Pasionată de geografia literară, Andreea Răsuceanu cartografiază orașul, scrisul și oamenii. Este prozatoare, critic literar, editor. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanelor O formă de viață necunoscută (Humanitas, 2018) și Vântul, duhul, suflarea (Polirom, 2020). În calitate de editor și coordonator al colecției de literatură contemporană de la Humanitas, inițiată în 2017, a conceput volumele colective 16 prozatori de azi.lit (2018) și Cartea orașelor (2021). Am întâlnit-o într-o cafenea cochetă: se întorsese de curând de la Londra, de unde mi-a povestit despre comunitatea strânsă de cititori români și despre ceaiurile fine. Am început o discuție amplă, despre identitatea ei atât ca scriitoare, cât și ca editor și critic cu o perspectivă vastă asupra literaturii române.
Ești scriitoare, coordonatoare de colecții, critic. Cum se împacă în tine toate aceste euri? E vreunul care ține să preia controlul?
Scriitoarea a deținut controlul întotdeauna. Am scris și am publicat de foarte devreme, mai întâi în reviste literare, am început cu proză, când eram încă în facultate, apoi am continuat cu studii de teorie și critică literară, care mi-au și marcat parcursul academic. Cele două Mântulese reprezintă teza mea de doctorat rescrisă și scurtată, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară e rezultatul cercetării mele postdoctorale, apoi au mai urmat două cărți bazate pe metoda geocriticii, mai mult sau mai puțin. Proză am publicat mereu printre picături, în reviste literare, până când, în 2018, am debutat cu O formă de viață necunoscută. Doi ani mai târziu am publicat Vântul, duhul, suflarea, iar anul ăsta cred că o să apară și Linia Kármán, ultima parte a trilogiei. Deci aș spune că scrisul e în prim-planul vieții mele. Așa cum știe toată lumea, însă, în România nu se prea poate trăi din scris. Partea de editare, de coordonare a unei colecții, de concepere a unor volume colective ține de job. Iar pe lângă asta au mai fost și alte proiecte de-a lungul timpului, în general legate de partea de scris de nonficțiune.
Ai studiat la CESI, despre care spui că te-a ajutat să gândești outside the box, te ocupi cu geografia literară, cobori în adâncurile istoriei, iar orașul este, la tine, un adevărat personaj. Cât e intenție în literatura ta și cât pură inspirație?
Pentru mine, cu inspirația începe totul. Am nevoie de o stare specială în care, dacă nu intru, nu pot să scriu de fapt nici proză, nici nonficțiune, dar cred că e doar un ingredient din ceea ce presupune scrierea unei cărți. Să scriu încep însă după o perioadă destul de îndelungată de proiectare, de cercetare, după ce mi-am gândit construcția cărții, după ce am făcut schema personajelor. Faptul că m-am ocupat de teorie literară atâția ani m-a ajutat să-mi fac construcția în minte, să am acces la ea fără să fie nevoie să trec tot timpul fiecare detaliu pe hârtie, corespondențele sau relațiile dintre personaje. Tot ceea ce se întâmplă în carte, șantierul ei e tot timpul în mintea mea. Teoria m-a ajutat să-mi însușesc, dacă vrei, matematica asta a conceperii unui text literar. Mi-a ușurat foarte mult munca, mai ales la tipul de roman pe care-l scriu eu, amplu, de dimensiuni mai mari, mai greu de controlat decât o narațiune care se petrece pe spații restrânse.
Deci munca de documentare este de fapt coloana vertebrală pentru romanele tale, toate fiind legate de trecutul istoric, fie de perioada Eliade, fie de comunism. De altfel, știu că ai consultat dosare CNSAS pentru Vântul, duhul, suflarea.
Da, cred că documentarea este esențială, indiferent ce tip de proză ai scrie. E și o perioadă pregătitoare, care te introduce în atmosfera cărții, te ajută s-o redai cât mai bine. Simt nevoia să merg în arhive, să citesc documente, cărți de istorie, de istoria orașului, cum a fost în cazul cărții O formă de viață necunoscută, deși acolo aveam deja foarte mult din informație. Fac munca de documentare cu cel puțin câteva luni înainte de fiecare roman, dar ea continuă și pe parcursul scrierii cărții. Îmi place să simt foarte bine epoca, s-o cunosc atât de detaliat, să pot scrie despre ea atât de natural, încât să-i transmit senzația asta și cititorului.
Ai o disciplină a scrisului?
Încerc să am o disciplină a scrisului pentru că, de fapt, niciodată nu am avut timpul necesar pentru a scrie așa cum mi-aș dori la un roman, fără întreruperi, fără să fac altceva. Întotdeauna a trebuit să mă ocup de alte lucruri, au fost pe de o parte cercetarea, școala doctorală și postdoctorală, pe de alta, joburile pe care le-am avut. Dar în momentul în care a venit pandemia – iată cum în fiecare lucru rău există și un sâmbure de bine –, am avut în sfârșit mai multe luni în care am putut să scriu întins la Vântul, duhul, suflarea și cred că asta a ajutat mult la coerența romanului. Încerc să am o disciplină, dar nu cred că e necesar să scrii în fiecare zi, poate doar când ești un tânăr debutant și încă nu ai mâna formată. Cred însă că e necesară o anumită constanță. Cu cât scrii mai organizat, cu atât îți iese mai bine o construcție de roman. La proza scurtă cred că e altceva, cu toate că și acolo e necesară continuitatea. La roman e absolut necesară. Nu mai am ritualuri – se spune că, pe măsură ce trece timpul și avansezi în vârstă, ai tot mai multe tabieturi, dar în cazul meu e invers: am învățat să mă adaptez, pot să scriu oricând, oriunde, pot să scriu și seara, noaptea, în weekenduri, în vacanțe, în tren, dacă am laptopul, absolut oriunde. Poate e și un reflex, prin care pur și simplu reușesc să mă izolez de lumea din jur și să-mi văd de scris.
Cine e primul tău cititor?
Primul cititor e partenerul meu, așa a fost de la prima mea carte. Țin foarte mult la părerea lui. Citește cartea în timp ce o scriu, deși eu sunt pentru lectura manuscrisului final. De foarte multe ori, faptul că mă consult cu el mă face să schimb direcția lucrurilor sau profilul unui personaj. Mă ajută foarte mult, am foarte mare încredere în gustul lui, în modul lui rațional, lucid, obiectiv de a vedea lucrurile. Apoi, la sfârșit, când termin cartea într-o primă formă, o trimit unor prieteni scriitori sau critici în al căror verdict am încredere. Țin cont în general de sugestiile lor, dar numai până la un punct. Cred că fiecare scriitor știe cel mai bine cum trebuie să fie cartea lui, și doar dacă am deja îndoieli contează că mi le întărește și o altă persoană.
Cât din lumea reală pătrunde în scrisul tău? Și invers, cât din literatură pătrunde în lumea ta reală? Ți s-a întâmplat să scrii lucruri și apoi să descoperi că ele se întâmplă?
Foarte mult din ce se întâmplă în jur și ce mi se întâmplă intră în ficțiunea mea, într-o formă sau alta. Dar cred că e mai degrabă un continuum temporal, un timp fluid al cărților mele, pentru că, după mine, trecutul e întotdeauna camuflat în prezent, e peste tot – asta spun poveștile celorlalte personaje, naratoarea și Ioana, în O formă de viață necunoscută, spun că trecutul e viu. În același timp, prezentul, în forme subtile, poate fi anticipat de anumite lucruri care se petrec în trecut. De aceea mi-a plăcut să scriu despre felul aproape imperceptibil în care se succed, dar și comunică, episoadele istoriei noastre.
Cât despre trecerea în realitate a lucrurilor scrise, am ajuns să am chiar o superstiție legată de asta. Cuvintele au o foarte mare putere. Uneori mă tem de ele. De pildă, acum nu aș mai scrie despre boala sau moartea unei ființe apropiate. Nu aș mai scrie despre boală, epidemie, ciumă, cu aceeași ușurință cu care am făcut-o în O formă de viață necunoscută.
Ce relație ai cu cititorii – când scrii, cât de mult te gândești la ei, la reacția lor?
Mă gândesc mult la cititori, cel mai reconfortant lucru pentru cineva care scrie e să primească feedback din partea publicului, indiferent care este el. Cel mai mult mă bucur când primesc mesaje, de orice fel, de la oameni care au terminat cartea și care îmi scriu la cald, foarte entuziasmați, sau dimpotrivă, critici. Orice observație e importantă pentru că de fapt scrisul e un act, o nevoie de comunicare cu cei pe care nu-i cunoști. De asta în pandemie mi-au lipsit foarte mult întâlnirile față în față cu cititorii, din librărie. Cred că mediul virtual a fost minunat, mai mult decât binevenit, pentru că totuși ne-am putut vedea, dar în niciun caz n-a compensat întâlnirile față în față. Mă gândesc întotdeauna la cititori, părerea lor e importantă, dar nu în sensul în care încerc să-mi modific scrisul astfel încât să se întâlnească cu orizontul lor de așteptare sau ca să mă încadrez într-un trend, într-o modă. Nu mă interesează asta, nu vreau un feedback pozitiv cu orice preț și cred că, dacă aș face-o, ar fi o formă de a-mi falsifica scrisul.
Te-ai întors de curând de la Sofia, de la un târg de carte. Romanele tale au fost traduse în bulgară, spaniolă, franceză. Cum a fost experiența aceasta, lucrul cu traducătorii?
Singura traducere care a apărut deja e cea din Spania, de la Editorial Confluencias, și a fost o experiență interesantă. Am avut norocul să întâlnesc un traducător care a fost de acord să comunice cu autorul, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Am avut un dialog permanent pe marginea anumitor termeni, date, evenimente care s-au întâmplat în ultimul deceniu de comunism românesc, și cred că asta a ajutat mult la corectitudinea traducerii.
Cu traducerea bulgară am un dublu noroc: în primul rând, de ambele romane se va ocupa Lora Nenkovska, o traducătoare minunată. Ea și predă limbă și literatură română, la universitate, vorbește perfect româna, e acea întâlnire foarte rară între pricepere și sensibilitate, are o bună cultură literară. De asemenea, editura, ICU Publishing, este foarte selectivă, este editura care o publică pe Olga Tokarczuk. Editoarea mea, Nevena Dishlieva-Krysteva, a ales cartea în momentul în care a fost convinsă că este ceea ce trebuie, că se încadrează în viziunea lor editorială, ei scot doar 10-12 cărți pe an. Am avut sentimentul că am fost aleasă dintre atât de mulți autori buni care publică în momentul ăsta. De asemenea, cred că în primăvara asta va apărea în franceză și O formă de viață necunoscută, în traducerea Floricăi Courriol, la editura Nouvel Attila-Seuil.
Dacă te-ai muta din București, în ce alt loc (și ce alt timp) ai vrea să locuiești?
Dacă aș putea, mi-aș petrece timpul în trei locuri: în București, Istanbul și Paris. Ca să nuanțez, mi-ar plăcea să trăiesc în Parisului secolului XIX și în Istanbulul contemporan, care de fapt cred că e suma tuturor trecuturilor lui, un oraș în care trecutul trăiește, cred, mai mult decât oriunde altundeva. Și cel mai mult mi-ar plăcea să vizitez Bucureștiul fanariot, al secolului XVIII, dar n-aș trăi, n-aș rămâne acolo.
Umberto Eco vorbește despre o antibibliotecă: o bibliotecă bună, spune el, este plină de cărți necitite. Cum arată antibiblioteca Andreei Răsuceanu?
Aș zice că este antibiblioteca perfectă. Nu-mi plac bibliotecile aliniate, ordonate, perfect organizate, pentru că îmi fac impresia unor biblioteci moarte. Biblioteca mea e în continuă mișcare, volumele se mișcă cu de la sine putere. De multe ori mi se întâmplă să nu găsesc o carte anume, pentru că îmi place să le deschid tot timpul, le schimb locul, niciodată nu știu de care carte anume voi avea nevoie. Când mă documentam pentru Bucureștiul lui Mircea Eliade, am descoperit primele lucruri legate de metoda geocriticii, care era la noi aproape necunoscută. În afară, în spațiul academic european, se derulau mai multe proiecte, dar nu aveam acces la ele, cum nu aveam acces nici la întreaga bibliografie necesară. Aveam senzația că, oricât de mult aș citi, oricâte cărți mi-aș comanda, n-o să adun niciodată bibliografia adecvată, necesară pentru scrierea cărții. I-am spus asta lui Sorin Alexandrescu, faptul că mă simt depășită și nemulțumită că nu reușesc să citesc tot, să descopăr care sunt toate direcțiile din interiorul geografiei literare, iar el mi-a răspuns: „Da, e un lucru absolut obișnuit, cei care citesc puțin au senzația că știu tot, iar cei care citesc mult au senzația că nu stăpânesc nimic și au nevoie de tot mai multe cărți.“ Mi-am dat seama că asta e, de fapt, deviza mea legată de lectură și de biblioteci, pentru că niciodată nu-mi ajung cărțile și mi se pare că cele mai importante sunt cele necitite, cele la care n-am ajuns încă. Îmi place să am teancuri de cărți cumpărate pe care n-am apucat să le citesc. E acolo o promisiune că mă așteaptă ceva extraordinar. Există întrebarea asta stupidă, de obicei, când vine cineva la tine și vede o bibliotecă cu foarte multe titluri, te întreabă dacă le-ai citit pe toate. Evident că nu, dar nici măcar nu trebuie să citim toate cărțile, cu atât mai puțin integral, din unele poți să citești doar un capitol, să cauți un eseu, o bibliografie, un amănunt. Nu mă sperie în niciun fel enormul număr de cărți necitite din biblioteca mea, dimpotrivă.
Printre cele mai recente volume din antibiblioteca mea se găsește romanul Ultimele povestiri, de Olga Tokarczuk, sunt și acolo trei povești, trei voci feminine – dar am început-o, am citit deja primul capitol. De asemenea, Magicianul lui Colm Toibin, un roman despre viața lui Thomas Mann.
Ce lipsește literaturii române? Uite, de pildă, mie mi se pare că nu prea avem literatură de consum – comercială, dar și de calitate, scrisă bine.
Cred că există în acest moment o anumită diversitate care e foarte sănătoasă pentru literatură. Dar, culmea, ne lipsesc extremele, ne lipsesc cărțile de literatură solide, cu o construcție foarte ambițioasă, scrise de autori tineri și foarte tineri. Nu poți avea o literatură numai din cărți ușurele, care se pot citi în metrou sau într-o pauză de făcut altceva. În același timp, ne lipsește literatura de consum, cum foarte bine ai observat, iar asta e o lipsă vitală. De pildă, eu aș citi literatură polițistă. Am citit romane polițiste când eram mică, citeau și ai mei, nu o priveau ca pe o literatură inferioară în niciun caz. Aș citi thrillere românești, aș vrea să existe o colecție de autori români cum e cea de autori nordici de la Editura Trei, e o nișă spre care scriitorul român, mult prea orgolios, nu prea se îndreaptă. Cred că ar trebui să se întâmple asta, pentru că ar exista cu siguranță un număr foarte mare de cititori.
Și, că tot veni vorba despre ce lipsește, nu prea avem nici critică de întâmpinare. De ce critica literară nu mai atrage tinerii?
E un fenomen invers față de ce se întâmpla acum 10-15 de ani, când nu aveam prozatori, ci mulți critici tineri promițători, era o concurență foarte mare, cam cum se întâmplă acum la proză. De pildă, în 2014, când Bucureștiul lui Mircea Eliade a luat premiu la Gala Tinerilor Scriitori, erau o mulțime de critici foarte buni, tineri, eligibili, care se încadrau în limita aceasta de sub 35 de ani. Acum, situația e exact invers. Câțiva ani, nu s-a mai acordat premiul pentru critică, pentru că nu au mai fost tineri critici care să aibă cărți publicate până în vârsta de 35 de ani și să aibă și o activitate publicistică relevantă. Există însă câțiva critici tineri și foarte tineri – i-aș aminti aici pe Victor Cobuz sau Mihnea Bâlici, de pildă – care sunt foarte activi și scriu constant, iar asta e foarte important. Mai sunt o serie de cronicari tineri, la revista Vatra, care merită atenție, cum ar fi Senida Poenariu, Andreea Pop etc.
Există, în schimb, fenomenul booktuberilor sau al celor care scriu despre cărți pe propriul blog ori pe Instagram.
Acesta e un lucru important, la fel ca existența cluburilor de carte din licee, este un fenomen vital. Cartea devine vie, o vezi în filmulețe pe TikTok, apar fotografii pe Instagram, discuții pe YouTube. Există youtuberi ale căror pagini au sute de mii de urmăritori. E un lucru mai mult decât important, dar nu poate să suplinească absența criticii de întâmpinare. Una este critica făcută de profesioniști, de absolvenți de filologie, și alta este scrisul pe un blog. Fiecare își are importanța ei, nu se pot substitui una pe celălaltă.
Cum să-i apropiem pe tineri de cărți? De literatura română în mod special, care, în școală, ori îi plictisește, ori îi sperie.
În primul rând, există o mare prejudecată legată de tinerii care nu citesc, sau care nu vor să citească. Sunt două elemente-cheie aici: familia, pentru că orice copil e mimetic – dacă își vede părinții citind, vrea și el să citească, dacă nu, n-o s-o facă niciodată; și profesorii. Din experiența mea cu cluburile de carte organizate de liceeni, majoritatea elevilor citesc autori români contemporani dacă le recomandă profesorul. Când i-am întrebat cum ajung la astfel de lecturi, mi-au spus că profesorul vine la oră și le aduce cărți ale unor scriitori de azi, mai tineri sau mai puțin tineri, nici nu contează. În momentul în care profesorul știe cum să le trezească interesul, fascinația pentru literatura care se scrie acum, lucrurile se schimbă radical. Totul depinde de profesori, de modul bătrânicios, plicticos sau dimpotrivă, actual, de a le înfățișa lucrurile. Există și o prejudecată legată de ce anume citesc tinerii de azi, despre faptul că ar trebui să li se livreze numai un anumit tip de literatură, care ar trebui să fie mai agreabilă, mai ușor de citit, mai apropiată de lumea lor, dar am descoperit, spre surprinderea mea, că lucrurile nu stau chiar așa. De pildă, când am avut un club de carte despre O formă de viață necunoscută, i-am întrebat dacă nu li s-a părut o carte greu de urmărit, pentru că sunt trei planuri intercalate, trei perioade istorice, ceea ce poate pune probleme unui elev de clasa a X-a, de pildă. Răspunsul lor a fost că nu, dimpotrivă, le plac provocările. Au avut o mulțime de întrebări, au fost extrem de activi, ceea ce mi-a arătat nu doar că citiseră, ci și înțeleseseră, și îi interesaseră perioadele istorice despre care e vorba. Erau fascinați, ar fi vrut să descopere și alte cărți de tipul ăsta, chiar m-au întrebat ce altceva le mai recomand. Atunci mi-am dat seama că poți să-i faci pe elevi să citească orice tip de literatură, atâta timp cât știi să le trezești interesul. Și, de fapt, ei citesc, nu știu de unde prejudecata asta, poate din cauza faptului că stau foarte mult pe internet, preferă filmele, jocurile, activitățile din mediul virtual. Oricum, nevoia de ficțiune există, diferența e că tot ceea ce implică imaginea e mult mai accesibil, te provoacă și te solicită mult mai puțin, îți livrează lucrurile de-a gata. Dar în momentul în care ei înțeleg cât de important e cititul pentru stimularea imaginației, a creativității, încep să citească.
Ce cărți ai recomanda unui tânăr de 18 ani?
Nu i-aș recomanda să citească doar un anumit tip de literatură, și nu cred că tinerii trebuie să fie îndrumați spre texte ușurele, pasabile, agreabile, pe criteriul că nu sunt foarte solicitante, acestea nu le vor provoca inteligența, imaginația, limitele vocabularului. Țin minte că abia învățasem să citesc și luam din biblioteca alor mei cele mai complicate cărți. De pildă, am citit Balzac foarte devreme, deși nu pot să spun că l-am și înțeles, sau Dante, sau Canetti. Nu-mi amintesc cum am perceput cărțile astea, dar a fost o primă întâlnire cu literatura, necenzurată, neintermediată, care mi-a dat sentimentul libertății, că poți să citești orice vrei, că poți să alegi. Asta e important, să lași unui tânăr senzația că poate să citească orice, nu să-l condiționezi impunându-i un anumit tip de literatură. Ar trebui să citească orice – orice le atrage atenția, orice le recomandă prietenii, orice văd pe Facebook că citesc alții. Sunt convinsă că autorii despre care se tot vorbește acum, despre care se spune că ar putea ieși chiar din programă pot fi predați astfel încât să-i atragi pe elevi către tipul ăla de narațiune, cu toate nuanțele pe care le implică felul în care ne raportăm azi, în epoca noastră, la un text de genul acela. Contează cât de apropiat e profesorul de ei și sub ce formă face aceste recomandări.
O să mai povestesc o întâmplare: la un moment dat, am început să primesc o mulțime de mesaje și de invitații pe Facebook de la elevi de clasa a X-a de la un liceu, au fost vreo 20 în decurs de un sfert de oră. Le-am răspuns, bineînțeles, iar ei mi-au spus că sunt la ora de română, iar profesoara le-a citit un fragment din Vântul, duhul, suflarea, care le-a plăcut foarte mult, și vor să vadă dacă eu sunt autoarea și… dacă sunt vie.
Mitul că scriitorul e întotdeauna mort.
Exact. Mi-a plăcut foarte mult întâlnirea asta.
Dar pe tine cine te-a apropiat de Dante și de Canetti, cum ai ajuns să-i citești la o vârstă foarte fragedă?
În familia mea, toată lumea citea. Primele mele imagini despre ai mei sunt legate de ei cu o carte în mână. Fiecare avea cărțile lui, bunica citea alt tip de literatură decât bunicul sau decât părinții. Aveam bibliotecă în fiecare dintre casele între care pendulam la vârsta copilăriei. Bineînțeles, pe rafturile cele mai de sus erau cărțile interzise, și cele mai interesante. Ai mei discutau despre cărți, iar eu voiam să fac parte din discuție. Întrebarea mea standard când venea cineva la noi era: „Dar o carte mi-ai adus?“
Dintre scriitorii români uitați de manualele școlare, pe cine ai recupera?
Hortensia Papadat-Bengescu, de trei ori. M. Blecher. O serie de scriitoare interbelice și chiar scriitori, astăzi uitați. Dar în primul rând pe Hortensia Papadat-Bengescu, mi s-a părut incredibil că au scos-o din programă. Nu știu cum se mai poate învăța despre personaj și cum mai poți vedea Bucureștiul modern care ia naștere în romanul citadin al Hortensiei Papadat-Bengescu, odată cărțile ei scoase din manuale.
Putem intui o soluție în atragerea publicului către carte? Poate voucherele culturale oferite în Germania, de pildă?
E o discuție foarte lungă aici, o problemă foarte spinoasă: cultura trebuie subvenționată. E nevoie de vouchere, dar și de un plan pe care să-l susțină financiar autoritățile, care să implice părerile și experiența unor oameni din domeniu, care chiar se pricep, o muncă de echipă foarte susținută. Altfel nu putem face nimic, doar noi, cei care suntem deja implicați pe piața editorială sau în educație. Mai ales acum, de când a crescut prețul hârtiei, va fi și mai greu, oamenii se vor apropia și mai greu de cărți.
Din perspectiva coordonatoarei unei colecții de literatură română la Humanitas, cum arată literatura română după acești trei ani grei?
În ciuda așteptărilor noastre, arată bine, foarte divers. A fost o perioadă în care toată lumea ori a scris, ori a vrut să publice ce avea deja scris. Cumva s-a creat o panică, oamenii au început să se teamă că nu vor apuca să-și termine cărțile, că nu vor apuca să le publice, și atunci a fost o efervescență extraordinară. Au vorbit și alți editori despre asta. Au fost o mulțime de manuscrise care au venit spre mine, mult mai multe decât de obicei, iar scriitorii au început să mă preseze cu momentul apariției cărților. Mai ales că în perioada asta au existat întârzieri sau numărul de volume apărute s-a diminuat, iar invers proporțional, scriitorii au fost mult mai activi și mai dornici să publice decât altă dată.
Cum arată manuscrisele primite? Care sunt greșelile cele mai frecvente?
O foarte mare parte dintre ele sunt, de fapt, manuscrise ilizibile, care nu au cum să vadă lumina tiparului vreodată. Sunt fragmentare, pline de greșeli de tot felul, de limbă, de concepere a narațiunii, de gramatică. E o muncă foarte dificilă să te descurci prin marea asta de manuscrise care vin spre tine, dar experiența te ajută să-ți dai seama din primele câteva pagini dacă o carte merită să fie citită în continuare. Sunt puține cărți bune și foarte bune care vin, de fapt, spre editor.
Ce sfaturi ai oferi unui tânăr scriitor, unui tânăr nedebutat?
În primul rând, să se înarmeze cu răbdare. Să aibă răbdare și cu el, și cu scrisul lui, să aibă personalitate și să nu se lase influențat decât în măsura în care simte că un feedback pe care-l primește, regulile învățate la un curs de creative writing sau sfaturile pe care i le dă un editor i se potrivesc și merită să fie însușite. Să aibă discernământ, să nu ia totul de-a gata. Să fie el în scris, asta e foarte important. Există o uniformitate pe care o văd în cărțile care vin dinspre cursurile de creative writing sau nu, pur și simplu, și simt nevoia să citesc cărți diferite, nu aceeași carte la infinit. Și să nu se demobilizeze, pentru că cea mai mare problemă a autorilor tineri este că nu primesc feedbackul pe care-l așteaptă, că nu e întotdeauna pozitiv, iar atunci se simt descurajați și renunță. Acesta e cel mai mare pericol. Trebuie să-ți asculți primul instinct: numai tu știi dacă merită să continui sau nu.
Ce artist ai invita la o cafea?
Pentru că tocmai i-am revăzut filmele, pe regizorul Nuri Bilge Ceylan.
Și care ar fi prima întrebare pe care i-ai pune-o?
Nu cred c-aș îndrăzni, dar dacă aș îndrăzni, l-aș întreba dacă ar face un film după Vântul, duhul, suflarea.
O carte esențială în 2023, după pandemie și un război la graniță?
Nu știu dacă esențială, dar vindecătoare, o carte care să te ia cu sine, să te ducă într-o altă lume este Theodoros, romanul lui Mircea Cărtărescu, pe care-l citesc și eu chiar acum.
Cum te simți acum, privind în urmă la tot ce ai realizat?
Nu sunt genul care se uită în urmă, ci privesc întotdeauna înainte, am mereu proiecte noi, cărți noi în minte. Când scriu la un roman mă gândesc deja la următorul. Nu-mi place să stau să-mi contabilizez lucrurile făcute, prefer să mă gândesc la cele care o să urmeze. Nici nu am prea multă vreme un sentiment de satisfacție legat de munca mea, trec foarte repede peste senzația de mulțumire și mă gândesc întotdeauna ce mai pot să fac.
Credit poze: Barna Némethi.
