Scriitoare grozavă, mamă groaznică

secretul lui Alice Munro

Start

„Dragă mamă, te rog să găsești un loc unde poți fi singură înainte să citești această scrisoare. De 16 ani păstrez un secret îngrozitor: cînd aveam nouă ani, Gerry m-a abuzat sexual. Toată viața mi-a fost frică că vei da vina pe mine pentru cele întîmplate…“

Mama din scrisoare era Alice Munro, iar Gerry – Gerald Fremlin, al doilea soț al scriitoarei și tatăl vitreg al Andreei Robin Skinner, cea mai mică dintre cele trei fiice a căror custodie Alice Munro o împărțea cu tatăl lor, fostul ei soț James Munro. Scrisoarea a fost trimisă în 1992, iar abuzul sexual avusese loc în 1976, în timpul unei vacanțe de vară cînd fiica își vizitase mama în casa unde aceasta locuia cu noul ei soț, fost coleg de facultate cu care se căsătorise chiar în acel an. Într-o seară în care mama nu era acasă, fiica i-a cerut voie tatălui vitreg să doarmă în patul mamei (cuplul avea două paturi în dormitor), doar pentru ca peste noapte bărbatul să se ducă peste ea, să o pipăie în zona genitală și să încerce să-și vîre penisul în mîna fetei care se prefăcea că doarme. „Maică-ta o să te omoare dacă află“, i-a spus el a doua zi.

Întoarsă acasă, fata i-a dezvăluit întîmplarea fratelui ei vitreg (tatăl ei, James Munro, de asemenea se recăsătorise, cu o femeie care avea un băiat dintr-o altă căsnicie), care, fiind mai mare, a înțeles că cele întîmplate erau un abuz și a sfătuit-o să-i spună mamei lui. Andrea i-a mărturisit mamei vitrege, iar aceasta i-a spus soțului ei, adică tatălui biologic al fetei, în ideea că acesta va avea o conversație cu fosta soție. Doar că James Munro n-a găsit de cuviință sau n-a găsit curajul de a o face. Iar Andrea s-a întors în casa mamei sale în toate verile următoare, însoțită însă de una dintre surorile ei mai mari, a cărei misiune era să se asigure că tatăl lor vitreg nu va repeta abuzul. Gerald Fremlin n-a mai atins-o pe Andrea, s-a limitat doar să-i adreseze remarci obscene și să-i arate penisul. Iar cînd fata a crescut, el și-a pierdut interesul.

Așadar, vreme de șaisprezece ani, toată lumea din familie a știut de abuz – toată lumea mai puțin Alice Munro, căreia nu-i spusese nimeni și care n-a bănuit nimic (oare?). Acest incredibil complot al tăcerii a implicat nu mai puțin de șase persoane, cu abuzatorul șapte.

Tăcerea & ruptura

Andrea împlinise 25 de ani cînd i-a scris mamei sale scrisoarea în care-i dezvăluia abuzul. Alice Munro, șocată, l-a părăsit pe Fremlin. Bărbatul s-a apărat pretinzînd că fata fusese cea care îi făcuse avansuri, că se bucurase de atingerile lui și a construit un scenariu nabokovian în care el se punea în rolul lui Humbert („Andrea a pătruns în dormitorul meu cu scopul unei aventuri sexuale. Mă simt dezonorat și profund dezgustat de mine pentru că i-am fost infidel lui Alice“), trimițînd, la rîndu-i, scrisori tuturor în care punea fotografii cu Andrea purtîndu-i boxerii sau în care amenința cu sinuciderea.

După cîteva luni, Alice Munro s-a reîntors la Gerald Fremlin mărturisindu-i Andreei că, de fapt, îl iubește prea mult și nu poate trăi fără el, că a aflat prea tîrziu pentru a se mai sacrifica de dragul copiilor și a-și nega propriile nevoi, că întîmplarea nu avea, de fapt, legătură cu ea. „Mama a reacționat așa cum mă temusem, ca și cum ar fi fost vorba de o infidelitate a lui. Oare realiza că vorbea cu o victimă și că eram copilul ei? Cînd am încercat să-i spun cît de mult rău îmi făcuse soțul ei, a reacționat incredulă: «Dar ai fost un copil atît de fericit»“, își amintește Andrea.

Un an mai tîrziu, Alice Munro publica în The New Yorker o povestire intitulată Vandals (inclusă ulterior în volumul Open secrets), în care o femeie al cărei soț abuzase o fată din vecini alege să păstreze tăcerea (ori să refuze să accepte), altfel „s-ar fi transformat într-o femeie de cu totul alt fel, o femeie hotărîtă și directă, care ia decizii și face ordine în jur, energică și intolerantă“, și oricum fata abuzată „l-a iertat pe bărbat în cele din urmă sau și-a impus să nu-și mai amintească“.

Dar conspirația tăcerii a continuat și după ce Alice Munro a aflat, ultima, secretul familiei sale, căci nimeni n-a mai invocat episodul și familiile au continuat să se viziteze ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Una dintre surorile mai mari ale Andreei își amintește: „Exista îndoială, consecințele erau ignorare, exista și frică, și lașitate, dar exista și factorul faimei. Ar fi fost un lucru enorm să se afle“. În fond, un astfel de secret ar fi doborît „statuia“ care devenise Alice Munro, aflată în acel moment în culmea gloriei literare. „Tata considera că nevoile mamei erau mai presus de nevoile mele. Nu mi-a cerut niciodată să-i vorbesc prin ce trec“, spune și Andrea.

În 2002, căsătorită între timp, Andrea a rămas gravidă cu gemeni și a decis ca copiii ei să nu-și întîlnească niciodată bunicul vitreg. Dar Alice Munro s-a arătat oarecum dispusă să păstreze ea însăși distanța față de propria fiică. Astfel, Andrea a rupt legătura cu mama ei, iar doi ani mai tîrziu, după un interviu în care scriitoarea își mărturisea dragostea și recunoștința față de Gerald Fremlin, soț prezentat ca o figură providențială în viața sa, a decis să rupă și îndelungata conspirație a tăcerii familiei sale: a depus plîngere la Poliție împotriva lui Fremlin, care între timp împlinise 80 de ani. „Mama descria [în acel interviu] o nouă realitate în care tatăl meu vitreg era prezentat drept figura eroică din viața ei. De asemenea, îmi arăta ideea ei de a fi mamă și faptul că nu avea scrupule morale. Îi convenea ca eu să nu mai fac parte din viața ei. Era imperativ ca ea să rescrie totul și se afla în postura în care putea oferi o variantă a poveștii vieții ei pe care oricine ar fi crezut-o“, își motivează Andrea decizia de a depune plîngerea.

În primăvara lui 2005, Gerald Fremlin a fost judecat (scrisorile lui, care încercau să contracareze scrisoarea Andreei din 1992, au fost probe concludente chiar și 27 de ani mai tîrziu) și condamnat pentru conduită indecentă („indecently assaulting“). Fremlin a pledat vinovat, primind o sentință de doi ani cu suspendare și un ordin de restricție. „Am fost satisfăcută de condamnare. Nu-mi doream să-l pedepsesc. Era prea bătrîn să mai facă rău altcuiva. Am vrut doar ca adevărul să rămînă înscris undeva, ca o dovadă publică că nu meritam ce mi se întîmplase. Mi-am reclamat dreptul la o viață deplină, pasînd povara abuzului lui Fremlin“, mai spune Andrea.

După condamnare, cei doi soți au continuat să trăiască împreună, mama și fiica au continuat să nu-și vorbească, restul familiei a continuat să se viziteze și conspirația tăcerii a intrat într-o nouă fază, căci secretul deconspirat al familiei Munro a rămas doar o știre locală din regiunea Ontario.

În 2013, Gerald Fremlin a murit cu cîteva luni înainte ca Alice Munro să primească Nobelul literar. În încercarea de a se reconcilia și de a înțelege conspirația tăcerii din familia lor, cele trei fiice împreună cu fratele lor vitreg s-au înscris într-un program special de sprijin terapeutic destinat celor care au trecut prin abuzuri sexuale. Trei ani mai tîrziu murea și James Munro, iar în primăvara acestui an, după o lungă perioadă în care a suferit de demență, a murit și Alice Munro, în vîrstă de 92 de ani.

„Nu m-am reconciliat niciodată cu mama. Nu mi-am propus să fac ceva în acest sens, nici să o iert. Cînd a murit, am purtat doliu, iar acest lucru a făcut parte din procesul vindecării“, mărturisește Andrea Robin Skinner, acum în vîrstă de 49 de ani și care, pe 7 iulie, a publicat în Toronto Star textul intitulat „My stepfather sexually abused me when I was a child. My mother, Alice Munro, chose to stay with him“, în care-și spune povestea. Concomitent a apărut și un text însoțitor, scris de Deborah Dundas, „In the home of Alice Munro a dark secret lurked. Now her children wants the world to know“, care completează mărturisirea fiicei cu o punere în context. (Detaliile și citatele din materialul de față au fost preluate din aceste două articole.)

Sfîntă, mamă, monstru

După ce dezvăluirea a făcut înconjurul Internetului, au apărut imediat reacțiile și judecățile morale previzibile: pentru că a ales să rămînă de partea soțului pedofil care i-a violat fiica, Alice Munro este un monstru ale cărei cărți n-ar mai trebui citite. În primul rînd, nu e vorba, totuși, de un viol (Andrea nu folosește niciodată acest cuvînt). În al doilea rînd, ne aflăm din nou în situația în care un mare scriitor, de data asta scriitoare, se dovedește a fi fost dezamăgitoare în viața privată (să păstrăm, totuși, termenul „monstru“ pentru Fremlin).

Cazul lui Alice Munro este cu atît mai complicat cu cît opera scriitoarei explorează, în sute de povestiri, de la finalul anilor ‘70 și pînă în primul deceniu al anilor 2000, condiția femeii într-o lume guvernată de prejudecăți, restricții și abuzuri de tot felul, de la cele morale și religioase, pînă la cele sociale și erotice. Literatura sa a luminat părți nevăzute din experiența de a fi femeie, oferind alinare și înțelegere milioanelor de cititori și cititoare din multe generații. Majoritatea protagonistelor lui Alice Munro sînt femei aflate la jumătatea vieții într-un moment în care, deși au moștenit și se confruntă cu reguli (legate de sex, religie, căsătorie, plus „disprețul tuturor copiilor față de părinți“ și „progeniturile agitate, povara maternității“), trăiesc o perioadă de emancipare. Ca o consecință a acestor constrîngeri și a nevoii de emancipare, multe povestiri au ca temă centrală fuga de acasă (de lîngă părinți și/sau cu un bărbat), apoi adulterul și divorțul, nu puține fiind cazurile în care femeile sunt cele care aleg să-și părăsească căminul în căutarea fericirii sau măcar a libertății din chingile conjugale. Sînt multe căsătorii frînte în cărțile sale, multe ruperi și despărțiri, dar și cîteva reconcilieri, deopotrivă de familie și de cuplu.

(În mod tulburător, în lumina dezvăluirii Andreei, viața familiei lui Alice Munro pare desprinsă din propria ei operă. Ori viceversa?)

Scriitoarea Bliss Broyard, într-o postare pe Facebook, scria: „Nu mă pot gîndi la o altă scriitoare care să fi explorat sexualitatea feminină atît de profund și de nesentimental. În povestirile ei, vedem cum femeile sînt conduse de pofte carnale la fel ca bărbații și vedem cît de ușor o persoană poate schimba dezgustul pe dorință, cum ceva rușinos și groaznic poate fi pătruns de plăcere, cum pasiunea poate justifica cel mai crud și mai egoist comportament“.

Dacă aceasta este lecția literaturii lui Alice Munro, oare ne permitem să-i evităm povestirile, acum cînd aflăm că scriitoarea nu a fost o sfîntă, ci o femeie slabă care a cunoscut pe propria piele, asemenea personajelor sale, frica, rușinea, lașitatea, egoismul, slăbiciunea? Dar ce scriitoare mai potrivită să fie citită decît cea care a trăit ceva ce nouă ni se pare o monstruozitate? Poate că tocmai datorită/din cauza dramei vieții sale, apăsate de spectrul abuzului sexual asupra propriei fiice de către bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult, povestirile sale au o greutate altfel greu de atins? Poate că tocmai datorită/din cauza faptului că, vreme de două decenii, s-a zbătut în imposibilitatea de a face o alegere morală între fiică și soț, adică între sînge și inimă, între inocență și perversitate, între bine și rău, pînă cînd asupra minții sale s-a pogorît ceața demenței, poate că tocmai din acest motiv vocea lui Alice Munro are să ne spună ceva mai mult decît vocile altor scriitori neîncercați de căile complicate ale vieții (impecabili moral pînă la proba contrarie)?

Alice Munro a dus cu ea în mormînt justificarea comportamentului față de propria fiică. Ar fi nerealist să ne imaginăm că i-a fost ușor să-și îndepărteze fiica și să rămînă alături de bărbatul vieții ei, căruia i-a putut trece cu vederea tendințele pedofile. Poate că avea mustrări de conștiință, poate că a încercat, dar n-a găsit puterea să-și înăbușe o dragoste pentru cealaltă dragoste și să facă ce s-ar fi căzut de cuviință sau ceea ce alții cred că s-ar fi putut face cu ușurință. Jenny, fiica ei mai mare care i-a fost aproape în ultimii ani ai demenței (și căreia Andrea îi datorează faptul că n-a ars scrisorile lui Fremlin, care 27 de ani mai tîrziu i-au adus condamnarea), mărturisește că în perioadele de luciditate Alice Munro se interesa de Andrea și își făcea griji pentru ea: „Mama era o femeie caldă, plăcută, genul iubitor. Eu i-am fost foarte devotată. De fapt, totul e foarte complicat“.

În The Atlantic, într-un editorial cu titlul „Alice Munro was a terrible mother, but we shouldn`t stop reading her stories“, scriitoarea Xochitl Gonzalez scria că mișcarea #MeToo ne-a învățat cum să reacționăm atunci cînd un artist bun se dovedește un om rău: ne debarasăm de el renunțînd să-i mai consumăm arta („we throw it out“). Căci altfel cum l-am putea pedepsi pe artistul care a greșit nefiind un sfînt? Dar Gonzalez remarcă foarte bine că „această reacție nu este doar cultural imatură, ci și nesustenabilă, căci în ritmul ăsta riscăm să aruncă toată arta și cultura care ne definesc“. Aș adăuga eu că noi oricum nu consumăm arta (doar) spre binele artistului, cît (mai degrabă) spre binele nostru. E un mare semn de imaturitate și vanitate să crezi că-i poți răzbuna pe cei apropiați, care au suferit în proximitatea artistului, privîndu-te pe tine, de la distanță, de arta lui. Unde mai pui că unii artiști, cum e și cazul lui Munro, sînt deja morți, nu le mai pasă, nu vor afla niciodată.

Revenind la Gonzalez, separarea artei de artist, mai spune ea, trebuie să se producă exaltînd arta, dar fără a deifica artistul (așa cum a făcut familia lui Munro care a ales să-i prezerve reputația), artist al cărui talent/geniu creator credem că este o consecință a virtuții sale: „Iar pentru că Munro a fost femeie, această virtute se extinde prezumtiv și asupra calităților ei de mamă (poate unul dintre puținele beneficii ale sexismului). Nu părem în stare să ne imaginăm că o atît de bună scriitoare ar putea fi o mamă rea“. Mergînd mai departe, un efect al sexismului este și faptul că acceptăm cu mai multă ușurință că bărbații pot fi tați răi decît faptul că femeile pot fi mame rele.

În urma dezvăluirii secretului, e greu de estimat cît de diferit vor fi citite acum povestirile lui Alice Munro, dar e limpede că vor fi citite oarecum altfel. În chiar cartea sa de debut, Tînăra cerșetoare (1977), există o povestire, Lebede sălbatice, în care o adolescentă are parte de prima ei experiență erotică prin intermediul unui abuz: fata este pipăită în zona genitală de un bărbat matur în timpul unei călătorii cu trenul, în timp ce acesta se preface că doarme lîngă ea pe banchetă. Fata este cuprinsă de sentimente contradictorii – jenă, teamă, curiozitate, plăcere – în timp ce desface ușor picioarele înlesnind, în cele din urmă, pipăiala bărbatului. „Era o rușine, era cerșetorie. Dar ce e rău în asta, ne spunem în asemenea momente, ce e rău în orice, cu cît mai rău, cu atît mai bine, cît ne lăsăm purtați de vălul rece al lăcomiei, al acceptării lacome. Mîna unui străin, rădăcinoasele sau modestele unelte de bucătărie, pe seama cărora se fac atîtea glume; lumea abundă în obiecte cu aspect nevinovat, gata să se ofere, lunecoase și serviabile. Fata își controla respirația. Nu-i venea să creadă. Victimă și complice…“

La un calcul simplu, Alice Munro trebuie că scria povestirea asta în timp ce propria fiică era pipăită în zona genitală de proaspătul ei soț în propriul ei pat. Cineva ar putea considera că povestirea a devenit, în lumina dezvăluirii, de necitit. Altcineva ar putea pretinde că, dimpotrivă, povestirea abia acum poate fi citită cu adevărat.

Dar dacă povestirile ei vor fi citite altfel sau deloc, inclusiv judecata noastră asupra actului creator ar trebui aprofundată. Un om slab, vicios și muritor poate crea opere eterne prin adevărul, profunzimea și originalitatea lor – magia creației ni se arată aici în toată splendoarea și incomprehensibilitatea ei. Căci, dacă mama și soția Alice Munro a fost ignorantă vreme de șaisprezece ani cu privire la abuzul din propria familie, scriitoarea Alice Munro pare să nu fi fost niciodată străină de abuzuri. Și atunci cum a fost posibilă această intuiție în lipsa cunoașterii? Dacă chiar a fost oarbă și slabă în propria viață, cum de a văzut cu claritate în viețile altora? Dacă n-a făcut față în mod onorabil realității, cum de a manevrat atît de… virtuos imaginația? Poate tocmai din acest motiv.

Imagine: Dying Mother and Child, Shmuel Shapiro, 1966–1967

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×