Cred cu tărie că oamenii se pot schimba. Prin urmare, nu fac parte dintre cei care se grăbesc să ridice piatra. Impetuozitatea tinereții te vâră uneori cu capul înainte în tot felul de chestiuni pentru care nu ești copt. Unii dau dovadă de un teribilism inofensiv, alții însă comit fapte regretabile. Dar de ajung să fie regretabile și pentru ei înșiși, asta e altă poveste. Adică exact povestea care ne poate ajuta să tragem o linie de demarcație. Uneori, respectivii se căiesc, dar nu știm cât de sincer. Ca să nu mai vorbim de cazurile în care, prin „reeducare“, unii ajung să înfiereze ceea ce până mai ieri promovaseră, slujind, ca să scape de chinurile detenției, monstrul din tabăra opusă, precum au făcut Radu Gyr, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloaie ș.a.
În privința intelectualilor fasciști care au apucat să plece din țară și au ajuns celebri, Eliade, Cioran, Vintilă Horia (deși nu a atins faima primilor doi, să nu uităm că, totuși, lui V.H. i-a fost atribuit, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, Premiul Goncourt), lucrurile n-au fost satisfăcător limpezite. Și nu mă refer la faptul că nu ar exista lucrări excelent documentate despre acești intelectuali[1], ci la faptul că în societatea românească persistă o rezistență îngrijorătoare față de nevoia de a discuta cu onestitate cazurile amintite, căci nu despre interzicerea publicării operelor acestor autori e vorba, asta ar fi o aberație.
În ceea ce mă privește, cu Mircea Eliade nu am întreținut niciodată un comerț intelectual afectiv (cum nu am avut nici cu Noica), deși când eram foarte tânăr mi-au plăcut (și poate mi-ar plăcea și acum) Maitreyi și unele dintre povestirile sale, dar cu Cioran am avut și încă am o relație încinsă: mă intrigă, mă enervează, dar mă și fascinează. La un moment dat am înțeles că a fost un farsor genial, așa se face că marele nihilist reușește să mă și amuze. Căutarea permanentă a formulei citabile, a formulei paradoxale, în răspăr, îmi pare jocul unui acrobat care jonglează cu cuvinte. Și o face într-un mod excepțional. Față de Camus, de exemplu, el nu e însă autentic când se plânge de neajunsul de a exista, fiind de fapt un răsfățat, un jovial cu mască tragică (nu a putut continua să se distrugă prin alcool din cauza unui… stomac capricios, de sinucis nu s-a sinucis pentru că a găsit salvarea în scris etc.).
Lupta lui Cioran conține frumusețea luptei lui Don Quijote cu morile de vânt. Îmi place patima lui, incendiază lumea cu frazele lui cizelate, având o natură schizoidală, pe de o parte fiind atras de utopie, pe de altă parte de apocalipsă (in extremis, cele două se pot confunda, nu?), dar, la fel ca Don Quijote, e și ridicol. Bașca faptul că personajul inventat de Cervantes are, totuși, niște idealuri nobile.
Dacă Eliade nu s-a dezis niciodată de trecutul său fascist (iar cartea lui Bruce Lincoln, Secrete, minciuni şi consecinţe[2], vine să consfințească cu claritate camuflarea pe care Eliade a practicat-o toată viața), Cioran a încercat, cu jumătate de gură, să se rupă de păcatele tinereților (deși în 1988, într-un interviu acordat la Paris lui Dan Deaconescu, nega participarea României la Holocaust: „E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.“[3]). Cioran părea să-i urască și în același timp să-i admire pe evrei. Măcar de-ar fi reușit să-l salveze pe Fundoianu. Poate că i s-ar fi iertat toate păcatele.
În Istorie și utopie, Cioran a încercat să-și scuze tinerețea legionară spunând că un tânăr, dacă nu e fascinat de extremisme, nu e decât un cadavru. S-a dat de gol însă când a vorbit despre popoare. Le considera cu atât mai admirabile cu cât au o mai mare capacitate de dorință utopică. Pentru Cioran, un individ devenea tot mai tolerant pe măsură ce rămânea fără energii, fără vitalitate. Așadar, în toleranță vedea o neputință. Considera că Occidentul are nevoie de un nou delir, că altfel e condamnat la fosilizare. Credea că Occidentul a abandonat iluzia, trădându-și astfel geniul. Îi părea rău că nu Occidentul a pus în practică comunismul. Occidentul ar fi putut liberaliza comunismul, l-ar fi putut umaniza.[4]
Se vede treaba că extremismul nu l-a părăsit niciodată pe Cioran. Fascinația lui pentru imperialism, pentru popoarele care se doresc a fi axis mundi, acea fascinație spengleriană pe care o știm din Schimbarea la față a României (chiar și din ediția cenzurată din 1990), a fost permanentă la Cioran.
Prin urmare, când era sincer Cioran? În 1940[5], când scria despre Căpitan că „înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată“, că „virtuţile unui neam s-au întruchipat în el“, că „mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles că între daci și legionari se interpune pauza fiinţei noastre“, că era „un gospodar instalat în Absolut“, că „într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre orgoliul“? Sau în volumul postum Țara mea[6], când scria că „pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul. N-am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment“, dar și că „aveam totuşi nevoie de un dram de convulsie. Mişcarea aceasta mi-l dădea. Cel care între douăzeci şi treizeci de ani nu subscrie la fanatism, la furie şi la demenţă, este un imbecil. Nu eşti liberal decât din oboseală, democrat, din raţiune“? Ar fi putut fi sincer și în tinerețe și mai târziu, doar că în Țara mea scrie clar: „N-am crezut sincer în ea (în Mișcarea legionară – n.m.) nici măcar un singur moment“; ceea ce elimină posibilitatea ca în ambele momente să fi fost sincer. În plus, felul în care își explică fanatismul, atacând violent („este un imbecil“), nu poate fi considerat regret, ci simplă justificare. Prin urmare, pentru Cioran normal era să fii fanatic, furios și dement între douăzeci și treizeci de ani, altfel nu erai decât un imbecil. Și pentru a duce raționamentul mai departe, rezultă de aici că tinerețea lui fascistă a fost cea firească, pe când cea a democraților (precum a lui Eugen Ionescu) a fost stupidă.
Oricât ai răsuci cuvintele lui Cioran, altă concluzie nu este posibilă. Știm însă că lui Cioran îi plăceau cuvintele tari, obținea cu ele acea expresivitate care i-a adus celebritatea, dar asta nu scuză extremismul unora dintre sentințe, cu atât mai mult când fac parte dintr-un text pe care l-a scris cu scopul de a se apăra de acuzele de… extremism. Ca și în Istorie și utopie, regăsim și aici ideea că numai „impotenții“, oamenii lipsiți de vitalitate, deci cei slabi, aleg democrația. Poate nu întâmplător, Cioran avea, conform celor scrise de Petre Pandrea în Turnul de ivoriu, un cult pentru falus: „Emil Cioran crede în ceva: în penis. E un păgân erotoman, un dionisiac și un bahic. La un zaiafet, când a aflat că unul dintre comeseni are un mădular de lungimea și grosimea unui retevei (30-40 cm), Emil Cioran a cerut să fie pus sub «patrafirul» acestuia și să-l boteze. Să-i dea de trei ori cu penisul uriaș în cap. S-a așezat în genunchi și l-a implorat s-o facă. Omul s-a codit. Apoi, i s-a desfăcut prohabul de către prieteni, i s-a scos penisul și a fost obligat să dea de trei ori cu reteveiul său în capul lui Emil Cioran, filosoful parizian de azi, botezându-l după voia și gusturile sale“[7].
În privința lui Vintilă Horia, alt autor care a născut polemici virulente, am așteptat cu nerăbdare să apară ultimul său jurnal (Jurnal de sfârșit de ciclu. 1989-1992[8]), din dorința de a mă edifica asupra ideilor sale politice din ultima parte a vieții. Nici vorbă să se fi produs o despărțire a autorului de extremismul de dreapta. Era un admirator al dictaturilor, dar făcea o deosebire între dictaturi și tiranii. În dictatură, care ar fi de dreapta, un individ providențial salvează țara dintr-o situație critică, o pune pe șine (de unde prețuirea autorului pentru Franco, Mussolini, Pinochet, Antonescu…), pe când în tiranie, care ar fi de stânga, țara decade, populația este înjosită, umilită, căutându-se distrugerea omului interior… Era adeptul eficienței pe care mâna forte a dictatorului o impune în plan administrativ, economic, social și militar. Ce-ar fi fost Spania dacă pica pe mâna comuniștilor? Franco a ridicat țara, apoi, când a fost sigur că situația e stabilizată, s-a retras. Pinochet l-a înlăturat pe Allende, care aruncase Chile la fundul prăpastiei, și a adus bunăstarea. În timpul lui Mussolini se trăia mult mai bine decât în Uniunea Sovietică din aceeași perioadă. Toate aceste lucruri le scrie Horia, doar că realizările pozitive ale dictatorilor nu pot justifica, sub nicio formă, crimele, teroarea.
Pentru încheiere am ales un fragment din ceea ce scria Vintilă Horia în decembrie 1990 despre Nae Ionescu. Începe prin a spune că nu a fost elevul lui Nae Ionescu și nici măcar admiratorul lui („pentru că făceam parte dintr-un grup rival, cel de la Gândirea“) și continuă: „abia mai târziu, pe meleagurile exilului, am ajuns să înțeleg ce a reprezentat acest maestru în contactul lui cu ființa românească și cu un tineret care și-a tras din învățătura lui o mare lecție de viață“. Ce ar mai fi de adăugat?
[1] Recomand vol. Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion, de Cristina A. Bejan, trad. de Alina Pavelescu, Editura Litera, 2025.
[2] Bruce Lincoln, Secrete, minciuni şi consecinţe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului, trad. de Sorana Lupu, Editura Polirom, 2024.
[3] Fragmentele din acest interviu au fost publicate în „Cadran Politic“, anul VII, nr. 65-66, aprilie-mai 2009.
[4] Emil Cioran, Istorie și utopie, trad. de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 1992.
[5] „Glasul strămoşesc“, Sibiu, anul VI, nr. 10 din 25 decembrie 1940.
[6] Emil Cioran, Țara mea / Mon pays, ediție bilingvă, traducere în română de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 1996.
[7] Petre Pandrea, Turnul de ivoriu. Memorii, Editura Vremea, 2004.
[8] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu. 1989-1992, Editura Vremea, 2017.
Foto: Bernhard Hosa
