, acel ceva e democratizarea discursului[14]. De aceea mă enervează și când văd că unii vorbesc în numele altora, din același instinct de prietenie prost înțeles. Pentru că, după cum am tot zis, în vremuri de restriște și bolojaniadă, capitalul cultural e ultima resursă disputată în acest strâmt cerc în care colcăim cu toții – scriitori, curatori, dramaturgi, chiar și poeți. Imaginea noastră e construită nu doar pe puterea legăturilor noastre sociale, ci și pe felul în care ne susținem ideile în public. Și nu avem nevoie de un văr mai mare care să sară să zică „alo, dar cum îndrăznești, Costache e un fulg de nea perfect, vezi că te sparg.“
Pe fundalul unor certuri și scandaluri relativ echilibrate te aștepți la situația aia clasică în care fiecare din jur intervine pro sau contra, își dă cu părerea, că părerea e gratis. Se ajunge la un fel de conturare a sferelor de impact ale fiecărui părtaș la scandal. Problema e când intră categoria grea în joc și o dezbatere echilibrată se transformă într-un exercițiu de imagine. Am tot observat situația asta în ultima vreme, situație în care un important membru al castei culturale se bagă în dispute care nu-i aparțin, ca să spună cum stă treaba și cine are dreptate. Dincolo de efectul „he said no pickles!“[15] e și o problemă fundamentală de igienă a dezbaterii. Unde mai e loc de dezbatere când vine mami să dea sentințe? E ceva profund infantilizant la intratul ăsta prin alunecare în cearta altora, nu doar pentru participanții la dezbatere (sau scandal), ci și în mod general, la adresa „bulei“, pe care nu o considerăm capabilă de „înțelepciunea mulțimilor“, de a lua decizia corectă. E antidemocratic, e anti-libertate de exprimare, e cringe, e ceva înfiletat profund în mentalitatea noastră națională (dar nu numai a noastră), în care preferăm diktatul unui tătic în fața unei dezbateri pe care „partea noastră“ o poate pierde.
Ca să mă întorc la prietenul din anecdota inițială, cel cu lansarea de carte. Adesea greșește, adesea se ceartă degeaba, adesea îl las să facă scandal degeaba, dar îi subliniez când e prost. Când a fost însă insultat direct cu sudălmi și chiuituri de o somitate a komentariatului, într-o discuție privată care până atunci era în cheie simpatică, am precizat doar că nu sunt de acord, că persoana porcăită mi-e prietenă și că nu mi se pare OK derapajul. Nu era dreptul meu să fac scandal în numele altuia, nici măcar din prietenie. Era însă datoria mea ca prieten să-mi trasez poziția – apartenența de clan – într-o dezbatere.
Nu vreau să mă dau pe mine exemplu, pentru că sunt în egală măsură prost și rău de gură. Dar cred că de asta avem nevoie într-o societate funcțională, una care se mișcă rapid și în care efectul dezinhibării online[16] e peste tot. Avem nevoie să încetinim ritmul discuției și să ne personalizăm, să ne umanizăm dușmanii. Să spunem piua, să resemnificăm câmpul luptei. Dacă ești voit gică-contra cu prietenii și empatic cu dușmanii, poți atinge măcar un pic din nivelul de politețe al convorbirii față în față cu miză publică. Altfel, tendința e să gravităm spre poziții de grup și clan, și să ne maximizăm autoritatea, vorba poetului – doar să dau un telefon și rămâneți fără ton. Situația e mai rea în online și mult mai rea între bătrâni decât între cei tineri, care – după părerea mea – au niște resorturi interne mai echilibrate, nu sar la scandal cu orice ocazie, ca generația crescută cu bloguri și dezbateri în Dilema.
Într-un fel, toate ideile astea paradoxale despre prietenie pe care mi le-am însușit de-a lungul vremii au fost codificate de multe ori înainte. Scurmând prin analele prieteniei, am găsit la Derrida ideea asta a prieteniei ca o formă de critică. În mare pentru că Derrida respinge viziunea Aristotelian-Cicerotică a prietenului ca alter ego, un „alt sine“, ba chiar trece de ideea valorilor comune ca bază a prieteniei spre cea a diferențelor, a alterității totale. Prietenie la el înseamnă să-i accepți celuilalt diferențele enervante, nu punctele comune, ba chiar să le perpetuezi după momentul ăsta, în care vă serbați prietenia și să le duci înainte după ce celălalt moare. Derrida era un băiat ciudat[17], dar cred că are dreptate. Diferențele enervante sunt sămânța dezbaterii și dezbaterea susținută – scandalul prietenesc, care lasă loc de bună ziua – reprezintă baza unei societăți a ideilor sănătoasă. Aș zice chiar că reprezintă esența supraviețuirii sensului într-o societate unde e extrem de ușor – mental, tehnologic, ideologic – să ne izolăm în propriile bule de filtrare[18]. Poate prietenia reală e undeva la mijloc, între Aristotel și Sorinel Puștiu, între simfonia valorilor și apartenența de clan, la intersecția dintre prietenii ți-i alegi și n-ai ce să-i faci mă, tot al tău e.
Suntem ființe imperfecte și prieteniile noastre sunt imperfecte și ele. Dar asta nu ar trebui să ne oprească din a fi prieteni, dimpotrivă, trebuie să fim genul de prieteni care știu să traseze limite și să vorbească nu doar pe limba noastră, ci și a celuilalt, dar mai ales care știu să tacă când nu trebuie să vorbească. Pentru că prietenia e un privilegiu, dar, dacă am învățat ceva din medievistica lui Tiberiu Mavrodolu, e că privilegiile vin și ele cu anumite obligații. Dacă noblesse oblige, prietenia obligă infinit mai mult, mai ales dacă o ardem literar în această epocă în care nu mai avem structuri rigide care să ne spună ce e literatură și ce nu. Literatura e de la noi pentru toți ceilalți, pentru prieteni[19]. Dacă ne validăm doar între noi, nu e literatură, e doar WhatsApp.
[1] Mă refer bineînțeles la cunoscutul și îndrăgitul personaj Tiberiu Mavrodolu din povestirile prietenului Mark Racz, orice asemănare cu alți intelectual clujeni e pur întâmplătoare.
[2] Atât în sensul astrofizic de graniță în spațiu-timp, cât și referindu-ne la limitele autoimpuse ale clasei autohtone intelectuale.
[3] De câțiva ani, fratele meu a făcut o obsesie pentru mulatos, muzica de petrecere maghiară. Obsesia merge până la nivelul unde a început să învețe maghiara ca să înțeleagă versurile. A Jó Laci Betyár – Loți Haiducul cel Bun, cu care mi-a făcut cunoștință forțat pe Slager TV, e un fel de Mărgelatu cu carieră muzicală, care cântă etno-folk-pop despre haiducie, prietenie și (bineînțeles) palincă.
[4] Zic sărăcia de idei pentru că în lumea culturală cel puțin banii sunt puțini spre deloc. Foamea de bani nu apare ca motiv, frate, frate, dar brânza e pe bani arareori intră în calcul. Grupusculele culturale își mai împart un AFCN, o bursă, o măslină, dar capitalul vehiculat cel mai des e cel care nu ține de foame – cel cultural.
[5] Această notă de subsol legendară apare în varianta sa originală în Dialectica existențială a divinului și omenescului de filosoful existențialist (rus, firește…) Nikolai Alexandrovici Berdiaev. Arareori am găsit o condensare mai tăioasă și coioasă a privilegiului. Respect, Niky B.
[6] Există și genul de participant la lansare de tip „poze cu maimuța“, care vrea să performeze participarea. În orice caz, e considerat de bun gust să pui ceva pe rețele sociale, măcar la stories, că nu și-a răcit omul ăla gura degeaba. Poate chiar să cumperi o carte.
[7] Poezia a fost un factor important al scandalului, dovadă că, din nou, poeții sunt de vină pentru problemele lumii.
[8] Dar nu inexistent. De la trei beri în sus, orice filosof se crede smardoi, cel puțin pe messenger.
[9] Nu cred că are rost să dau exemple de solidarizare și „făcut zid“ în spatele unor oameni problematici, în situații limită. Cred că știm cu toții cazuri, dar riscăm să o dăm în discuții despre „cancel culture“ și alte năluci ale bulei.
[10] Sigur, uneori nu pică bine – am ieșit în oraș cu un prieten și o cunoștință comună a venit și i-a spus prompt „Ce faci, te-ai cam îngrășat.“ Mai târziu, discutam că, iată, sinceritatea unui prieten adevărat poate să-ți dea la gioale dar, vorba poetului, asta e una din problemele alea bune.
[11] Dacă putem vorbi de o piață într-o societate care citește puțin și comentează mult, în care Eminescu e al nostru și de restul nu am auzit.
[12] Ne place, nu ne place, critica aia bună de pe vremuri a murit. Trebuie să ne mulțumim cu critica asta nouă, de care e mai ușor de comentat, că te întâlnești cu ea la bere și temutul booktok, acest moloh care nu știe să aprecieze literatura adevărată, adică literatura noastră, nu prostiile alea care le plac lor.
[13] Vorba lui Skinner din The Simpsons – Oare sunt eu deconectat? Nu, pesemne greșesc copiii!
[14] Democratizare în vederea marketizării, bineînțeles. Societatea vrea să vorbim ca să știe ce să ne vândă și la ce preț, dar asta e altă discuție.
[15] Cum să explic eu teoria „bărbată-miu a cerut fără castraveți“? Imaginați-vă că sunteți la șaormerie cu partenerul sau partenera. Cereți saorma fără castraveți murați, primiți cu castraveți murați, nu vă plac castraveții murați. Înghițiți în sec – genunchi slăbiți, palme asudate – cu gândul la dacă merită făcut tămbălău de la niște castraveți sau nu, însă înainte să apucați să ziceți orice, partenerul sau partenera începe să facă scandal în numele dumneavoastră. „Alo, a cerut fără castraveți, executarea!“ Poate e cathartic, poate vă scapă de o interacțiune nedorită, dar e și o privare totală de putere, una neconsensuală, vizibilă și (adesea) rizibilă. Cred sincer că majoritatea relațiilor de putere din societate pot fi reduse la dacă ai accepta sau nu genul ăsta de scandal pe castraveți murați în numele tău.
[16] Efectul dezinhibării online sau efectul Suler e o consecință a anonimizării și a distanței din comunicarea mediată pe internet. Pe scurt, psihologul John Suler a observat încă de acum 20 de ani că lumea tinde să fie mai nesimțită online. Anonimitatea, distanța mediată, asincronicitatea și tendința de a ne construi noi dialogul online în cap în termeni (bineînțeles) favorabili nouă ne transformă în monștri.
[17] Lingviștii sunt dușmanii mei, mai ceva ca poeții. De-aia cred că am atâția prieteni lingviști.
[18] Bula de filtrare sau bula algoritmică este un ecosistem informațional închis, construit de algoritmii platformelor online care îți oferă doar conținut bazat pe preferințele, istoricul și comportamentul tău anterior. E un paradis informațional și un iad al semnificației. E detașarea totală de alteritate.
[19] De aceea abuzez uneori, mai ales online, de cuvântul prieteni. Dacă ne scriem, dacă ne citim, dacă ne înțelegem destul cât să dezbatem, suntem într-un fel sau altul prieteni, chiar și când ne înjurăm.
Imagine reprezentativă: Study of Three Heads, Louis Léopold Boilly
