Pe drum spre Bistrița, îl rog pe Marin (Mălaicu-Hondrari, traducătorul cărților scriitorului spaniol) să-mi rezolve un interviu cu Vilas. „Te-am rezolvat”, îmi scrie după câteva minute. Și după discuția din dimineața zilei de 14 iulie mă și găsesc la o masă cu Vilas și cu interpreta cu suflet mare Elena Borrás.
În sala mare a hotelului e botez, Vilas pare deranjat de zgomot când ne așezăm la masa dintr-o sală mică din apropiere. Dar apoi devine relaxat, dezghețat, haios.
La discuția de dimineață ați spus că nu faceți diferență între genurile literare: nu scrieți poezie sau proză, doar mânuiți cuvintele. Dar trebuie să decideți totuși în ce volum vor apărea cuvintele acelea. Cum faceți asta?
E o intuiție, un fel de fantezie creativă: aceasta îmi spune când trebuie să fie poezie, când trebuie să fie proză. E greu de explicat. Îmi vine în minte „pilda tochiturii”: când o femeie gătește tochitură și își întreabă bunica: „Câtă sare trebuie?” Iar bunica îi răspunde: „Câtă cere.”
Ați spus despre Kafka că a prezis lumea în care trăim și că îl iubiți din cauza asta. Credeți că un scriitor trebuie să fie vizionar?
Nu în mod necesar. Sunt infinit de multe tipuri de scriitori: realiști, fantastici, naturaliști. Pentru mine nu contează cum sunt, ci doar dacă reușesc să comunice ceva și să mă atingă prin ceea ce comunică.
Cine ar fi acei cinci scriitori clasici care fac parte din muzeul dumneavoastră literar? Care nu vă sunt doar dragi, dar ați și învățat de la ei?
Complicată întrebarea. Cervantes, Borges, Whitman, Shakespeare și Gabriel García Márquez. Și încă unul: Albert Camus. Aceștia mi-au arătat o formă, o modalitate de a scrie despre condiția umană.
Mi s-a părut că formula romanului În toate a fost frumusețe constă în interpretarea, înțelegerea unui flash de amintiri care apoi a măcinat făina prozei. Cum ați ajuns la această frazare?
Am urmărit cursul memoriei și după cum știm memoria e foarte capricioasă. Un om își amintește poate în același timp ce-a făcut ieri și acum treizeci de ani. N-am făcut decât să urmăresc fluxurile memoriei. Am vrut să-mi amintesc de tot trecutul familiei, iar memoria e foarte generoasă. Romanul și-a creat o structură prin acumulare, un haos al lui.
Ați ținut vreodată jurnal?
Nu, niciodată.
Deci pur și simplu ați pornit „caseta memoriei”?
Da.
De unde ați știut unde să vă opriți?
M-am oprit când toate lucrurile fundamentale ale familiei mele au fost povestite. Apoi au venit alte amintiri, dar cartea era deja terminată. A fost o carte pe care am scris-o foarte încet, a durat patru ani până am terminat-o. La început „s-a scris” un roman mult mai lung, dar am scos foarte multe din el, a fost o luptă grea până când am aflat ce trebuia să rămână și ce trebuia scos.
A fost deci și o muncă de filtrare?
La început, la primele variante, am povestit lucruri teribile, pe care însă le-am scos mai târziu pentru că sunt lucruri pe care nimeni n-ar trebui să le povestească.
Am observat că n-aveți nicio problemă să vă identificați cu naratorul? Cum creați distanța necesară dintre text și dumneavoastră când scrieți?
Întrebări dificile.
Sper. 😊
Niciodată nu am avut o problemă în a mă identifica cu naratorul. Toate faptele care sunt povestite acolo sunt reale, e un roman autobiografic. Dar autobiografia bineînțeles include și o parte subiectivă, de fantezie. Memoria ne înșală. Crezi că-ți amintești ceva și pentru tine aceea e realitatea. Acest lucru ține de filozofia literaturii. Este oare real ceea ce ne amintim? Emoțiile trăite atunci sunt subiective. Naratorul este real, faptele așijderea, dar interpretarea mea poate fi subiectivă. De aceea, J.G. Ballard spune că doar prezentul îl putem numi realitate și cel mult ce s-a întâmplat acum cinci minute, restul e ficțiune. De exemplu, ziua de ieri a festivalului toți trei ne-o vom aminti altfel. Este adevărat că festivalul e real, dar modul în care a trăit fiecare festivalul „rescrie” realitatea și devine fantezie.
Cum ne putem exprima sentimentele în cuvinte?
Iubind viața. Eu iubesc viața și sunt un mare observator. De când am intrat în sala asta, am observat totul, mesele, lămpile, și m-am gândit cine a fost aici, oare ce s-a întâmplat aici, cine va veni după noi aici. Aceasta e o provocare a realității, un fel de viziune. Trebuie să fiu vizionar. Asta poate fi și o tulburare în același timp. E aproape un fel de nebunie să fii atent la toate. Nu mă odihnesc niciodată.
Scrisul are și o latură mecanică, manuală. Trebuie să stăm în fața calculatorului și să muncim. Aveți ritualuri care vă ajută?
Iubesc calculatoarele. Am unul cu un ecran foarte alb, îmi place foarte mult să mă uit la el. Mai nou, scriu dimineața în pat. Mai demult, scriam la birou, dar acum m-am mutat în pat și pare să fiu un obicei care-mi priește. Îmi place să fie soare în cameră atunci când scriu. Într-adevăr e un fel de liturghie și dacă lipsește ceva nu mă simt neapărat în largul meu.
Am sindromul impostorului, mă gândesc de multe ori că e o farsă când spun că sunt scriitor, că spun minciuni. Câteodată îmi imaginez că sunt la un eveniment, și dintr-odată lumea se ridică în picioare, strigând: „Nu e scriitor! Nu e scriitor!” Am vorbit cu foarte mulți prieteni ai mei care sunt de asemenea scriitori și toți sunt bântuiți de teama demascării lor.
Cine ar fi un scriitor adevărat?
Cred că până și Cervantes, Dante sau Shakespeare au pățit acest lucru. Scriitorii lucrează singuri, în spațiul lor privat, iar când ceea ce au scris devine public, ei vor să rămână în continuare în singurătate, dar trebuie să iasă în public și deja nu se mai simt confortabil.
Literatura e o artă, dar aveți afinități și cu alte arte? Cu ce alte domenii mai aveți tangență?
Cu muzica, firește. Ascult muzică în fiecare zi câte patru, cinci, șase ore. Muzica e pentru mine ca un balsam cu care îmi tratez rănile. Îmi place și să mă duc la magazine, să mă opresc la raionul de electrocasnice. Mă uit la frigidere, la mașini de spălat, la mașini de spălat vase. Am vorbit cu un psihanalist despre asta: probabil vine de la mama, care n-a avut niciodată electrocasnice prea bune. Mă uit cinci minute în șir la frigider și lucrul acesta mă relaxează. Mă duc singur, pentru că evident, nimeni nu vrea să vină cu mine. Știu toate mărcile electrocasnicelor, deși nu le voi menționa, știu prețurile care diferă între ele. Capitalismul nu se odihnește niciodată. Frigiderele au ierarhia lor. În Spania sunt frigidere fără marcă, apoi, cele cu marcă, iar apoi, cele mai bune care sunt din Germania. De asemenea, sunt expert în ceasuri. Știu foarte multe despre ele, toate mărcile, toate prețurile. Mă duc mereu să mă uit la ceasuri.
Ați spus dimineața că frigiderul dumneavoastră e gol. Îl țineți doar să vă uitați la el?
Cum am spus și atunci, mă înspăimântă ideea de a arunca ceva și de aceea frigiderul meu e mereu gol. Dar iubesc frigiderele pentru că ele simbolizează viitorul: bagi în frigider alimente pentru că știi că o să le mănânci. Nimeni care se pregătește să se sinucidă nu va pune nimic în frigider. Asta înseamnă că ai încredere în viitor. Dacă pui iaurt, lapte, ou în frigider, înseamnă că vei mai trăi cel puțin trei-patru zile.
Neanderthalii care au trăit acum cincizeci de mii de ani ar fi fost foarte bucuroși dacă ar fi avut un frigider și ar fi putut să scoată hrană din el după trei-patru zile. Eu trăiesc în idealul lor înfăptuit. Până și literatura înseamnă să cauți lumi alternative nedescoperite încă.
Aveți încredere în viitor?
Am o încredere totală. Facem mereu și un pas înapoi, dar toți oamenii călătoresc cu mai multă ușurință decât Napoleon. Între Caesar și Napoleon sunt două mii de ani, dar ei au călătorit la fel, călare. Azi, orice persoană călătorește cu mașina lui. Putem face o extrapolare în viitor. Obiectul acesta pe care îl țin în mână (adică telefonul mobil – nota red.) are doar cincisprezece ani. Hegel a spus că mergem mereu înainte. Asta nu înseamnă că mergem înspre rai, dar suntem într-o mișcare continuă. Sunt sigur că în cincizeci de ani oamenii vor muri la o sută de ani, și mie chiar mi-ar plăcea.
Dar mi-e frică din cauza pașilor în spate: cel de Al doilea Război Mondial a fost un pas uriaș înapoi, și nu reușesc să înțeleg cum s-a putut întâmpla după Primul. Astăzi știm că războiul e ceva inacceptabil. De aceea războiul din Ucraina este inacceptabil. Pentru că știm că pentru a rezolva un conflict nu e nevoie de un război. Este un spectacol și se poate spune că parcă am reveni în Evul Mediu.
Pot să întreb la ce lucrați acum?
O carte autobiografică.
Surpriză!
(Râde) Da. Și va fi despre trecerea timpului. De o originalitate absolută.
(Râdem)
