Anul de la care ne-am luat la revedere s-a demonstrat bogat în ceea ce privește traducerile din română în italiană. De cele mai multe ori, nu ne gândim și ni se pare oarecum și oricum de la sine înțeles că există traduceri, însă această bogăție care ne întâmpină în librării se datorează traducătorilor, acest „mănunchi de ghiocei“ care izbutesc, prin cuvintele așternute pe sute și mii de pagini, să străpungă stratul zăpezii editoriale și profitului, ca să ne facă mai ageri la minte. Mai mult de cincisprezece titluri confirmă roadele acestei nobile îndeletniciri, dar și interesul publicului din Peninsulă pentru literatura română, cu opere care poartă cititorul de la Cărtărescu la Cioran, Daniel D. Marin, Cătălin Pavel, Dinu Pillat, Rebreanu, Săraru, Vișniec sau Duiliu Zamfirescu. Această categorie a tălmăcirilor literare rămâne în orice caz o zonă de nișă, motiv pentru care salut de fiecare dată cu bucurie apariția unui volum care aduce și mai aproape publicul italian de spațiul cultural român. Este cazul volumului lui Mircea Cărtărescu, Melancolia, apărut la prestigioasa editură La nave di Teseo în traducerea lui Bruno Mazzoni. Cunoscut traducător și „voce italiană“ a unor autori ca Ana Blandiana, Herta Müller sau Max Blecher, Mazzoni propune cititorilor un text sau, mai bine zis, o rețea textuală, în care Cărtărescu îi invită în lumea copilăriei și a adolescenței, într-un spațiu intim în care memoria devine sinonim al nostalgiei. Mazzoni, care a tradus deja majoritatea operelor cărtăresciene, readuce în prim-plan pe unul dintre cei mai traduși autori români, definit de Andrea Bajani în paginile ziarului La Repubblica drept „Melanconico, visionario, inimitabile Cartarescu“.
