Schimbul liber de informații și idei, substanță vitală pentru o societate liberală, se restrînge treptat. Ne așteptăm la așa ceva din partea dreptei radicale, dar cenzura se răspîndește tot mai mult și în cultura noastră: intoleranța la părerile contrare, moda rușinării publice și a ostracizării, tendința de a reduce probleme politice complexe la o certitudine morală oarbă. Considerăm necesar contraargumentul solid și chiar caustic din orice direcție ar veni acesta.
Dar acum auzim frecvent voci care cer pedepse imediate împotriva unor derapaje (transgressions) ale exprimării și gîndirii. Încă și mai problematic este faptul că cei care conduc instituții, în spiritul panicard al limitării dezastrului, optează pentru pedepse pripite și exagerate în locul unor reforme bine chibzuite. Editori sînt concediați pentru că publică articole controversate, cărțile sînt retrase din cauza unor pretinse inadecvări, jurnaliști sînt opriți să scrie despre anumite subiecte, profesori sînt cercetați din cauza citării unor opere literare, un cercetător este dat afară pentru că a pus în circulație un studiu academic, iar șefii unor organizații sînt înlăturați din funcție chiar și din cauza unor simple stîngăcii (clumsy mistakes).
Indiferent de argumentele folosite în cazul fiecărui incident în parte, consecința a fost o limitare a ceea ce poate fi spus fără riscul unor represalii. Scriitorii, artiștii și jurnaliștii plătesc deja prețul aversiunii și își văd amenințate mijloacele de trai dacă se îndepărtează de consens sau fie și numai dacă le lipsește entuziasmul asentimentului (lack sufficient zeal in agreement).
În vara pandemiei, iulie 2020, Harper’s Magazine, ediția americană, publica acest manifest intitulat A Letter on Justice and Open Debate, text care a făcut imediat înconjurul mapamondului literar. Manifestul a fost semnat de 153 de scriitori și artiști, istorici și filozofi, profesori universitari și oameni de știință, din mai multe generații, cu backgrounduri culturale și convingeri politice diferite, de etnii, rase și orientări sexuale diferite.
„În contextul unor schimbări majore necesare, deseori însoțite și de proteste în masă, legate de justiția socială și rasială, egalitate și incluziune, s-a conturat și un nou set de atitudini morale și angajamente politice care tind să slăbească normele dezbaterii libere și ale toleranței diferențelor în favoarea conformării ideologice. În timp ce susținem primul fenomen, ne exprimăm împotriva celui de-al doilea. Forțele iliberalismului capătă amploare în toată lumea și au un puternic aliat în Donald Trump, care reprezintă o amenințare reală la adresa democrației. Dar rezistența nu trebuie să se anchilozeze în propria dogmă (to harden into its own brand of dogma)sau în coerciție – lucru pe care demagogii de dreapta deja îl speculează. Incluziunea democratică pe care ne-o dorim poate fi realizată doar dacă luăm atitudine împotriva climatului de intoleranță instaurat de ambele părți.“
Asta spunea primul paragraf al scrisorii semnate de nume precum Martin Amis (care între timp avea să moară), Margaret Atwood, Anne Applebaum, John Banville, Ian Buruma, Noam Chomsky, Jeffrey Eugenides, Francis Fukuyama, Malcolm Gladwell, Daniel Kehlmann, Steven Pinker, J. K. Rowling, Salman Rushdie (care între timp avea să fie lăsat orb de atacul unui tînăr musulman radicalizat online) sau Andrew Solomon, pentru a nu-i numi decît pe acești scriitori/eseiști traduși și în limba română. Pe lîngă aceștia, mulți semnatari ai scrisorii erau autori/profesori de la Harvard, Yale, Princeton și Columbia, adică universitățile americane de top, plus fostul mare șahist actualmente activist anti-Putin Garry Kasparov, muzicianul Wynston Marsalis, personalități gay, feministe, activiști afro-americani ș.a. mai puțin cunoscuți la noi.
Un amănunt nu lipsit de semnificație era faptul că această scrisoare venea și ca reacție la „cancelarea“ în social media a scriitoarei britanice J. K. Rowling, care, inițial într-o glumă pe Twitter, apoi și într-un text de clarificare, afirmase că femeile (women)și nu oamenii (people) au menstruație. Lucru care i-a atras eticheta de transfobă din partea membrilor comunității LGBTQ+, care pînă în acel moment o idolatrizau de vreme ce, în faimoasa ei serie Harry Potter, existau personaje reprezentative pentru sexualitatea queer. (Între timp, cazul J. K. Rowling VS. comunitatea trans a produs suficient material pentru o carte.)
Iată și finalul scrisorii:
„Această atmosferă sufocantă va dăuna celor mai vitale cauze ale timpului nostru. Restrîngerea dezbaterii, fie din cauza unui guvern opresiv, fie din cauza unei societăți intolerante, îi va răni invariabil pe cei lipsiți de putere și ne va reduce tuturor participarea democratică. Ideile rele pot fi combătute prin demascare, argumente și putere de convingere, nu prin încercarea de reducere la tăcere sau ținere la distanță. Refuzăm falsa opțiune între dreptate și libertate, care nu pot exista separat. Ca scriitori, avem nevoie să trăim într-o cultură care ne permite să experimentăm, să ne asumăm riscuri și chiar să facem greșeli. Trebuie să menținem posibilitatea unui dezacord de bună-credință (good-faith disagreement) fără consecințe profesionale extreme. Dacă noi nu apărăm acest lucru de care munca noastră depinde în primul și în primul rînd, nu ne putem aștepta ca publicul sau statul s-o facă în locul nostru.“
Printre reacțiile stîrnite în social media, cel mai ironic aspect a fost faptul că o mînă de semnatari au criticat anumite formulări, ba cineva chiar și-a retras semnătura în semn de protest față de unii colegi co-semnatari ale căror convingeri, pe diverse alte teme, nu le împărtășea. (Meta)ironia situației fiind, așadar, că „posibilitatea unui dezacord de bună-credință“ s-a dovedit inacceptabil de către cel puțin unul dintre semnatarii scrisorii. Thomas Chatterton Williams, autorul (afro-american, for that matter) al draftului scrisorii colective, la scrierea căreia au contribuit direct 20 dintre semnatari, a comentat astfel situația – „Unii au înțeles greșit scopul unei scrisori deschise: e vorba de susținerea ideilor formulate în scrisoare, nu a fiecărei idei exprimate de fiecare dintre ceilalți co-semnatari în orice alt moment al vieții lor“.
A existat chiar un răspuns în aceeași manieră, publicat în The Objective,trei zile mai tîrziu, A More Specific Letter on Justice and Open Debate, semnat de 160 de nume din mediul literar, academic și jurnalistic, care critica scrisoarea din Harper’s („publicație prestigioasă, susținută cu bani și influență“), văzută ca pe o încercare de a pune capăt culturii cancel cu ajutorul unor profesioniști ai scrisului, catedrei și cercetării cam privilegiați ca faimă, rasă, avere și sexualitate („predominant cis, albi, bogați și avînd la îndemînă enorme platforme de exprimare“), asta în timp ce alți profesioniști ai scrisului, catedrei și cercetării, cu adevărat marginalizați, au rămas pe dinafară.
Această contra-scrisoare mergea chiar mai departe și, în mod ironic, aborda exact retorica acuzării denunțată în Harper’s, găsindu-le cîtorva dintre semnatarii primei scrisori – în frunte cu J. K. Rowling, firește – greșeli și vini pentru care meritau din plin/ar fi meritat ei înșiși să fie „cancelați“:
„Ce anume le dă acestora dreptul de a-și folosi platformele pentru a-i reduce pe alții la tăcere, în special pe cei cu posibilități de exprimare mai mici și mai puține, cu sprijin instituțional redus, asta în timp ce denunță taman reducerea la tăcere a scriitorilor?… Susținînd libertatea exprimării și schimbul liber de idei, scrisoarea pare să invoce libertatea absolută (unrestricted freedom) de a-și expune propriile puncte de vedere la adăpost de orice critică și consecințe.“
(Măcar în paranteză fie zis, printre cei 160 care au semnat contra-scrisoarea din The Objective eu nu am găsit niciun autor tradus în limba română.)
Permanențe & binarități
Cum am spus și cu alte ocazii – reiterînd evidența –, rareori în istoria literaturii un autor de proză scurtă a fost mai premiat și s-a bucurat – nota bene: în timpul vieții sale – de o recunoaștere totală, așa cum se întîmplă de mai bine de un deceniu încoace cu americanul George Saunders (n. 1958).
Bursier Guggenheim și MacArthur, membru al American Academy of Arts and Sciences, premiat cu Booker, National Book, PEN/Malamud, O. Henry, The Sory, World Fantasy, Folio, Library of Congress Prize ș.a., profesor de creative writing la Syracuse University, bătrînul alb, familist și heterosexual George Saunders se definește drept neoconservator. Literar vorbind, maeștrii săi sînt rușii de final de secol 19, început de secol 20 (Gogol, Tolstoi, Cehov, Haarms, Babel), dar și maeștrii americani, de la Mark Twain, Sherwood Anderson și Ernest Hemingway, la Raymond Carver, Kurt Vonnegut și Tobias Wolff. După cum se vede, toți bărbați albi și, cu excepția lui Wolff (n. 1945), foarte morți.
Am spus toate aceste lucruri din capul locului ca disclaimer pentru cei pentru care aceste detalii sînt importante, cel puțin în contextul discuției de față.
George Saunders nu se numără printre semnatarii scrisorii din 2020 publicată în Harper’s (nu știm dacă a fost sau nu invitat), dar înainte să-și lanseze al cincilea volum de povestiri din carieră, Liberation Day (2022), a acordat un interviu, apărut pe site-ul editurii Bloomsbury în chip de promo (din care am preluat un fragment și în secțiunea finală a antologiei KIWI. Destine, unde este prezent cu una dintre povestirile volumului), interviu care are însă cîteva puncte în comun cu scrisoarea de mai sus:
Am observat că în povestirile din noua mea carte există un motiv recurent: cineva este captiv sau bine instalat în ceva și apoi situația se schimbă. Acea condiție era luată de bună ori considerată permanentă, după care: surpriză! Asta vorbește și despre prezentul nostru. Credeam că Pămîntul e permanent? Poate nu e. Credeam că democrația e pentru totdeauna? Lucrurile arată urît în acest sens. Și tot așa. Într-un anume fel, actul de a rezista unei concluzii morale clare este, în sine, un fel de aspirație morală. Am ajuns să cred că, în aceste vremuri, judecăm prea rapid și prea aspru, iar unul dintre lucrurile pe care ficțiunea le poate face pentru noi este să ne impună, pe măsură ce citim, un fel de suspendare a judecății. Simt că multe binarități folosite în discursul public sînt, în acest moment, insuficiente. Ca și cum cultura ar fi decis că nu există decît două posibile puncte de vedere pentru fiecare problemă. Gîndirea noastră publică a devenit cam… dirijată. Este imperativ să ne poziționăm categoric și foarte repede cu privire la orice – ambiguitatea și îndoiala sînt văzute ca forme de slăbiciune.
Cei care i-au citit măcar cărțile traduse la noi știu că George Saunders deține un imaginar preponderent non-realist, new weirdo-satiric și speculativ-distopic, fiind un autor de ficțiuni literare înalt(e) experimentale foarte preocupat de limbaj. Profunzimea și originalitatea prozelor sale, la fel și dificultatea lecturii, provin exact din limbaj, motiv pentru care tradiția literară a absurdului și a satirei de la care se revendică umbrește, fără a abandona cîtuși de puțin, minimalistul realist admirat la maeștrii americani invocați.
Cele mai bune povestiri ale volumului Ziua eliberării (nominalizat la Ray Brandbury Prize) sînt distopii cu naratori necreditabili, indivizi cu perspective profund viciate asupra realității și asupra moralității în urma unor intervenții, executate de comun acord, care le reformatează creierele, transformîndu-i în sclavi fericiți să îndeplinească dorințele unor stăpîni bogați pe care-i idolatrizează. Spre deosebire de scenariul din O mie nouă sute optzeci și patru al lui Orwell în care mașinăria statală a unui Big Brother reeducă individul, prin propagandă și coerciție, în scopul supunerii totale (o spălare ideologică colectivă de creiere), societatea consumeristă schițată de Saunders oferă individului posibilitatea neurologică de a evada din realitate și a trăi fără memoria vieții de dinainte, intrînd astfel în proprietatea unui stăpîn căruia îi cedează responsabilitatea asupra propriei vieți (o reformatare mecanică individuală a creierelor). Altfel spus, dezumanizare și manipulare benevole.
În nuvela titulară, „Ziua eliberării“, avem confesiunea unuia dintre cei trei indivizi „Aninați la Peretele Glăsuirii în Camera de Audiție, controlat de la Panoul de Comandă“ de un anume domn U., în proprietatea căruia se află fără amintirea contractuală a cedării de sine. Acești trei indivizi răstigniți pe peretele a ceea ce este deopotrivă o celulă/cameră de tortură/salon de relaxare devin, în urma unor Impulsuri informaționale, un cor uman ce relatează sau cîntă un subiect anume conform Setărilor stăpînului. Practic, acești indivizi sînt niște sclavi-naratori (în baza unui așa-zis voluntariat, căci au semnat un aranjament), a căror memorie, și deci biografie personală, a fost radiată și a căror creativitate funcționează exclusiv în baza unor stimulente artificiale pentru imaginație cu scopul de a-și distra stăpînii: sînt niște ChatGPT-uri umane cu rol de cor antic ce narează evenimente istorice în cadru privat. Doar că nu faptele sînt importante, nu adevărul istoric, cît interpretarea lor dramatică, reconstituirea plină de imaginație. Nu adevărul e distractiv, ci narativa, cum se zice acum.
În „Eliott Smith“ (selectată și în antologia KIWI. Destine), avem un alt tip de indivizi-sclavi cărora memoria le-a fost radiată: aceștia sînt folosiți pentru a contracara protestele îndreptate, înțelegem, împotriva sistemului. Dacă în „Ziua eliberării“ indivizii reformatați erau folosiți pentru entertainment privat, aici sînt folosiți în scopuri politice ca masă de manevră civică. Acești indivizi fără memorie, plini de solicitudine și a căror gîndire „sărăcită“ nu mai are vocabular și referințe, căci limbajul minimalist e redus la dimensiunea descriptivă, atunci cînd, și mai radical, nu mai respectă nici sintaxa, nici topica frazelor, limitîndu-se la înșiruirea unor cuvinte vag relaționate între ele, par avatarii boților de azi.
În ambele povestiri își fac apariția niște partizani ai eliberării, niște ONG-iși paramilitari, care denunță deposedarea de memorie, reformatarea abuzivă în sensul noii sclavii și le deconspiră „roboților umani“ extirparea din conștiință a condiției mortalității.
Acest lucru este însă cel mai bine surprins în a treia distopie complexă a volumului, „Strigoi“, în care niște indivizi, închiși într-un parc de distracție de sub Pămînt a cărui temă este Iadul, așteaptă la infinit vizitatorii, asemenea unor godoți din viitor, pentru a interpreta scene de viață infernală. În tot acest timp mort, la propriu și la figurat, ei sînt victimele Legii 6, care-i obligă să se toarne unii pe alții atunci cînd vreunul dintre semenii lor se îndoiește de propria menire și rostește vreun „Regretabil Neadevăr“. Practic, orice îngropat care-și exprimă îndoielile cu privire la funcționalitatea și Adevărul sistemului este pedepsit de către gloată cu moartea adevărată (ironia este supremă), aceeași pedeapsă așteptîndu-i și pe martorii îndoielii semenilor lor dacă aceștia nu sesizează și nu denunță imediat nesupunerea cu vorba sau cu gîndul a celorlalți.
Avem, iată, o lume underground ce funcționează asemenea rețelelor de socializare de azi, cu deosebirea că aici gloata pedepsește de-a dreptul cu moartea, nu prin „cancelare“, folosindu-se de un fluier (whistle blower la propriu), devenit Instrument de Tortură: martorul rostirii vreunui Regretabil Neadevăr fluieră cu fluierul, gloata se adună și îl ucid pe cel care a greșit lovindu-l cu picioarele (o formă de lapidare mai… umană). Iar dacă martorul nu folosește fluierul, el devine automat complice, deci vinovat, astfel încît întregul sistem al denunțului din parcul tematic al Infernului este unul de autocenzură, supraveghere și denunț reciproc. Sună cunoscut?
(Nu ignor, firește, nici dimensiunea religioasă a metaforei celor care așteaptă la infinit să fie vizitați, deopotrivă animați de convingerea că „trebuie să existe cineva acolo sus căruia îi pasă de noi“ și, totodată, de tentația perspectivei eliberării: „Ce viață nouă am putea oare începe, neconstrînși de perspectiva de a fi vreodată Vizitați? Cine am putea deveni, în absența rolurilor? Către ce scop mai distins ne-am putea oare direcționa energiile considerabile, pînă-acum-greșit-cheltuite?“).
În perspectiva dezbaterii despre veghe, virtute, intransigență, privilegii, libertatea de exprimare etc., sînt aceste sisteme opresive imaginate de Saunders mai apropiate de politicile republicane sau democrate? Este satira de dreapta sau de stînga? În universul din „Strigoii“, unde cine are îndoieli este automat condamnat la moarte de vigilenții cu fluier din colectivitate, cineva pune această întrebare retorică: „Este prea mult să ceri ca anumite lucruri negative, false, să nu fie evidențiate?“. Denotă această interogație o convingere conservatoare sau liberală? Cînd indivizii sînt constrînși de lege să se denunțe reciproc în numele binelui comun este acest sistem de veghe unul fascist, comunist sau woke-ist? Guvern opresiv ori societate intolerantă? Sau, poate, amîndouă? Protagoniștii a căror memorie a fost radiată și care duc o viață împlinită în chip de contra/protestatari de serviciu, sînt ei victimele unui sistem de stat capitalist ori al unui activism hi-tech?
„Vremuri ciudate“
În povestirea, de data aceasta perfect realistă, „Mama faptelor cutezătoare“, părinții unui copil vag agresat (este îmbrîncit într-un tufiș de către un necunoscut) își fac dreptate singuri, în lipsa oricăror dovezi, și îl schilodesc pe viață pe presupusul făptaș. Cînd află că omul e nevinovat, mama băiatului are revelația faptului că „lumea e intransigentă, prea intransigentă, faci o greșeală, plătești pentru ea tot restul vieții“, dar nu e limpede la cine anume se gîndește cînd spune, impersonal, „faci o greșeală“, de vreme ce ea însăși resimte sentimentul vinei, asta după ce familia ei arborase cu mîndrie rolul de victime neconsolate. Cînd femeia (nota bene: scriitoare amatoare) gîndește că „totul e pe dos, fiindcă nimeni nu vrea să rănească sentimentele nimănui, nimeni nu e dispus să spună ceea ce gîndește cu adevărat, nimănui nu-i pasă suficient să ia apărarea lucrului corect“, în ce măsură descrie Saunders lumea în care trăim sau opusul/idealul ei?
În fine, într-una din prozele cele mai scurte ale cărții, „Scrisoare de dragoste“, Saunders rămîne foarte aproape de societatea americană a momentului: un bunic îi scrie o scrisoare nepotului care riscă să-și compromită viața ajutînd o prietenă imigrantă (posibil iubită), reținută/răpită de autorități (ICE, cel mai probabil) pentru lipsa unor acte. Detaliile socio-politice sînt foarte puține, dar înțelegem că politicile anti-imigrație sînt abuzive („ei schimbă legile în mod constant, pentru a li se potrivi convingerilor“ și „a te afla aici este «un privilegiu, nu un drept»“), totul e supravegheat (comunicare prin email nu e sigură, de unde și scrierea scrisorii), poliția se dedă la acte de intimidare, iar justiția e controlată de așa-zișii loialiști care acționează în numele patriotismului și a securității naționale.
Bunicul recunoaște în fața nepotului faptul că generația lui nu se împotrivise suficient schimbărilor politice tot mai abuzive: „Nu eram pregătiți să lăsăm orice altceva și să apărăm un sistem care, pentru noi, era precum oxigenul: îl foloseam constant, dar fără a-l lua vreodată în seamă“; cu toate astea nu-și încurajează nepotul să lupte, îl îndeamnă la discreție și precauție în aceste „vremuri ciudate“, sfătuindu-l să stea deoparte.
Ajuns în acest punct revin la interviul acordat de Saunders pentru Bloomsbury.com, reluînd ultimul pasaj redat mai sus și transcriind continuarea:
Simt că multe binarități folosite în discursul public sînt, în acest moment, insuficiente. Ca și cum cultura ar fi decis că nu există decît două posibile puncte de vedere pentru fiecare problemă. Gîndirea noastră publică a devenit cam… dirijată. Este imperativ să ne poziționăm categoric și foarte repede cu privire la orice – ambiguitatea și îndoiala sînt văzute ca forme de slăbiciune. Iar asta împinge «mirarea» de pe orbită. Or singura funcție a povestirii este să ne facă să ne mirăm în profunzime. Cu fiecare povestire se nasc mai multe puncte de vedere inteligente, așa cum fac prietenii deștepți angajați într-o conversație. Efectul acestor multiple argumente luate împreună este că ne fac să ne gîndim mai în profunzime și cu mai multe considerație. În locul unui singur răspuns «corect» putem face loc sentimentului că amînarea judecății poate fi un fel de înțelepciune.
George Saunders construiește distopii social-politice cu limbajul teatrului absurdului, atunci cînd protagoniștii lui nu folosesc cuvinte cu majuscule (ridicîndu-le la nivel de concept) și nu comunică printr-un proto-limbaj ce seamănă cu versurile dadaiste. Și această dificultate a comunicării pare tot o trimitere la prezent: cu atîtea device-uri de comunicare, cu atîtea rețele de socializare, victime ale știrilor false, ale teoriilor conspiraționiste, ale manipulării și propagandei, ignoranței, nedreptății, abuzurilor, algoritmilor ș.cl., nu ajungem la un dialog al nuanțelor, perspectivelor multiple, profunzimilor și considerațiilor, adică la un acord privind îndoiala cu care ar trebui să judecăm realitatea. Sau ce a mai rămas din ea. Mînați de aspirații morale altfel îndreptățite sîntem tentați și chiar ajungem să ne poziționăm categoric alegînd între binarități. Din fericire, ficțiunile lui, ca orice operă deschisă, și amorală, întăresc ambiguitatea, amînarea, mirarea.
George Saunders în limba română:
Ziua eliberării, povestiri, traducere de Radu Șorop, Humanitas Fiction, 2025;
Antologia KIWI. Destine, editor Marius Chivu, Polirom, 2025;
O baie în iaz, pe ploaie, eseuri, traducere de Iulian Bocai, Trei, colecția Anansi, 2024;
Pastoralia, povestiri, traducere de Radu Paraschivescu, Humanitas Fiction, 2020;
Lincoln între vieți, roman, traducere de Radu Paraschivescu, Humanitas Fiction, 2018;
Zece Decembrie, povestiri, traducere de Radu Șorop, Black Button Books, 2017.
Imagine reprezentativă:
Satan sement l’ivraie (premier planche),
Heliogravură, Félicien Rops, 1906
