„Ungurii sunt triști.“ Graffiti-ul ăsta pe care l-am văzut cu mulți ani în urmă la Cluj mi se pare genial. Ungurii sunt triști și nu pot scăpa de tristețea lor. Cum am mai zis, bunicii mi-au lăsat ca moștenire un Cluj maghiar: Rudolf út, Szentegyház utca, Széchenyi tér, Farkas utca – spuneau când vorbeau despre străzile și piețele care astăzi se numesc altfel. Am zis și că nu vreau să mă debarasez de moștenirea asta, dar știu prea bine ce preț are ea. În cazul meu, prețul este doar că mă gândesc la lumea lor și îmi zvâcnește inima pentru că i-am iubit; în cazul altora, multora, înseamnă însă că ei nu se pot imagina în orașul în care trăiesc de fapt, și nici în țara în care trăiesc. Viața lor e schizofrenică: pe de o parte trăiesc o viață monotonă, materială, oficială, pe de altă parte, trăiesc într-un Ardeal închipuit, viril, militar și nostalgic. Nu trăiesc în România: supraviețuiesc aici.
Sau oriunde pe fața pământului. Cu câțiva ani în urmă, m-a sunat un fost coleg de clasă să mă întrebe dacă merită să vină acasă din Marea Britanie pentru că „nu simte nimic pentru insulă“. Trăiește acolo de 18 ani, dar nu simte nimic! Și asta e o moștenire maghiară. Să nu poți trăi nicăieri și să crezi că asta e vina românilor. De bună seamă că una dintre principalele lui dileme era dacă copilul lui ar trebui să învețe limba română sau nu. Când i-am zis bineînțeles că trebuie să învețe s-a întristat.
Ungurii sunt legați de niște mituri ucigătoare. Că limba maternă este peste toate limbile pământului, că numai în ea poți fi tu însuți. Poți înșira nume de la Beckett la Ágota Kristóf că nu se vor emoționa. Lipsește din ei o dinamică care e necesară vieții și gândirii. Cred că a fost necesară dintotdeauna și peste tot.
Maghiarii caută trădători. Este ocupația lor cea mai dragă. Cum văd pe cineva, cum devin bănuitori. Sunt ca niște santinele sau ca un vameș mereu la post. Trăiesc într-o apocalipsă continuă și se miră că nu se pot bucura decât de niște bucurii contrafăcute.
„Un maghiar trebuie să știe de două ori cât un român.“ Iată un dicton care mi-a marcat copilăria. Îmi amintesc că am făcut și calcule: de două ori, ce-o fi însemnând asta?! Am fost eu silitor, dar nici chiar așa. Mă apăsa gândul că nu știu de două ori cât un român, ci doar cu unu virgulă jumate.
Oare ce a mai fost și cu inepția asta?! De bună seamă că nu există nici „un maghiar“, nici „un român“, astea sunt niște abstracții neadevărate. Apoi, ancorându-ne într-o cultură de un singur fel, am devenit oameni de secol nouăsprezece.
Imagine reprezentativă: Mihály Munkácsy, Painting, 1870
