Macbeth, ultima premieră a teatrului Odeon, este, pentru peisajul teatral de la noi, o experiență inedită și, poate, o premisă pentru un nou tip de abordare teatrală. Odeonul preia un concept creat de tânăra regizoare Silvia Costa la Comedia Franceză, după un an de reprezentații sold out în Paris. Migrarea spectacolului către teatrul de pe Calea Victoriei este ea însăși un act de performance. Macbeth pleacă spre București în haine de scenă, cu decorul și recuzita care l-a creat (luând cu el și aerul retro al atelierelor vechiului teatru parizian), în căutarea unei noi distribuții. Din declarațiile directorului Emil Banea și ale actorilor implicați, desprindem faptul că importul in integrum al unui concept scenic marca le Français oferă prilejul unui liant cultural între publicul parizian și cel bucureștean, dar și între două școli de teatru înrudite printr-o serie de filiații istorice. Dialogul intercultural reprezintă o premisă esențială a montării pe care Silvia Costa o realizează cu trupa de la Odeon. Rămâne deschisă întrebarea dacă întâlnirea dintre cele două forme de expresivitatea e de natură să modifice, prin „contagiune“, sensul reprezentației și sensibilitatea receptării.
Intrarea într-o formă estetică gata creată, adaptarea naturală la ecosistemul ei, implică un proces de creație esențial diferit față de cel care se practică de regulă în teatrale noastre. Imaginarul românesc al puterii, al seducției, al manipulării și chiar al crimei e atât de diferit față de cel francez; istoria locală a acestei montări are, la rândul ei, un parcurs specific esteticii și contextului politic est-europene și reprezintă o ancoră importantă pentru spectatorul contemporan. Din acest punct de vedere, spectacolul Silviei Costa la București propune un experiment al receptării, pentru că suspendă orice formă de (re)contextualizare, alta decât cea prin limbaj. Pentru spectacolul de la Odeon, regizoarea a preferat o nouă traducere, colectivă, deși există cel puțin zece variante ale tragediei în limba română, cea mai recentă din 2014. Astfel, textul, ca produs de echipă și cheie de acces în această construcție scenică elaborată în cele mai fine detalii, devine necesara diferență specifică a montării piesei în București.
Relocarea unui spectacol arhivat pe o nouă scenă seamănă destul de bine cu experiența expozițiilor itinerante, în care picturi celebre, expuse în spații noi, așezate într-o nouă lumină și vecinătate, pot deschide culoare de sens neașteptate. Macbeth pare creat pentru genul acesta de experiență, construindu-și semnificația exclusiv prin instrumentele teatralității. Decorul vivant cu funcție simbolică, care susține și, adesea, generează dinamica piesei, lipsa proiecțiilor și a camerei de luat vederi din scenă, o anumită orientare a privirii către cadre largi în mișcare, fac din această montare o mostră de artă teatrală per se. Scenografia construiește o mare parte din semnificația piesei.
În interiorul acestei mizanscene esențializate, Silvia Costa îl recitește pe Shakespeare pornind de la câteva detalii marginale din intimitatea cuplului malefic. În deschiderea reprezentației, două imagini se suprapun: în fundal, bustul în stil renascentist al lui Macbeth – privire frontală, distantă, postură a là Machiavelli; în prim plan, Lady M. – smulgându-și compulsiv șuvițele care-i acoperă chipul, postură contorsionată, un corp în traumă. Și apoi vertijul amestecă formele, corpurile și intențiile – ca o ruletă rusească, portretul se învârte într-un ritm incontrolabil, e vandalizat de mâini nevăzute. În replică, Lady M. declanșează repetate accese de furie. Spectacolul începe, desfășurându-se cromatic, ca într-o frescă. Există în piesă spații simbolice care se autogenerează prin mecanica interioară a propriei materii – o imensă coroană-inel cu inscripții antice care asistă intrarea în scenă a lui Ducan sau a lui Macbeth, un perpetuum mobile sub care se consumă finalul ș.a. Tot la fel cum există spații metonimice care prelungesc prezențe, purtând memoria corpurilor ce le-au locuit. Scena ospățului și a delirului lui Macbeth se mută într-un confesional de inspirație catolică, guvernat de spectrele victimelor sale; cele trei „surori fatidice“ devin, în vârtejul faptelor, trei rochii albe de ursitoare, care proliferează într-o coregrafie fluidă; mâini de ghips cu pumnii strânși (rămășite ale unui sit abandonat) descriu traseele scenice ale violenței, sau ale neputinței. Spectacolul obiectelor și al obiectificărilor integrează, în cele din urmă, corpul pietrificat al lui Lady M., un ultim exponat plasat neglijent pe culoarul ieșirii din spectacol, în fața căruia se instalează un soi de museum fatigue.
În documentarul realizat de TVR Cultural (aici), Silvia Costa mărturisește că în centrul viziunii sale despre Macbeth stă infertilitatea cuplului, între dorința lui Lady M. de a avea copii și cea de a stăpâni imperii nefiind decât un pas fragil, un insesizabil dezechilibru. Isteria ei, pofta, dorința de putere, care au hrănit reprezentări dintre cele mai dure, de-a lungul timpului, au, în acest spectacol, o cauză concretă și dureroasă. Femeia din umbră nu mai e demonizată, istoria supliciilor ei se oprește din a înfățișa încă o ipostază a monstruozității. Față de montarea lui Michal Docekal la Bulandra (2017), sau cea a lui Botond Nagy la secția germană a Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu (2022), ca să amintim doar spectacolele interculturale cu impact important în peisajul teatral de la noi, acest Macbeth aduce o modificare substanțială de receptare a textului shakespearian.
Conceptul creat de Silvia Costa se dovedește inalterabil pe scena de adopție a Odeonul. E dificil de apreciat, cel puțin în acest moment de debut, dacă vocile care-i dau viață, în această nouă reprezentare, reușesc să umple construcția sa labirintică. E un proces de descoperire, care cere timp și reprezentații, un proces care implică deopotrivă sensibilitatea actorilor la forme noi și deschiderea publicului față de resemnificările canonului shakespearian.
Foto © Victor Oancea
