Scenografii regizorului. Există un „spațiu afrimian“?

Start

„Radu se bucura atât de mult de lucrurile pe care i le ofeream, încât era ca un copil. La Herr Paul, la Piatra Neamț, când am adus lebăda cu capul de cerb, Radu o ținea în brațe, se plimba cu ea pe scenă, era ceva de mare preț. Radu nu mai dorea să o lase din brațe.“ Această poveste, despre cum un mic element de decor îi poate însenina ziua regizorului Radu Afrim, mi-a fost spusă de scenografa Iuliana Vîlsan. N-am vorbit doar cu Iuliana Vîlsan, i-am căutat și pe Irina Moscu, și pe Cosmin Florea, alți doi scenografi cu care Radu Afrim a lucrat la multe spectacole.

Radu Afrim știe să-și aleagă scenografii. Și să le dea libertate. Credit. Încurajare. Regizorul și scenografii câștigă premii, sunt apreciați, comentați, este o stare de bine, poate un mister al apariției acestor scenografi fabuloși în spectacolele lui Radu Afrim. Orice mister se încearcă a fi decriptat, chiar dacă, prin căutare și interogație, mai degrabă vom potența misterul, vorbind despre colaborările a trei scenografi cu regizorul Radu Afrim.

Povestea potrivirii sau de ce trebuie să cazi în Wonderland

Cum ar rezuma fiecare dintre ei relația cu Radu Afrim? Iuliana Vîlsan: „Radu avea foarte mare încredere în mine și îi plăceau surprizele pe care i le făceam și ce aduceam. Se obișnuise cu tipul acesta de imaginație fecundă, care, cu viteză, se îndreaptă spre lucruri care funcționează organic în scenă. Radu nu mi-a cerut niciodată nimic. El mi-a dat textul și eu am venit cu o lume pe care el a primit-o. Și s-a potrivit. Aici e toată povestea noastră. Pentru mine, scenografia este această lume magică a tăcerii, a tăcerii textului, care este asemenea gropii lui Alice, în care, dacă nu cazi, nu are cum să ți se întâmple Wonderland. Fără acea cădere în groapă, Alice nu descoperă Wonderland“. Cosmin Florea: „Radu este foarte generos. Întotdeauna îți lasă libertate și vrea să fie surprins. Niciodată nu le spune scenografilor: uite, eu am chestia asta în minte, fă-o! Uneori, mi s-a întâmplat ca prima propunere să nu-i placă. Am mai făcut una. Uneori, am făcut și trei propuneri de decor. E un schimb de idei, care mă inspiră foarte mult“. Irina Moscu: „Toate proiectele noastre au fost construite exact așa: Radu mi-a povestit despre ce vrea să fie spectacolul atunci când scria el însuși sau îmi dădea direct textul pe care lucrăm, iar apoi, pur și simplu, aștepta să vadă cu ce îl surprind. Niciodată nu a încercat să mă îngrădească creativ și pentru asta îi sunt cu adevărat recunoscătoare. Multă lume îşi imaginează că noi avem conversaţii nesfârşite despre conceptul spaţiului şi al costumelor, dar n-a fost niciodată cazul. Nu prea ne crede nimeni că noi nu stăm la poveşti despre aceste detalii. Eu pur şi simplu fac şi el se joacă cu tot ce-i ofer“.

Cum se fisurează zidurile cu 300 de pisici poliuretanice

Cei trei scenografi cu care am vorbit cu ocazia acestui articol au, fiecare, povestea lor, despre cum a fost întâlnirea lor cu Radu Afrim. Sunt lucruri spectaculoase? E noroc? E întâmplare?

Iuliana Vîlsan: „Eu încadrez aceste colaborări cu Radu Afrim la categoria miracol. M-a întrebat cineva: cum îți alegi colaboratorii? Am spus: pur și simplu, mergi pe stradă, există o întâlnire și asta-i tot. Și există și o despărțire. Când mergi, ajungi, pe trotuarul celălalt“.

Iuliana Vîlsan a colaborat prima oară cu Radu Afrim la un spectacol, Piața Roosevelt, la Teatrul Național din Timișoara, unde venise o nouă directoare, Ada Lupu Hausvater, și se inaugura o nouă sală de spectacole, care putea fi locul pentru o piesă montată de Radu Afrim. Era 2008, Iuliana Vîlsan dorea să aducă și în România un nou tip de teatru, bazat pe virtual, făcuse mai multe cursuri în Italia, la Roma și Milano, despre depășirea granițelor, despre cum virtualul, tehnologicul poate pătrunde în teatru.

Erau și fonduri europene care puteau contribui la acest nou tip de teatru. Iar Radu Afrim, care avusese colaborări în zona teatrelor îndependente și la Odeon, era dornic să pornească în noi experiențe. Cel puțin așa susține Iuliana Vîlsan: „Îmi doream ca în teatru să apară această tehnologie nouă, de ultimă generație, care să facă puntea de comunicare între limbaje. Aș fi vrut să intre și România în acest mare proiect. M-am întâlnit cu Radu, i-am povestit ce aveam în cap și ce îmi doream. Lui i s-a părut foarte interesant și a vrut să facem această poveste pentru România. Lucrurile s-au blocat la nivel administrativ. Și a fost și o nepregătire a oamenilor din teatru care să asimileze acel limbaj. Softul acela nu l-am implementat nici într-un spectacol, nici într-un teatru din România“.

Iuliana Vîlsan și Radu Afrim au renunțat la virtual în Piața Roosevelt și au creat 300 de pisici poliuretanice. Dar nu orice fel de pisici! Pisici făcute de artiști vizuali, de sculptori. Iuliana Vîlsan: „N-am mai avut imagini virtuale, ci materie concretă, pisici poliuretanice. N-am lucrat cu oameni de teatru, ci cu Galeria Jecza din Timișoara, pisicile au fost modelate de Bogdan Rață, care este un celebru sculptor, la ora actuală, și care atunci era la început. A fost un grup de sculptori coordonat de Bogdan Rață. Au fost 300 de pisici poliuretanice create în Galeria Jecza. Arta vizuală, ca limbaj, în momentul în care intră în pereții teatrului, aduce ceva ce nu rezultă dintr-o gândire scenografică. Eu sunt pentru depășirea limitelor fiecărui domeniu. Cum intră un domeniu în alt domeniu, cu cât se fisurează peretele care limitează domeniile, cu atât lucrurile ajung să dea cu plus“.

https://www.tntm.ro/piata-roosevelt/

Elevul de la liceul de arte din Brăila

Cosmin Florea era elev de liceu când a avut prima colaborare cu Radu Afrim. Era la Liceul de Arte din Brăila, în clasa a XI-a. Iar Radu Afrim dorea să colaboreze cu elevi pentru spectacolul Omul pernă, voia ca scenografia și costumele să fie făcute de elevi. Cosmin Florea a fost la casting, a arătat o parte dintre proiectele/desenele sale și a fost selectat.

De la 17 ani, Cosmin Florea colaborarează cu Radu Afrim. Acum, Cosmin are 34 de ani. A lucrat mult și intens, a făcut patru spectacole la Iași, Dansul Delhi, Orașul cu fete sărace, Trei piese triste, Antologia dispariției.

La Trei piese triste, Cosmin Florea a obținut, în 2022, Premul UNITER pentru cea mai bună scenografie. Cosmin Florea: „Era un spectacol după un belgian, Maurice Maeterlinck, un univers simbolist care, pe mine, m-a supraîncărcat, m-a dat peste cap. Am descoperit pictura simbolistă europeană. M-am regăsit în tot acest univers simbolist belgian. Eu locuisem câțiva ani în Belgia. M-am conectat cu Radu, care este și el îndrăgostit de pictorii simboliști belgieni. Am senzația că anii aceia, cât am stat în Belgia, m-au pregătit pentru acest spectacol“.

https://teatrulnationaliasi.ro/spectacole/trei-piese-triste/

Până la minunatele spectacole de la Iași, îl întorc pe Cosmin Florea la primele colaborări, de la Brăila, cu Radu Afrim. După Omul pernă, Cosmin Florea a mai lucrat la scenografia încă unui spectacol, când era în clasa a XII-a.

Cosmin Florea: „Ca elev, am mai făcut un spectacol cu Radu, tot la Brăila, Sufletul. Puncte de veghere. După ce am terminat liceul, am venit la București, la UNATC, m-am înscris la Scenografie, am abandonat orice gând de arhitectură. După proiectele cu Radu, de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, mi-am dat seama că scenografia era exact ceea ce mi se potrivea. Cu Radu am descoperit teatrul și scenografia. Până la întâlnirea cu Radu, nu prea mergeam la teatru, nu eram atent la decor. Cu Radu am descoperit toate elementele scenografice dintr-un spectacol. Radu mi-a influențat destinul, el mi-a arătat calea spre scenografie. El m-a făcut să mă îndrăgostesc de teatru. Senzația pe care am trăit-o la premieră, la Omul pernă, a fost ca o magie: să vezi că ceea ce ai gândit tu devine concret, pe scenă, și capătă diverse sensuri. A fost tulburător în sens magic. După ce am intrat la scenografie, ca student, am continuat să lucrez cu Radu Afrim. Cred că următorul proiect a fost Avalanșa, la TNB, în 2010, unde am fost asistentul Iulianei Vîlsan. Am fost foarte apropiat de Iuliana, care m-a ajutat mult, am avut foarte mult de învățat de la ea. După aceea, am lucrat cu Radu la Năpasta, tot la TNB, în 2012. Apoi a urmat o perioadă în viața mea când am pus pe pauză teatrul. După un timp, am reluat lucrul cu Radu la Pădurea spânzuraților, în 2018“.

Spațiul ca personaj

Irina Moscu a lucrat 19 spectacole cu Radu Afrim, iar acum îl pregătește pe al 20-lea. Ne amintim de câteva dintre recentele și surprinzătoarele scenografii ale Irinei Moscu de la Repetiție pentru o lume mai bună, la TNB, dramatizare după romanul lui Mihai Radu, de Ierbar la Teatrul Național din Târgu-Mureș, un spectacol după Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu, de Inimă şi alte preparate din carne de Dan Coman, de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova.
Propunerea de a colabora a pornit de la Radu Afrim. Irina Moscu: „A fost Radu cel care a venit spre mine. După ce văzuse scenografia pe care o realizasem pentru spectacolul Incendii de Mouawad Wajdi, montat de Radu Nica la Teatrul Maghiar din Timișoara, m-a invitat să colaborăm. Îmi aduc aminte cu drag prima noastră întâlnire, care a avut loc la Casa Frida, în Sibiu. Mi-a spus că i-a plăcut mult ce lucrasem și mi-a propus să facem echipă pentru un proiect împreună. A fost un moment special, care a marcat începutul unei frumoase colaborări“.

https://www.tnb.ro/ro/trei-surori-2019

Irina Moscu vorbește polemic despre un spațiu afrimian, așa cum încearcă unii critici să-l prezinte și să-l conceptualizeze: „Aceasta este un concept ‒ mai degrabă rezultatul interpretării personale şi îndrăzneţe a unui spaţiu teatral de către Radu Afrim. Acesta nu se referă doar la scenografie în sens clasic, ci la o experienţă multisenzorială în care spaţiul devine un personaj în sine, contribuind profund la naraţiune şi la emoţiile transmise. Se referă la stilul distinctiv de a folosi şi transforma acel spaţiu în funcţie de viziunea sa regizorală. Radu are un mod unic de a integra scenografia în poveste şi în structura emoţională a spectacolului. Aceasta devine un spaţiu în care emoţia, estetica şi povestea se întreţes într-un mod inedit, care transcende atribuţiile individuale ale fiecărui membru al echipei. Astfel, spaţiul afrimian transcende rolul de decor şi devine un univers complex, care potenţează mesajul piesei şi îi invită pe spectatori într-o experienţă unică, plină de emoţii şi interpretări multiple. Orice scenograf care a lucrat cu Radu poate confirma modul extrem de creativ în care acesta lucrează cu spaţiul şi îl pune în valoare“.

Când n-ai bugete suficiente și cauți rădăcini pe malul râurilor

Apropiindu-mă de finalul acestui articol, nu-mi dă pace o întrebare. De obicei, teatrele îl invită pe Radu Afrim să monteze un spectacol. El propune și scenograful cu care vrea să lucreze. Sunt bugete suficiente pentru spectacolele lui Radu Afrim?

Iuliana Vîlsan descrie o experiență de la Herr Paul, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț: „Herr Paul, taxidermist, cel care împăiază animale, izolat într-o cămăruță a lui, este o ultimă rămășiță a unei lumi din trecut, care urmează să fie înghițită de viitorul care se construia. Rădăcinile acelei lumi viitoare pătrunseseră în propriul lui univers, aveam o cutie-casă cu rădăcini care pătrundeau prin tavan și cu o fereastră către cealaltă lume, lumea din viitor. Această cămăruță funcționa ca o cutie magică din care, ca la Gellu Naum, lucrurile începeau să vorbească și să existe, să-i populeze supraviețuirea. Herr Paul, ca taxidermist, nu omora animale, ci le dădea o nouă viață. Am avut o școală bună, a lui Mihai Mădescu, care întotdeauna m-a învățat că, în locul în care mergi, trebuie să te uiți la ceea ce îți oferă.

Piatra Neamț oferea foarte mult, inclusiv un taxidermist, care era directorul Muzeului de Științe Naturale, foarte bun prieten cu directorul de atunci al teatrului, cu Liviu Timuș. Intrând în atelierul său, al directorului de la Muzeul de Științe Naturale, văzând congelatoarele cu acele animale, am vrut ca acestea să apară într-o nouă viață. Le vezi înghețate și ai vrea să le vezi împăiate. Multe dintre animalele directorului le-am folosit în spectacol. M-am folosit și de abilitățile mele de pictor. Eu am pictat tot ce este pe scenă și asta făceam în weekendurile pregătirii spectacolului.

La Herr Paul nu era buget, era tot un moment din ăsta, crunt, și oamenii de la Piatra Neamț își doreau spectacolul, aveam un raport senzațional cu ei, și am fost pe râu în sus și am luat rădăcini, erau maluri care aveau rădăcini moarte, care, în spectacol, pătrundeau prin tavanul lui Herr Paul. Cutia din spectacol a fost făcută dintr-un puzzle de panouri din alte spectacole, pe care le-am transformat, am pus pânză pe ele. Din orice sertar, se mai deschidea o poartă către o altă lume, mai apărea o trăsură cu șoricei. Dintr-o mică cutie, locul unde locuia Herr Paul, a ieșit magia. Toate elementele care populau spectacolul și care se nășteau din nimic te duceau dintr-un pachet emoțional în alt pachet emoțional și făceau să vibreze, în acest film al emoțiilor, toți stimulii vizuali“.

https://www.teatrultineretului.ro/?page_id=4795

Irina Moscu spune că nu există „situații imposibile“, lucruri care să nu se poată face într-un spectacol. Limitările, constrângerile sau nemulțumirile provin din bugete insuficiente, care îi obligă pe scenografi să lucreze cu resurse minimale: „Când lucrezi cu un creator ca Radu Afrim, este esențial să îi oferi un cadru adecvat, pentru că, oricât de mult ar exista talent și viziune, creativitatea are nevoie și de susținere financiară. Să nu uităm că spectacolele lui sunt extrem de vizuale și picturale, iar toate aceste detalii vizuale cer, de cele mai multe ori, o investiție considerabilă. Fără resurse suficiente, este greu să atingi aceeași intensitate și expresivitate pe scenă, dar, din fericire, am reușit mereu să găsim soluții, chiar și atunci când condițiile au fost dificile.

Totuși, trebuie spus că arta cere o implicare mult mai mare din partea autorităților, pentru a o subvenționa corespunzător. A te bucura de artă înseamnă, în esență, a investi în ea. Dacă ne dorim performanță, așa cum vedem și admirăm frecvent în teatrul occidental, trebuie să fim dispuși să investim în acest proces. Să lucrăm tot timpul cu resurse minimale nu cred că ne permite să facem performanță reală și să ridicăm standardele producţiilor autohtone. Presiunea cea mai mare este, de cele mai multe ori, pe umerii noștri, a scenografilor, care trebuie să facem din nimic ceva cu adevărat spectaculos. Desigur, există creativitate și ingeniozitate, dar pentru a crea un spectacol de impact, avem nevoie de resurse care să susțină viziunea artistică – atât a noastră, cât și a regizorului“.

Conexiunea prin prezența fizică la repetiții

Scenografii participă la repetițiile lui Radu Afrim. Ei nu fac decorurile și pleacă spre alt teatru, ci sunt mereu împreună cu regizorul. Iuliana Vîlsan: „Scenografia este lectura tuturor. Imaginea mea, în minte, se modifică la lectura cu actorii sau în momentul când văd spațiul scenic. Radu are o dependență de prezență fizică. Vrea să te aibă la repetiții. Conexiunea aceasta a prezenței fizice pentru el înseamnă foarte mult. Dacă, cumva, nu te poți conecta fizic cu el, la repetiții, e bine să nu lucrezi cu el. El are nevoie de lucrul acesta: să fii acolo, să te vadă acolo, la repetiții. Radu are o dimensiune umană foarte sensibilă, un nivel de fragilitate inefabil, extrem de rar. Această fragilitate poate fi pierdută în copilărie, dar el nu a pierdut-o. Această fragilitate inefabilă se vede în teatru. Uneori, pe scenă, ai niște elemente concrete care nu zic mare lucru și, cu o anumită poziție, cu un anumit sunet, cu o anumită privire a actorului și o anumită lumină, se întâmplă dumnezeu, ți se taie respirația și nu știi cum ai ajuns acolo“. Cosmin Florea: „Eu încerc să stau tot timpul la repetiții, pentru că vreau să văd cum se dezvoltă spectacolul. Lui Radu îi place să știe că ești acolo și dacă are nevoie, de exemplu, de un costum, trebuie să-i faci costumul, el vrea să vadă personajul îmbrăcat în acel costum. Pe Mălina Lazăr, în Antologia dispariției, de la Iași, trebuia să o închipui fiind o scriitoare care dă autografe cititorilor. M-am dus, am luat un covor și o bucată de catifea roșie, din covor i-am făcut o rochie, iar din catifea i-am făcut un turban. Acel costum a rămas în spectacol și este savuros. Repetițiile cu Radu sunt foarte intense. Uneori izbucnesc lacrimi, alteori sunt momente de căutare, căutăm cu toții. Mai sunt și momentele amuzante. Indiferent de ipostaze, este o bucurie să lucrezi cu el. Lucrul cu Radu îmi hrănește dorința de teatru. Și dorința de liniște și de pace“. Irina Moscu: „Îmi place să asist la repetițiile lui Radu pentru că sunt vii, surprinzătoare, pline de umor și originalitate. Pe lângă plăcerea de a fi martoră la acest proces creativ, consider că prezența scenografului la repetiții este esențială pentru a construi spectacolul cot la cot cu regizorul“.

Imagine: Pădurea spânzuraților după Liviu Rebreanu, r. Radu Afrim, s. Cosmin Florea, Teatrul Național „I.L. Caragiale“ București

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×