Biserica și școala – iată miturile noastre de bază. Din cauza dictaturii, simțeam că numai în locurile acestea mai putem să ne păstrăm limba. În biserică, din motive evidente, iar în școală, pentru că acolo se putea transmite limba maternă.
Există și o poezie de Sándor Reményik, poet nu atât de mare, dar resimțit ca atare tocmai datorită acestui poem, care, printr-un patetism remarcabil și prin refrenul lui, ne îndeamnă să nu lăsăm biserica și școala. Îmi amintesc cum lăcrima bunica când, într-un rând, a auzit-o la TVR – în emisiunea maghiară, bineînțeles, după revoluție.
Chiar și cariera mea scriitoricească, renumele meu a început cu un articol pe care l-am scris în revista proaspăt înființată după 1989, Jelenlét. În acest text, am scris o proză ritmată proslăvindu-i pe cei care rămân în România și desconsiderându-i pe cei care au plecat. Am primit niște reacții însuflețite și încurajatoare.
Dar eram schizofrenic eu însumi: acasă, maghiar de nu mai puteam, în școală așijderea, în curtea blocului… mai puțin. Nu-i uram pe copiii români, cred că nici ei pe mine. Însă în capul fiecăruia dintre noi erau niște prostii învățate, primite de la părinți, bunici, profesori și alții.
Îmi amintesc cum ne băteam joc de elevii germani ai școlii mele – atunci mai erau germani sau clase cu predare în germană în „Brassai“. „Anțig-vanțig“ le ziceam și ne credeam mai cu moț. A fost ceva asemănător cu ce mi-a povestit frate-meu când mai primea învoiri de la armată: cu el, care era blând cu bibanii, aceștia erau obraznici; pe aceia care urlau la ei, îi respectau.
De fapt, nici în școală nu eram așa de maghiar: eram cel mai bun din clasă la română. Probabil consideram asta un lucru de la sine înțeles: un literat e literat în toate limbile. Dar schimbarea care i-a lăsat perplecși pe mulți încă se mai cocea undeva în sufletul meu.
Imagine reprezentativă: Les quatre cents coups, r. François Truffaut, 1959
