Școala și dependența de alcool

Start

De niște ani încoace tot aud despre profesori alcoolici. Unul poate fi văzut strecurându-se afară din școală, toată lumea știe că merge după porția lui; celălalt intră în clasă, dar e atât de beat, încât vomează pe el și ațipește, iar exemplele pot continua.

Poate nici asta nu m-ar fi împins să scriu acest reportaj; „șutul“ definitiv mi-a fost dat de ceea ce au adăugat mereu cei care mi-au povestit de cazurile de mai sus, dar și de multe altele și anume că „nu e atât de simplu să dai afară pe cineva din educație“. Această afirmație m-a pus pe gânduri. Întâi de toate, nu acesta ar trebui să fie primul gând. Adicția este o problemă gravă și cât se poate de reală, iar cei care suferă de ea trebuie, înainte de orice, ajutați, nu pedepsiți.

Pe de altă parte, ce poate să facă un profesor alcoolic (și despre care se știe – că doar nimeni nu e orb)? Mai bine zis, ce face școala care îl tolerează fără să-l ajute? Cred că, de fapt, orice instituție care tace despre ceva știut de toată lumea perpetuează cultura tăcerii, a băgării sub preș – „soluție“ care ne ucide zilnic câte puțin și care ne distruge țara.

Am început deci să fac o muncă detectivistică. Prima dată am vorbit cu doamna Izabella Váradi, consilier CNPEE (Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație). Domnia sa mi-a zis că despre ajutor nu prea poate fi vorba: „Teoretic, profesorul în cauză poate să ceară ajutorul psihologului școlar, care este un fel de psiholog nu prea instruit dar care l-ar putea trimite la un terapeut. În realitate însă, profesorul nu își dezvăluie adicția nimănui, o neagă și deci ajutorul nu se poate întâmpla.“

În ce privește contractul de muncă, el poate fi desfăcut printr-o procedură care e destul de anevoioasă: directorul poate chema poliția, polițistul care se deplasează poate face testul de alcoolemie pe baza căruia scrie un proces-verbal și, astfel, contractul de muncă poate fi desfăcut. Procedura asta însă nu e asumată de cele mai multe ori de instituție.

O cale mai simplă se deschide atunci când se iscă conflicte vocale sau profesorului i se pot imputa absențe sau delăsări, o consecință firească a alcoolismului. „În asemenea cazuri, alcoolismul se prezintă ca o problemă secundară“ – a precizat doamna consilier.

Am întrebat-o și pe Alina Necșulescu, psiholog care ține o rubrică în revista noastră, despre fenomenul acesta al profesorilor care se confruntă cu problema dependenței de alcool. Dumneaei a punctat următoarele chestiuni:

Alcoolismul devine cu ușurință o maladie socială de masă, care face parte din categoria normopatiilor, adică a tulburărilor de comportament normalizate sociale. Tocmai pentru că este un comportament foarte răspândit și acceptat social, acesta devine epicentrul dependențelor. Alcoolul devine deseori, în comunități, lucrul cel mai de preț, în jurul căruia se organizează întâlniri și care rareori lipsește de la evenimente. Cel mai răspândit tip de alcoolic în spațiul autohton este dipsomanul, cel care are chefuri cu băutură sau beții sporadice sau periodice intercalate cu perioade de pseudo-normalitate între ele. Aceste salturi alcoolice sunt ușor îmbrăcate în „consum moderat“, deși nu reprezintă asta.

Punctul din care este adresată problema alcoolului (n. red. – în cazul profesorilor) implică o suferință de pierdere a unor oameni care au îndeletnicirea formării tinerilor din instituțiile de învățământ, oameni care nu au sprijin și ajutor pentru a-și duce cu demnitate rolul important pe care îl au în viețile noastre, ale tuturor. O problemă importantă este dată cu prisosință de sistemul în sine, care nu doar că nu lasă portițe de sprijin acestor oameni de o mare valoare socială, dar așa cum spuneți „bagă sub preș“ și creează contexte favorizante pentru maladie. Se știe că psihoterapia ca serviciu de sănătate privat este costisitoare pentru veniturile unui dascăl, iar la noi în țară se duce o luptă de mult timp pentru includerea decontării serviciilor psihologice de către Casa de Sănătate, așa cum în alte țări este posibil. Momentan, este un parcurs complicat pentru a beneficia de ședințe de psihoterapie decontate. Ele pot fi decontate în cazul alcoolismului cu trimitere de la medicul specialist, printr-o altă trimitere de la medicul de familie, iar pacienții nu pot alege psihoterapeutul cu care să lucreze. Totodată, decontarea este limitată la un număr mic de ședințe. În această încrengătură se poate lesne observa că la acest moment, în societatea noastră, sănătatea psihică este greu accesibilă și considerată o preocupare marginală în sistemul de sănătate. Ce spune asta despre noi este că încă suntem speriați de propria boală psihică, așa că o tratăm ca și cum nu ar exista sau că ar fi ceva minor și periferic. Prin urmare, în opinia mea, încă există o formă de negare implicită aici. Cu toate acestea, măcar s-a mai făcut un pas. O altă problemă este stigmatul social care vine odată cu eticheta de „alcoolic“. Alcoolicii, la fel ca alți bolnavi, ar trebui să primească îngrijirea cuvenită și nu marginalizarea și stigmatul. Alcoolismul nu este contagios precum ciuma bubonică, deși este tratat aidoma atunci când este recunoscut și de obicei este recunoscut în faza cea mai gravă. Aici ne întâlnim cu o funcționare perversă. Alcoolismul, spre deosebire de ciuma bubonică, este întreținut de societate și încurajat, pe când tratarea lui – nu, iar recunoașterea problemei apare în faza terminală concomitent cu „amputarea“ individului din societate. Ca să ilustrez într-o imagine simplistă, societatea în această situație e ca un părinte care îi spune copilului „hai bea și tu, ia un pahar“ de mai multe ori până îl anulează complet și apoi îl alungă de acasă că e beat, în timp ce îl condamnă fără drept de apel. Dincolo de această relație, relația individuală cu alcoolul pentru fiecare consumator are o altă însemnătate. Când începe consumul, ce obiceiuri se formează în sensul ăsta, la ce devine el o soluție în timp ce devine și o problemă? Acestea sunt întrebări la care fiecare are alte răspunsuri. Este indubitabil însă că are caracteristicile unui suicid lent în timp ce îi atacă și pe cei din jur, ceea ce îl înrădăcinează în impulsul agresiv al fiecăruia. Alcoolicul trăiește momentele de ebrietate fie ca o absență din existență, îmbrăcând astfel un veșmânt al morții, fie ca un triumf asupra ei, în momentele de manie, îmbrăcând un veșmânt al omnipotenței. Mutatis mutandis, alcoolismul este o tulburare de impuls care acoperă alte probleme grave și are nevoie de o configurație complexă de sprijin în tratamentul ei. Tratamentul medicamentos, grupurile de suport specifice (care sunt considerate de mare ajutor în astfel de situații), sprijinul familiei și al celor din universul persoanei cu această maladie sunt precum ortezele care susțin coloana vertebrală. Ele trebuie să vină împreună cu psihoterapia, singura care adresează cauzele subiacente și poate facilita ieșirea de sub stăpânirea suferinței care alimentează alcoolismul. Dacă acestea sunt lăsate netratate, atunci vor izbuti să trimită în zborul dependenței din nou. De obicei este doar o chestiune de timp până apare o recădere. Pentru construirea unor „anticorpi împotriva alcoolismului“, care să împiedice impulsurile autodistructive să acționeze și să evapore dependența de „otrava dulce“, este nevoie de sprijin susținut multifațetat cu consistență în timp.


În încercarea de a înțelege și mai profund problema, am apelat și la Horia Corcheș, profesor la Colegiul Național „George Barițiu“ din Cluj. I-am pus trei întrebări, la care el a răspuns cu cea mai generoasă meticulozitate. Iată:

Să luăm un caz teoretic. Un profesor e alcoolic. Cum reacționează colegii lui? Întrebându-l, bârfindu-l pe la spate, judecându-l?

Eu nu pot vorbi, ca să mă joc camilpetrescian, decât despre ce am trăit, nu pot vorbi teoretic. Îmi aduc aminte, din experiența mea, doar două cazuri la care mă pot raporta pentru a încerca un răspuns personal. În primii mei ani de învățământ, pe la sfârșitul anilor ’90, am ajuns într-un liceu tehnologic din Cluj-Napoca unde aveam un coleg, profesor de română, despre care se știa că mai „pilește“, adică nu doar în timpul liber, ci și în timpul programului de muncă. Nu se vedea propriu-zis pe el ceva sau nu aveam eu ochi format, omul era în prag de pensie și părea în general ușor dezarticulat, dar nu în mod excesiv. Prin catedră se mai bârfea, se șușotea, dar oarecum cu amuzament. Se zvonea că în sala lui de clasă avea într-un dulăpior o sticlă cu țuică din care mai trăgea câte o dușcă în pauze. Beat sau incoerent total nu l-am văzut vreodată. Omul își ținea orele într-o manieră clasică, oricum, dicta comentarii, mai spunea snoave literare, era cumva popular printre elevi pentru că nu-i trata cu exigență, ci cu un soi de camaraderie și de complicitate. S-a pensionat fără să se facă în vreun fel caz despre dușca din pauze și apoi, după câțiva ani, s-a stins.

Cu celălalt caz, mai delicat, m-am întâlnit cu mulți ani mai apoi, când eram inspector de limba și literatura română. Era vorba despre o profesoară excelentă, care căzuse însă în patima aceasta până la extrem. Am lucrat cu dânsa înainte în câteva contexte profesionale și oricum se știa că este în topul profesorilor de română din Cluj. Foarte cultivată, având cunoștințe care i-ar fi permis lejer să fie profesoară la nivel universitar, foarte elegantă în același timp, îngrijită. Nu vreau să dau detalii multe pentru a-i afecta memoria și, poate, familia, pe care le respect. Am fost în situația de a gestiona câteva reclamații în ultimii ei ani de activitate, în calitate de inspector. Mai bine spus, pentru că nu ajungeau la inspectorat, încercam să consiliez conducerea unității școlare. A fost greu pentru că, așa cum spuneam, era o profesoară strălucită, un om de calitate, care marcase pozitiv generații de elevi și de profesori. Era și ea rușinată, încercând, în același timp, să-și mențină demnitatea în dialogurile despre alunecarea ireversibilă pe care și-o cunoștea. Până și reclamanții, părinți ai elevilor săi, erau empatici, îi recunoșteau valoarea, doar că uneori, pur și simplu, coerența și stabilitatea nu îi mai erau sub control. În general, chiar aflată sub influența alcoolului, reușea să își țină orele. Uneori însă nu mai reușea. Nimeni, subliniez, nimeni, nu a bârfit-o! Toată lumea era îngrijorată și privea cu compasiune contextul. Soluția, în cele din urmă, a fost pensionarea. S-a stins, apoi, și dânsa, după nu foarte mult timp.

Ca să vin și cu o concluzie, cazurile acestea au, întotdeauna, particularități. Nu putem vorbi despre o reacție standard a colegilor. Este în firea omului să fie curios, poate uneori să judece. Dar când cunoști omul de mulți ani și ai trăit diverse experiențe profesionale și de viață alături de el, privirea ta nu mai este doar critică. Vezi nuanțele, vezi contextele care au dus la un tip de comportament adictiv, știi suferințele omului, îi știi trecutul profesional – poate valoros, îi știi trecutul existențial – poate chinuit, cu traume, privești deci cu mai mult sentiment uman decât justițiar. Firește, poți încerca și trebuie să încerci să îl ajuți. Fie direct tu, când ești apropiat de el și simți primele căderi, care pot părea accidentale, fie îndrumându-l spre ajutor de specialitate. Știm însă și faptul că aceste adicții îi deformează și celui afectat de ele percepția, generându-i rezistență. Bârfa este un comportament prea infantil. Judecata este o expresie a superiorității. Compasiunea și sprijinul, atât cât se pot acorda, reprezintă formele mai umane și mai specifice oamenilor educați. Cu ele operăm, mai ales în mediul educațional al școlii. Sigur, există și excepții, profesori bârfitori, profesori care pun etichete, care judecă cu superioritate. Dar ei reprezintă, îndrăznesc să afirm asta, excepții. Adicțiile, știe orice om educat, nu apar din senin și pentru că omul vrea să se distrugă, ci se declanșează pe un fond de traumă, mai mult sau mai puțin explicit chiar și pentru subiectul afectat. Alcoolismul mai are, desigur, în unele cazuri, și o componentă genetică. Adesea componenta genetică este susținută de fondul traumatic.

Ce face directorul? Ce poate face?

Viziunea mea asupra managementului unei instituții de învățământ preuniversitar se bazează în primul rând pe colegialitate, desigur, fără a se face rabat de la principiile profesionalismului și corectitudinii. De aceea, cred că directorul poate acționa mai întâi ca un coleg, căutând să înțeleagă dimensiunea umană a comportamentului respective și să ofere sprijin. Pe de o parte sprijinul personal, empatic, pe de altă parte îndrumare către sprijinul specializat. Sigur, cum spuneam, nu poate face abstracție de responsabilitățile sale manageriale, de cele care țin de principiile pedagogice, căci conduce o școală în care elevii sunt beneficiarii. Ce vreau să spun este că nu cred în rezolvări pe bază de forță. Un profesor căzut în adicție, căruia doar i se pun în vedere sancțiuni, va aluneca tot mai mult în abis, odată cu amplificarea sentimentelor de rușine, de umilință. Desigur, dacă comportamentul său se menține, fără ca profesorul să manifeste interes de redresare și să dovedească intrarea pe un drum al controlului de sine, datoria directorului este să protejeze calitatea actului educațional și să apeleze la instrumentele legale de reglare. Aici vorbim despre sancțiunile disciplinare, care pot merge de la avertisment, la primele abateri, până la reducerea salariului, tăierea orelor neefectuate și, în cazurile grave, la desfacerea contractului de muncă. E adevărat, această măsură extremă este anevoioasă și se aplică greu, dar cunosc situații. Îmi aduc acum aminte de un alt caz, fost director de școală, bun profesor, care pe fondul unor probleme personale căzuse în câteva luni în alcoolism. A pierdut direcțiunea, apoi, ca profesor, în decurs de unul sau doi ani s-a degradat tot mai mult. S-a încercat la nivelul unității școlare și cu sprijinul inspectorului de specialitate consilierea și redresarea lui, dar nu a mai reușit să își revină. Și-a dat singur demisia. Ajunsese, apoi, portar pe la ceva depozit, la un moment dat se lăsase de alcool, dar sănătatea îi era foarte șubrezită. S-a stins în singurătate. Oamenii aceștia, de regulă, trăiesc o tragedie, dar firește că fără efortul lor nu pot fi ajutați. Dar nici un tribunal al oprobriului comunității în care își desfășoară activitatea, în frunte cu un director-procuror, nu îi ajută.

Este învățământul un mediu care te poate mâna spre adicție?

Mediul educațional este unul foarte solicitant, prin prisma faptului că ești în contact permanent cu alți oameni, mulți, fiecare cu personalitatea și nevoile lui. Ești nevoit să fii și tu permanent cu atenția încordată, să te adaptezi permanent, să îți adaptezi munca permanent. Cred că, din acest punct de vedere, puține sunt meseriile care să concureze cu învățământul. Rutina este aproape exclusă. Nu ai cum să știi, niciodată, chiar dacă ai vrea să repeți aceeași lecție, același demers didactic în două ore succesive la două clase diferite, nu ai cum să știi ce intervine inopinat și îți schimbă parcursul: o întrebare, o atitudine, o problematizare. Dar cu toate acestea, nu cred că mediul din învățământ favorizează adicția mai mult decât orice alt mediu profesional. În fond, poate tocmai această necesitate constantă de a avea antenele întinse continuu, de a fi mereu cu mintea încordată, implicit cu spiritul activ, viu, poate fi o terapie în cazul unor probleme sau traume personale sau a unor înclinații genetice care te-ar împinge spre adicție. Rezumativ, nu cred că învățământul favorizează alcoolismul sau alt tip de adicție. Ceea ce favorizează vine din ereditate și din traume. Acestea nu au legătură directă, ci eventual contextuală, cu abandonarea de sine.
Dacă privim toate aceste trei reacții ca pe o pârtie de schi sau ca pe un film, se întrezăresc câteva concluzii.

În primul rând, alcoolismul este o problemă a societății, deci pentru a o rezolva sau măcar pentru a o ameliora este nevoie de implicarea întregii societăți și de schimbarea viziunii. Ar trebui să dispară percepția conform căreia alcoolul e una dintre rezolvările oricărei probleme – de fapt, el este o problemă în sine. Când suntem triști sau dezechilibrați, să nu punem mâna pe pahar pentru că riscăm să nu se dezlipească de el.

În al doilea rând, adicția este o boală: în ea nu rezidă răutatea omului respectiv, ci se reflectă tragedia lui. Știu câte ceva despre alcoolici, îmi dau seama că pot cauza disperare și nervi, dar ar fi bine totuși să fim conștienți de asta.

Astfel, rezolvarea problemei nu stă în judecată și excludere, ci în înțelegere și empatie.
Sigur, intervine rușinea dependentului de alcool și dorința justificată a părinților: copiii lor să fie educați de niște oameni treji. Din cauza acestei „table de șah“ deosebit de încărcate, situația unui dependent și a mediului său înconjurător nu este niciodată simplă.
Cea mai mare și mai gravă problemă rămâne totuși viziunea. În România, până azi sunt mai curând excepții acele instituții în care dependențele nu se tratează exclusiv cu medicamente. Or cred că medicamentele fac parte dintr-un sistem „vânător“: uite boala, împușc-o. Avem nevoie, în schimb, de un sistem ecologist, ca să zic așa: observăm și tratăm cu empatie. Până atunci, avem șanse mult mai mici.

Imagine: Prokudin-Gorskiĭ, Sergeĭ Mikhaĭlovich, Sawmill of the Ministry of Agriculture and State Property on the left bank of the Tobol River, 1912

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×