Debutul lui Dan Panaet cu cele 9 povestiri din Oameni suntem se plimbă cu lejeritate prin mai multe medii, clase sociale și sensibilități fără să falseze, ceea ce-mi pare din start un atu: de la redacții de ziar la binevenitele parcuri bucureștene, apartamente, un aeroport, un sat de munte. În mare, acestea sunt spațiile în care își plasează autorul personajele relevându-le ticurile, obsesiile, vulnerabilitatea și construindu-le nu ca tipare de mileniali sastisiți, abjecți și dominați de instincte dubitabile, ci ca ființe capabile în egală măsură de bine și de rău. Înainte să iau povestirile pe rând, aș mai adăuga că instinctul – pornind nu doar de la numărul textelor – de a alătura cartea celor 9 povestiri ale lui Salinger e justificat și prin bruma de obscuritate care planează asupra desfășurării de forțe, condusă strategic prin punchline-urile ce punctează jocurile autorului cu paradoxul.
Prima povestire, „Instalatorul“,e centrată în jurul ipohondriei unui meșter fixat pe a fi salutat cu o formulă încheiată în sănătate! și redă spirala paranoiei cu o doză de blazare, de unde și efectul comic. Replicile omului mediu educat sunt realist standardizate fără să fie și caricaturizate, ceea ce se va observa și în următoarea povestire, „Donald Trump“,drama unui bărbat care trece prin hățișul întreprinderilor de ani ’90, cu visuri de afacerist care o ia, pas cu pas, de la o tarabă de anticar într-un oraș de provincie, la redacția unui ziar care nu mai apare niciodată. Eșecul e pitit în comunicarea deficitară a personajului cu naratorul, dintr-o Londră alienantă în care fostul afacerist leagă tot mai rar legături cu cei din țară. Cercul speranței la o minimă reușită e ținut în viață nu atât de o predispoziție obsesivă care bântuie mai toate personajele lui Dan Panaet, cât de originea acestei gesticulații obsesive: încercarea de a conserva demnitatea.
Următoarea povestire, „Imobiliare“, urmărește o pereche nesincronizată emoțional care alege pentru a doua întâlnire să vizioneze apartamente. Dialogul cu agenții imobiliari, tezaure de replici împopoțonate clișeic pentru a te îmbia la o mai rapidă cumpărare, mi-a amintit de pasiunea lui Silviu Faiăr de a deconspira manevrele acestor netezitori de cale. Apoi, Panaet strecoară câteva detalii de-a dreptul savuroase, cum e mirosul de mezeluri din respirația agentului, care oferă și mai mult palpit veridic povestirii. Iar vidul comunicațional dintre cei doi aproape-îndrăgostiți e adâncit de o inserție fină a împrumuturilor de tip gen Z sau lovebombing care n-au neapărat iz de ironie, cât de stângăcie controlată. Aici apare și sintagma care dă titlul cărții, Oameni suntem,un fel de mantră a micii înțelegeri care, atunci când e încălcată, reușește să bântuie conștiințele mai strașnic ca un contract semnat.
Pervitin,numele unui stimulent folosit de soldații germani în cel de-al doilea război mondial care dă titlul următoarei povestiri, dialoghează cu ultima, „Interviul“, ambele fiind construite în jurul unor probleme de conștiință. În primul caz, frământarea e a unui student care se întoarce în țară de la studii având asupra sa un medicament ilegal în România utilizat pentru prelungirea anduranței în studiu. Tânărul îl folosește, însă, (și) ca stabilizator de stare în mijlocul mușuroiului aeroportuar, ceea ce indică instalarea dependenței cauzate de uzul non-recreațional în aceeași căutare nebună a bunăstării care urmează finalizării ciclului berlinez de studii. Povestirea cu care dialoghează pivotează în încercarea unui jurnalist de a prezenta (și) altfel decât celebrator, festiv, experiența de război a unui fost general. Reporterul îl iscodește în legătură cu un soldat împușcat din cauză că a permis reîntoarcerea în țară a treisprezece romi, foști deportați. Jurnalistul se lovește, însă, de opacitatea generalului a cărui memorie, devenită un construct perfect pentru rulaj continuu la Antena 3, nu mai poate fi clintită din poziția sa statuară de poveste exemplară. Cadrarea nu cade în reflexul restaurator al repovestirii istoriei și reușește să adauge o piesă necesară conglomeratului bucureștean care-și împletește, mai degrabă decât stratifică, vârstele.
„Mina de petrol“e o mini-distopie centrată pe un grup de oameni cu memoria ștearsă temporar care trebuie să voteze în orb regulile unei societăți imaginare. E singura povestire pe care n-am receptat-o ca parte din întreg – absurdul ei are alte mize, datorate, în parte, și intrigii suprareale, așa încât aș fi văzut-o încadrată într-o altă carte. Nu același lucru se poate spune despre Turnul sinucigașilor care, deși pornește de la ipoteza unui custode care programează și consemnează săriturile în gol al cetățenilor de pe un turn, îți găsește locul în carte nu doar pentru că reflectă imaginea autohtonizată a burnout-ului pus pe hartă de (pe) clădirile Hong Kong-ului, ci și pentru că e încadrată de alte două povestiri ce lucrează, în feluri diferite, cu scenarii neanunțate și inexplicabile ale violenței și morții. În „Accidentul“,niște vajnici familiști sunt aduși până în punctul în care săvârșesc o crimă. Stresul, băltirea în senzația de neapartenență fac implozie într-o scenă finală care nu e menită încoronării într-un artificiu de spectaculozitate. De altfel, experiența de redactor și scenarist pare că i-a oferit autorului nu doar o perspectivă dinăuntru, fructificată aici, a mediului zumzăitor și, uneori, dimpotrivă, aplatizant al redacției de ziar, ci și vigilență în plus pentru ca umorul și artificiile narative să nu falseze nici prin tezism, nici prin întorsături lipsite de credibilitate.
Am lăsat la final povestirea care m-a convins cel mai mult, și nu (doar) datorită titlului preluat de la piesa lui Ionel Tudorache, „Căpitane de județ“, ci pentru că reușește să îmbine, deopotrivă prin calibrarea personajelor și a atmosferei, izul de beci ticsit de torționari cu sânge rece și cronotopul de facto al povestirii: un sat montan de azi. Mircea, proprietarul unui cal, stă gard în gard cu reședința de vacanță a unor bucureșteni. Calul Stelu le hârșâie într-o zi portiera mașinii, fapt care declanșează în Mircea o paranoia legată de răscumpărarea greșelii și o izbucnire furioasă în care își bate cu furie animalul. Ajunge în custodia poliției unde noul șef de secție, Maximilian, îl supune unor bătăi în aparență fără agent, dar care îi produc bărbatului senzația paranormală că prin mâinile polițistului s-ar manifesta, răzbunător, chiar calul. Scena bătăii animalului ar putea fi considerată o reconstrucție, din alt unghi, a nuvelei lui Marin Preda, „Calul“,publicată în volumul Întâlnirea din pământuri,însă fără aceleași accente macabru-violente ale uciderii înscenate de Florea Gheorghe și fără aceeași miză a tensiunii dirijate de o lumină de forța și stranietate degajate în povestirea lui Preda. Privită din perspectiva volumului ca întreg, și încordarea din textul de față e simptomul unor nevroze contextuale care au prea puțin de-a face cu lumea țăranului scăpat din mreaja iluziei idilice, cum era în cazul lui Preda. Dar iată cum manifestările acestor tensiuni, mai vechi sau mai noi, se înnoadă undeva și când dau și de un povestitor bun, cum e Dan Panaet, au toate șansele să ne îmbie la reflectat.
