Scaunele

Start

Odinioară, într-un mic sat cuibărit printre dealuri, trei scaune goale erau așezate în piațeta orașului. Aceste scaune nu erau unele obișnuite, aveau o aură mistică. Primul scaun era din lemn de stejar și se credea că oamenilor care stau pe el le va aduce înțelepciune. Al doilea scaun era din catifea roșie și se spunea că așezarea pe acest scaun ar umple inima cu bunătate și căldură. Al treilea scaun era făcut din paie, semnificând modestie și simplitate. 

(fragment apocrif)

Înainte, acolo a fost un magazin de mase plastice, cu pahare și castroane pe care oamenii le cumpărau doar pentru pomeni. Apoi, un minimarket cu mărfuri claie peste grămadă, în care, cum-necum, găseai de toate. După nici un an, coșmelia a fost rasă de buldozere, la fel și căscioarele de mahala din spate. În urmă, s-a sălbăticit ditamai terenul viran, spuzit cu mormane de moloz. Pe deasupra, vălătucește un aer șobolăniu. În marginile împrejmuite cu un gard gros de sârmă zincată, se înfoaie bozul și ciumăfaia. Un panou stradal, mâncat de rugină pe diagonală, anunță că acolo se va finaliza curând un nou cartier rezidențial. Un fel de a-i spune – probabil vreo trei „cutii de beton“, și astea îngrămădite, de poți să scuipi de la geamul bucătăriei în sufrageria vecinului de peste alee.

Un trențăros se împleticește pe lângă maidan, opintindu-și pe umăr calabalâcul înghesuit într-o sacoșă de la Ikea. Zorile fierbinți l-au prins chircit pe-o bancă, în parc. A tapat de mărunțiș niște pensionari ieșiți să se răcorească la prima geană, apoi a pornit întins spre supermarketul din zonă; îi chiorăie mațele, numai bine i-ar pica un Noroc la trei litri. Prin cocleala prăfuită, zărește mișcare dincolo de plasa zincată. Trei indivizi în boxeri și tricouri se foiesc asudați pe trei scaune din plastic zgâriate, cu vopseaua sărită, puse direct peste bălării. Între ei, o navetă întoarsă cu fundu-n sus pe post de măsuță, pe care sunt înșirate niște cărți de joc. Sorb muncitorește din niște PET-uri pe care le lasă pe jos, prin moloz, preocupați să-și fileze cărțile-evantai din mâini.

‒ Hai la un pocheraș, a patra mână! latră către gard unul smead, cu chelie în creștetul capului.
Vagabondul face ochii urduroși cât cepele. Cu el o fi vorbind ăla – de zici că-l știe din burta mă-sii? O fi vreun chibiț de la Stanleybet și Las Vegas? De prin subsolurile cu păcănele? S-or fi cinstit prin vreun birt amărăștean dintre blocuri? Își cotrobăie prin pâcla brânzoasă a amintirilor. Sigur nu i-a fost vecin de scară până la… panarama cu racheții. Până să fi fost șutuit din bloc de portărei, adică. Și, totuși, pocheristul pleșuv seamănă al dracu’ cu cineva foarte… foarte…
‒ Acuș’? mormăie trențărosul.
‒ Băi, niciodată nu lași pe mâine ce poți pierde azi! hăhăie celălalt, îngustându-și ochii.
Și îi face semn să ocolească tot viranul până la o portiță dosită undeva în spatele lor.
‒ Nu’ș ce să…
‒ Ui’ ce zic io. Dacă ne iei mâna – cinci din cinci ca pentru ăștia hârșâiți –, îți împlinim o dorință.
Smeadul face o pauză, apoi plusează:
‒ A mai mare! Bașca, bere moca…
Și adaugă, plin de subînțeles:
‒ Dacă nu, la tine-i pagubă-n gaură.
Cum nu primește niciun răspuns, pocheristul mai zice-ntr-o doară, cu nasul deja-n nouarii lui:
‒ Vezi pe unde te pripășești zilele astea… Vremurile se cam nasolesc.

Marcel nu mai e de doi ani. Femeia a mai scăpat de groaza umbrelor din casă. Și-a găsit un fel de a se strecura prin singurătate, după multe vorbe schimbate cu duhovnicul ei. Șui, dar viețuiește – iar unii îi spun că asta-i tot ce contează. Acum trage silnic după ea un  troller, pe lângă gardul de sârmă. Și se poticnește deodată, cu-o gheară în piept. Îl vede limpede, în boz și moloz. Singur, tolănit pe unul dintre cele trei fotolii scămoșate. Individul cu bărbuța înspicată (fix ca Marceluș al ei!) se ridică domol din jilțul vag movuliu și se apropie de gard. Cu un șchiopătat artrozic. La fel ca Marcelușul ei.

Trențărosul tocmai se întoarce de la supermarket, tot pe lângă maidan, ducându-și calabalâcul vârfuit acum cu un PET de bere. S-ar încumeta, totuși, la un pocheraș… Tot mestecându-și niște vorbe de zis ălora de dincolo, cât pe ce să se împiedice de-o purie. Lipită de gard, femeia și-a rășchirat degetele mâinii drepte prin ochiurile de sârmă. Bălmăjește ceva cu mințile parcă duse. Are ochii lăcrimoși ațintiți către… nimeni. Se uită și el prin gard: canci pocheriști, nema scaune de plastic. Pe maidan, sufletul pustietății! Când dracu’ au și dispărut carcaleții ăia, cu bericica lor cu tot? Că doar nu i s-or fi năzărit… Un sloi înghețat i se prelinge pe spinare. Se-ncumetă cu greu la drum, clănțănind din dinți. Din seninul văratic, cerul se lasă odată-n jos, ca de plumb și începe să răpăie pe asfalt cu pietroaie și bulbuci.

Zi după zi, tot mai multă lume – de prin cartier sau venită din colțuri de oraș – se-adună lângă sârma zincată. Oamenii „țin sfat“, cum-necum, cu ăia așezați pe scaune în aerul liber al viranului. Cu cititorii de gânduri sau transcendenții, cum le-a scornit porecle careva. Nimănui nu-i e prea clar ce-s ăștia de fapt, nici de ce fiecare om își vede doar cititorul lui, nu și pe-al vecinului lipit de gard și, în general, ce folos aduc cuiva reuniunile astea cu maidanul. Trecătorii opriți la gard mai întâi se holbează spre golul șobolăniu de dincolo. După o vreme, încep să se hlizească tâmp sau să se smiorcăie, pe tăcute ori cu muci. Apoi îngaimă în neștire nimicuri care li se par cu miez. Pățanii fără cap și coadă. Își deschid sufletul despre necazul sau boala care-i roade pe dinăuntru. Oamenii se dau duși cu greu, abia când alții îi înghesuie nerăbdători de la spate, cât pe ce să li se cocoațe pe umeri. Nu-s puțini ăia care, după vreo convorbire cu cititorii lor, capătă priviri zălude și bramburesc hăbăuci pe străzi, în claxoanele compulsive și înjurăturile de sfinți și de părinți ale șoferilor. Mai sunt și alții care vor musai lămuriri suplimentare de la convorbitorii de pe scaune și se întorc negreșit în toiul nopții sau la crăpatul zilei „să stea de vorbă cu al lui, pe îndelete“. Fără vreo legătură aparentă cu maidanul, au început să circule tot soiul de bazaconii, auzite de pe la cititori, înflorite de locuitorii cartierului și, de fapt, nevăzute de nimeni. Cârduri de stăncuțe care salvează, nu se știe cum, parcurile orașului de hoardele de șobolani. Ursoaică fără pui, care se plimbă în voie pe bulevardele centrale, transportând pe spinare călători cu vârste între opt și doisprezece ani. Stâlpi invizibili de sunete în cheie La, care se înalță, dispar, apoi se reîntregesc – oriunde și la orice oră din zi sau noapte.

În săptămâna din urmă, careva a tăiat în mai multe locuri sârma zincată. Umblă vorba că unii veniți la cititori, chipurile la chemarea de sirenă a ăstora din urmă, simt pornirea să intre pe viran. Și chiar se strecoară dincolo, prin spărtura căscată în gard dinspre stradă. Apoi se fac nevăzuți în aerul șobolăniu, de parcă n-ar fi fost niciodată. Mai umblă vorba, cine știe de unde pornită și asta, că în pământ, pe sub piramide de moloz, șomoaioage de hârtii și PET-uri strivite printre care mișună chițcani, ar fi îngropate niște generatoare. Ceva care canalizează gândurile oamenilor (spre ce sau spre cine?). Sau propagă, surround, unde theta. Poate și una, și alta. În fine, tot felul de vorbe… Între timp, lumea se bulucește în dreptul gardului ca la frontieră, după lockdown.        
Într-o zi, mă împiedic pe trotuar de un  troller culcat într-o rână. Cât pe ce să mă prăbușesc peste o mogâldeață de femeie așezată pe bordură, cu picioarele rășchirate în stradă.
‒ N-a fost chip să-mi dea și mie un scaun, bolborosește ea.
Mă aplec s-o ajut, dar bătrânica ridică un arătător strâmbat de artrită, semn că nu are de gând să se ridice.
‒ Ba i-au luat și lui jilțul… I-au adus un taburet, de pal ceva, cu trei picioare. Cică pentru echilibru…
Pare să lase pe dinafară esențialul poveștii, iar eu nu înțeleg o iotă din verzi-uscatele ei.
‒ Și oricum, nici Marceluș nu prea bătea din pinteni să trec gardul la el, așa că…
Își șterge lacrimile de pe obraji cu dosul mâinii. De parcă ar trage draperiile peste o fereastră.

Îmi croiesc drum, mai departe, spre o fâșie de gard. Prin buluceala de gură-cască, nimeresc lângă o fetiță care are năsucul vârât cu totul printr-un ochi de sârmă. Chirăie veselă. Nu înțeleg de ce. Pe viran văd un singur scaun, nu trei, cum povestesc ceilalți. Kaki, pliant, de camping. Pe tija metalică a spătarului se fâțâie o coțofană. Bate vârtos din coada ca o baghetă de dirijor, ciugulește din pânza impermeabilă a rezemătoarei, țopăie puțin pe loc cât să-i zăresc un fir zdrențuit de nailon prins de o gheară. Apoi își ia zborul, sfredelind aerul cu un fluierat strident. O urmăresc puțin cu privirea, mă întorc la scaunul pliant. Nu mai e. În locul lui, a apărut unul rotativ, din vinilin grena. Care se rotește în gol, de parcă cineva tocmai s-a ridicat de pe el. Doar că nu e nimeni în jur. Fetița de lângă mine face stânga împrejur, și zbiară pe lângă urechea mea spre o femeie din spate:
‒ Tati mă cheamă-n farfurie! Mă duc…
‒ Care tati, Saonica?? Care farfurie?
‒ Ca-n Ben și Holly de pe Cartoon. Farfuria aia zburătoare! Nu vezi ce-i mai clipocesc luminițele? Și, uite, tati îți face și ție semn cu mâna!
Mă-sa o înșfacă de lângă gard și îi sfichiuiește o scatoalcă pe obraz. O trage după ea, înverșunată, prin mulțime:
‒ Ai înnebunit de tot, Saonica! Ca piratu’ de tac’tu cu Caraibele lui… Nu mai pupi tu maidan de-acu’, fi-ți-ar gardu’ să-ți fie!
Ceva mai încolo, o arătare deșirată, cu ochi scăpărători anunță lumea strânsă la gard că un aisberg de mii de kilometri pătrați plutește pe undeva în derivă.
‒ Văd totul de aici, de sus, oau-oau-oau…! pițigăiește ea, extaziată.
Oamenii din preajmă se trag unii într-alții, făcând cerc în jurul ei. La câțiva pași de maidan, trei indivizi sporovăiesc mai printre dinți:
‒ Bă, eu zic că ăsta-i de-acum 6G!
‒ Ba eu cred că-s roboți. Hoarde întregi de „artificiali“
‒ Prostii! face al treilea. E de la scaune, ele-s de vină…
‒ Zbor ca un condor…! strigă din alt loc femeia cu aisbergul plutitor.
‒ Uș-uș, fâlfâie în altă parte! rânjește la ea o fată cu un fluture albastru tatuat pe obraz.

Careva îi trage o palmă după ceafă. Fluturele zboară cât colo. Fata bufnește în plâns. Câțiva pensionari încep să se ciondănească, bulbucându-și ochii. Tremură din toate mădulare, se trag vârtos de nasturi și mâneci. Unul horcăie spasmodic de câteva ori, apoi se prăbușește fără cunoștință peste ciotca din jur. O domnișoară machiată strobing îmbrâncește un puștan emo, machiat gore. Din te miri ce, încep să-și care dosuri de palmă și croșee – bătrâni, femei, copii. Busculada se propagă în cerc larg și furibund până departe, în bulevard. La un moment dat, apare o ambulanță. Apoi o dubă în care sunt săltați scandalangii cu ochi umflați și nasuri sângerânde. Dintr-un microbuz tras pe o străduță laterală coboară jandarmi cu pulane. Curând, habotnicii maidanului se împrăștie care încotro. La căderea nopții, viranul e ticsit de betoniere și muncitori nepalezi.

Se crapă de ziuă și vagabondul întins pe o bancă la stradă, cu o sacoșă de la Ikea pusă pernă sub cap, se întoarce într-o rână. Ochii îi cad pe clădirea de peste drum, unde până nu demult se întindea terenul viran. O urieșenie de douăzeci de etaje, beton și oțel, geamuri reflectorizante, două „ciuperci“ parabolice pe terasa acoperișului, care abia se ghicesc de la ultimele etaje ale blocurilor din împrejurimi, și niște casete translucide, montate la intervale regulate doar pe latura clădirii care dă înspre câmpul mărginaș al orașului. La inaugurare, oficialii nu se puseseră de acord, anunțând că „building office-ul“, căci renunțaseră la cartierul rezidențial este un adevărat „state-of-art“ (nu au tradus), dotat cu celule voltaice. Ba nu, cu detectoare de particule subatomice, un soi de spectometre a căror utilitate este mai ales „științifică“, greu de explicat populației. Ba nu, casetele siliconate sunt de fapt…

Trențărosul aude un huruit, care îl trezește de-a binelea. Se ridică în capul oaselor, lăsând să-i scape pe asfalt câteva cărți de joc soioase pe care le-a ținut răsfirate pe piept. Vede o furgonetă care frânează cu scârțâit la semafor. Se chiorăște în lumina zorilor și silabisește inscripția de pe aripa dreaptă: al-pha-sce-ne-ry-prod. Dedesubt, încă un rând: bu-ta-fo-ri-e. Platforma descoperită a furgonului este ticsită cu scaune din materiale felurite – descleiate și în diverse stadii de uzură –, puse claie peste grămadă. Deasupra maldărului tronează trei, ca de birt sătesc. Din plastic, decolorate și ciobite pe alocuri.
‒ Îmi dai o mână de ajutor cu scaunele astea pân’ la lift?

Tocmai mă pregătesc să ies din blocul în care locuiesc. O cuconiță deșirată îmi zâmbește mai mult din ochii întunecați și scăpărători. Mi-e vag cunoscută, dar nu știu de unde s-o iau. În holul întunecos de la intrare mă poticnesc de trei scaune, pe care femeia se chinuie să le urce pe treptele de lângă avizier. Un fel de jilț din răchită, un taburet de pal, al treilea – rotativ, din vinilin grena, cu spătar. Mă uit ca hipnotizată la ultimul, așteptând nu știu de ce și de unde să aterizeze o coțofană pe spătarul lui.
‒ Am închiriat un apartament aici pentru cabinet, ține ea să explice, opintindu-se pe trepte cu scaunul de răchită.
‒ Cabinet?
‒ Psihoterapie, individuală și de grup, îmi răspunde ea icnind de efort.
‒ Și… scaunele…? fac eu.
Pun mâna pe taburet, un pal ciobit într-o margine și plin de zgârieturi.
‒ Știi istorioara aia cu scaunele așezate în piața centrală a unui oraș?
N-o știu, aștept să mi-o depene, ținând taburetul în mâini.
‒ În fine, zice ea… Vorbim altădată, nu vreau să te țin din drum.
Îi fac semn că nu mă grăbesc din cale-afară.
‒ Scaunele astea-s pentru pacienții mei, mărturisește ea.
Urcăm treptele împreună. În fața liftului, mă așez, de parc-aș aștepta ceva, pe scaunul de vinilin.
‒ Fiecare și-l alege pe-ăla pe care se simte mai confortabil, îmi spune ea gânditoare. Și dacă stă pe scaunul potrivit, își spune mai bine povestea.

Imagine reprezentativă: Pirzio, Composition 1955

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×