Cameră albă și mobilă albă. Colorate, doar cărțile din raftul-bibliotecă cumpărat de la Ikea. Și o orhidee roz-bombon, artificială. Pe noptieră, alături, o scoică. De fiecare dată când se voia pe malul mării, Daniel apuca scoica și o ducea la urechea dreaptă. Își amintea cu exactitate ziua în care văzuse marea pentru prima oară. Imagini de tot felul îi invadau mintea: nisipul care i se prelingea printre degete, valurile de care se temea, peștișorul care îi murise în palmă și pentru moartea căruia suferise vreme de câteva ore. Drumul nu fusese niciodată mai apăsător. Drumul acela spre mare. El, copil. Între șinele acelui tren un bărbat murise.
Se simțea un intrus. O lume nouă, necunoscută, colegi, profesori, mulți profesori, alții și alții. În primul semestru de facultate ajungea printre primii la cursul de la opt. Se trezea la cinci treizeci. Uneori, mai adăuga câte cinci minute de somn, care se transformau apoi și-ntr-o jumătate de oră, cu prețul renunțării la micul-dejun. Cursurile de la opt erau un coșmar pentru el. Daniel nu vorbea aproape niciodată la seminare și la cursuri. Și-i era foarte greu când era nevoit s-o facă. Se înroșea și aproape că nu mai putea gândi. Se simțea vinovat. Ar fi intrat în pământ.
Și-apoi, colega Valeria. Unu șaișapte înălțime. Păr blond-cenușiu, cam până la umeri. Ochi verzi, uneori albaștri, influențați fiind de vremea de afară. Față ascuțită. Buze subțiri. Gene lungi. Cam prea slăbuță însă pentru gusturile lui Daniel. Lui îi plăceau femeile cu coapse bine făcute, cu talie de viespe și cu sâni nu foarte mari. Potriviți. Poate chiar mici, dacă se gândea mai bine. Daniel părea blândețea masculină întruchipată. Dacă ai fi pus ochii pe el, ai fi zis că e lesne să-l joci pe degete după bunul-plac. Să-l modelezi ca pe plastilină și să-l lași să se usuce în forma dorită. Chipeș, dar niciodată îndeajuns de impunător. Asculta cu atenție și băga bine la tărtăcuță. Și o făcea oriunde s-ar fi aflat. Era și selectiv, unii-alții ar fi numit-o dificultate de integrare socială.
Cei doi erau colegi de apartament. Veneau din același oraș și nimeriseră un preț chiar bun pe cameră în capitală. Daniel era student la Litere. Voia să se facă profesor, dar până s-ajungă la catedră i-ar fi surâs ideea să devină voce de radio. Noaptea, îi scria Valeriei SMS-uri din camera alăturată să dea muzica mai încet, ca să mai poată prinde și el măcar câteva ore de somn. Valeria făcea ASE-ul, dar ea nu prea trecea pe la facultate. Îi era greu cu trezitul de dimineață. În plus, voia să se simtă liberă. Iar Daniel încerca s-o înțeleagă.
El era genul mai liniștit, din fire. Ea era neastâmpărată de fel și se considera ghinionistă, zicea că n-are noroc în dragoste. Trecuse nu demult printr-o experiență care o dezechilibrase emoțional și care-i pusese probleme serioase într-ale încrederii de sine. Plânsese ore întregi pe umerii lui Daniel atunci când s-a întors cu bagajul de la iubitul ei, Albert, îndrăgostit de fapt de o tipă model, care poza nud și-i trimitea fotografii-instant. Apoi, a început să pozeze și ea semi-nud, în bustieră sau cu o bandă din aplicația de edit. Credea c-o să se schimbe ceva. De fapt, e simplu, i-a spus Daniel. Oamenii te vor lângă ei sau nu. Gri nu poate fi. Doar alb. Doar negru.
Valeria cânta uneori. Nu foarte prost, ce-i drept, și numai noaptea. Își făcea fotografii cu țigara între degete și le urca pe Instagram. Boemă. N-aveai ce-i face! Daniel, în schimb, copil crescut de-o bunică. Aluat diferit. Dospire diferită. Și totuși, avea ceva din fudulia tatălui său. Student la actorie în tinerețea lui. Păr lung, breton, blugi albi. Se uita la pozele alb-negru când ajungea pe-acasă și parcă i se făcea și lui dor. Taică-său, un personaj în carne și oase. La șaizeci de ani, tot în lumea lui. Tot fudul. Tot în blugi albi. Doar că de data asta rupți în genunchi. C-așa se poartă.
Și din nou Daniel. Voia să se asigure că mama lui, în câțiva ani, se va putea întoarce acasă. Da. Sunt despărțiți de vreo paișpe ani. Geta a plecat în Spania să câștige mai bine făcând șmotru în casele altora. Deși avea facultate terminată în capitală. La stat, că așa era pe-atunci. Îi promitea lui Daniel din an în an că se întoarce definitiv. Și nu numai că nu s-a întors, dar și-a pus pirostriile acolo, ceea ce nu a fost chiar rău pentru ea.
Un domn din spațiul public i-a promis lui Daniel c-o să-l ajute să facă și el ceva în viață, că doar îl știe de mic. Amândoi sunt din același oraș. Și iată că venise timpul să facă om din el. Așa că domnul ăsta l-a luat de mână și l-a dus într-o redacție. Multă lume, multe ecrane. Gălăgie. La radio erau tipi mișto, unul, actor, făcea și rime. A reușit să scrie și el câteva articole. Aștepta să dea probă, se voia voce de radio și chiar avea șanse. Ca profesor, pe viitor, s-a gândit, i-ar fi greu. Așa că încerca să-și întindă antenele în tot soiul de proiecte. De undeva trebuia să sară iepurele.
– Doamna J. a creat un grup pe care va încărca materialele la cursul de literatură comparată. Vă rog pe toți să vă înscrieți!
– Oki.
– Wooow!
– A văzut și ea că e groasă treaba și că nu ieșim prea curând din casă.
– Da.
– Cam greu s-a prins.
– S-a gândit și J. să miște ceva?
– E balanță. Așa e ea, mai aeriană.
– O înțeleg…
– Nu pare balanță. Pare ceva zodia a treișpea. Obscur și neînțeles de nimeni.
– Ba da, acum că am aflat, chiar pare balanță. Nu știam eu de ce-mi place de ea.
Venise pandemia și mesajele pe Whatsapp aveau să cuuurgă cu zecile. Profesorii și studenții căutau să se reinventeze. Nu le pierise cheful de glumițe și ăsta era un semn bun. Nu era deloc rău să ai în casă, în curte un câine. El era scăparea ta dacă ai fi vrut să-ți limpezești gândurile la o plimbare.
Cu toții s-au trezit în mijlocul aceluiași coșmar. Work from home, hom, ho, h, Stay at home, hom, h, Stay safe, saf, sa, s, răsuna la radio, răsuna în gând, răsuna, răsuuuna și era real. REAL. Viața avea să se transforme într-un scenariu de film SF. Oamenii aveau să moară. Familiile aveau să sufere. Copiii aveau mai multe întrebări decât oricând, părinții lor, în schimb, n-aveau răspunsuri.
Lună plină. Două noaptea. Cu trei săptămâni înainte să plece de urgență la casele lor. Îi făcuseră baie pisicii. Reușise să evadeze cu o seară înainte. Au găsit-o speriată într-un copac. Și bine c-au găsit-o.
Daniel și Valeria aveau o pisică. Era a lui Daniel, de fapt, și economisea mereu bani pentru mâncarea ei. Carli, pisica, îl vrăjise, pentru că lui nu îi plăceau pisicile. Nu în așa măsură încât să schimbe de două ori pe zi litiera. Îi era groază de asta, dar o iubea pe Carli și făcea eforturi s-o îngrijească în mod corespunzător. Carli apăruse așa, de nicăieri, în grădina lui Daniel de acasă, și și-a găsit o mamă acolo. Pe pisica bătrână. Tocmai fătase și a fost bună s-o hrănească până a crescut. Daniel a ales-o pe Carli sau Carli l-a ales pe Daniel. Asta nu vom ști niciodată. Și așa a ajuns pisică de capitală.
Calcula că trecuseră patru săptămâni de când n-o mai văzuse pe Ana. Îi despărțeau doar douăzeci de kilometri (și câteva patrule de polițiști). Era pandemie-pandemie. Se cunoscuseră nu de mult și erau îndrăgostiți. Plănuiau chiar să se mute împreună după toată nebunia. Daniel spunea că datorită ei a început să mănânce ciuperci. Anei îi plăcea să gătească, stăteau la telefon și, pandemie fiind, încerca tot felul de rețete. Avea timp. Timpul le lipsise tuturor înainte de asta.
Ana avea multă răbdare. Multă. Era terapeut și cu câțiva ani mai mare decât Daniel. Lucra cu niște omuleți perfecți pe dinăuntru și puțin defecți pe dinafară. Sindrom Down și autism. Învățau să cunoască lumea împreună. Și ăsta era poate cel mai frumos lucru posibil. Să vezi viața prin ochii unor copii care simt precum ceilalți. Și care încă nu știu să numească ceea ce simt.
Daniel îi avea pe toți în gând, în gânduri. Pandemia pusese stop vieții. Dar poate că lumea avea nevoie de o pauză.
Adevărat: el a trimis plângere către stat în sensul că ar fi hipnotizat şi că vede în marea lunetă cum un comando de pe altă planetă îi ţinteşte creieru c-o arbaletă, dar un notar boss i-a răspuns pe dos că n-are nimica, nu merită frica…
Trei cincizeci și unu. Cincizeci și doi. Pe la patru își spunea că poate-poate va adormi.
Nu mai scrisese de câteva săptămâni. Povestea lui AVP îl întristase. Îl citise în schimb pe Monoran și se hotărâse să devină curajos.
Imagine reprezentativă: Mircea Suciu, Weight of Time, 2019
