A studiat limba și literatura germană, a fost bursier Fulbright la Freie Universität din Berlin, dar a lucrat și în laboratorul de seismologie din cadrul Departamentului de Fizica Pământului de la Harvard și colaborează constant cu revista The New Yorker, pentru care realizează reportaje pe teme sociale sau ecologice. Poate că aici, între știință și literatură, este intersecția care îi oferă lui Jonathan Franzen o perspectivă amplă asupra lumii, vizibilă în toate romanele sale.
Laureat, printre altele, al Premiului Pulitzer și National Book Award, Jonathan Franzen este unul dintre puținii scriitori care au apărut pe coperta revistei TIME. În România, cărțile sale au apărut la Editura Polirom, atât romanele Al 27-lea oraș (traducere de Ion Crețu), Libertate (traducere de Daniela Rogobete), Corecții (traducere de Cornelia Bucur), Puritate (2016, traducere de Iulia Gorzo) și Crossroads (traducere de Alexandra Coliban), cât și volumele de eseuri Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? și Sfârșitul sfârșitului lumii. Am citit Crossroads, cel mai recent roman al său, chiar la apariția sa în engleză, în 2021, iar la finalul anului 2023, odată cu apariția traducerii în română, am prins curajul – și ocazia – de a-i trage de limbă atât pe scriitor, cât și pe traducătoarea sa.
„Cititorul este un prieten, nu un spectator și nu un adversar“, spunea Franzen într-un dialog din The Guardian, iar gândul acesta m-a liniștit înainte de interviu. Ne-am întâlnit pe Zoom într-o vineri – dimineața la el, seara la mine. O oră întreagă, a răspuns răbdător întrebărilor mele pe larg, luându-și puțin timp să se gândească înainte. Nu suportă faptul că i se atribuie o temă comună romanelor – familia disfuncțională – dar nu neagă faptul că subiectul îl preocupă. Vorbește cu pasiune despre construcția romanelor sale, frază cu frază, și totodată cu modestie. Am discutat despre contemplare și rețele de socializare, singurătatea scriitorului și speranță, religie și schimbări climatice, iar la un moment dat, discuția a ajuns la comunism și comunitate.
Pentru că ne apropiem de sărbători, exact ca în Crossroads, sunt curioasă: sunteți deseori gazda întâlnirilor de Crăciun din familie? De unde vă trageți inspirația pentru dramele din preajma sărbătorilor, prezente în aproape toate romanele dumneavoastră?
Da, de obicei eu sunt gazda cinei din Ajunul Crăciunului. Familia mamei mele se trage din Europa de Est, iar cina lor de Crăciun din Lumea Nouă, din anii ’20, ’30, ’40 și chiar ’50 era specifică est-europenilor. Aveau costițe de porc cu sauerkraut în sos, se gătea o supă numită machanka, încă un fel cu ciuperci, care acum nu se mai face. Aveam mereu la masă fasole bătută, cartofi fierți și o pâine specială, care se cocea numai de Crăciun, numită pogace. Am gătit toate felurile acestea pentru familia lui Kathy [Chetkovich, partenera sa, scriitoare și editoare] în urmă cu mulți ani și le-a plăcut, așa că acum eu le pregătesc cina din Ajun, iar sora lui Kathy se ocupă de cina de Crăciun.
În ficțiune, mă atrage sărbătoarea Crăciunului pentru că scriu despre familie. E o perioadă care îi aduce pe toți membrii familiei împreună într-un reactor nuclear, la presiune mare, deci o să se întâmple diverse lucruri. Mai ales într-o țară mare, cum sunt Statele Unite ale Americii, în mare parte din timp, oamenii sunt împrăștiați peste tot, pe toate fusurile orare, iar sărbătorile care aduc toți membrii familiei laolaltă sunt un catalizator grozav.
În multe cronici ale romanelor dumneavoastră apare expresia „familie disfuncțională“.
Da, o urăsc.
Dar credeți că există de fapt familii funcționale? Sau sunt doar un mit al societății actuale?
Tolstoi are un citat faimos despre familiile fericite. Pentru mine, dihotomia familie fericită/familie nefericită are mult mai multă valoare decât cea funcțională/nefuncțională. Dacă vrei un răspuns tehnic, cred că familia funcțională există și are scopul particular de a crește copii, poate și de a-și sprijini reciproc membrii. Dacă hrănești copiii și nu-i abuzezi, îi trimiți la școală și ei pleacă pe drumul lor după ce au împlinit optsprezece ani, atunci familia a funcționat. În ceea ce mă privește, nu am scris despre familii care au funcționat în felul acesta.
Pe când eram copil, era un fel de doctrină pe care am observat-o în emisiunile cu Dr. Phil, invitat la Oprah: nu vorbeam niciodată despre familiile disfuncționale. E un concept care a prins viață abia la emisiunile TV din anii ’90, când a devenit sinonim pentru „familie interesantă“ sau „familie nefericită“. Sigur, există familii disfuncționale, în care ambii părinți sunt dependenți de droguri sau copilul e lăsat singur acasă ori rămâne în mașină opt ore. Dar eu nu scriu despre asta. Scriu despre familii interesante.
Mi s-a părut foarte interesant că, în familia pastorului Russ, fiecare are mai multe persona. Becky, de pildă, observă că fratele ei, Perry, e foarte distant în familie, dar la întâlnirile grupului religios Crossroads e foarte deschis, foarte empatic. Se vede foarte clar cum se schimbă măștile sau fațetele personalității lor în funcție de mediu sau de oameni. Cum îi vedeți pe adolescenții din prezent?
Când scriu un roman, mă distrez foarte tare tocmai când folosesc multiple perspective, tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Crezi că ai reușit să cunoști un personaj din afară, dar apoi, când ajungi să vezi lumea din perspectiva lui, înțelegi că în interior se întâmpla de fapt ceva foarte diferit, pricepi că tocmai straturile acelea multiple dau bogăție scrisului. Când mă implic într-o astfel de poveste, asta mă face foarte fericit.
O să fac un comentariu tangențial: eu însumi am făcut parte, în anii ’70, dintr-un grup de tineri oarecum asemănător cu Crossroads. Erau, în grupul acela, unii despre care cred că erau complet sinceri, și apoi mai erau și cei care erau foarte sceptici. Eu făceam parte dintre cei sceptici. Îmi plăcea pentru că erau niște întâlniri de socializare, că puteam să mă văd cu fete în mod regulat și că, prin activitățile de grup, ele trebuiau să vorbească cu mine, să mă ia în brațe. Îmi plăceau toate lucrurile astea. Dar în ceea ce privește efuziunile emoționale și spiritualitatea, eram sceptic. Mai erau și puști care, uneori, proveneau dintr-un mediu cu multe problemele, din familii cu adevărat disfuncționale, care erau chiar foarte cinici în legătură cu grupul, așa cum este și Perry în roman, care ia totul ca un joc și care se dă în spectacol interpretând anumite stări emoționale. M-am distrat să scriu despre trăsăturile cinice ale lui Perry, cred că de scrierea lor sunt cel mai mândru.
Pentru că ați adus vorba despre Perry, care e cinic în privința religiei, vi se pare periculos faptul că oamenii se îndepărtează în prezent tot mai mult de cadrul fix al religiei, cu valorile sale morale?
Da, se pot întâmpla lucruri nebunești. Cred că, în Europa, mai puțin în cazul imigranților relativ recenți, e adevărat că religia instituționalizată se stinge ușor, ușor. Însă Statele Unite ale Americii sunt o țară unde încă se merge destul de des la biserică, iar cam o treime din populație face parte dintr-un soi de creștinism protestant conservator. Aici, Biserica Catolică e scăpată de sub control, e de un conservatorism sălbatic și chiar a avut probleme din cauza asta cu Papa. Însă e important să ne amintim că există și alte feluri de credințe.
Niște prieteni dragi sunt acum în oraș, iar unul dintre ei e un scriitor alb, care scrie acum un nou roman despre albi într-o comunitate de culoare. Prietenii mei sunt foarte liberali, chiar au mers weekendul trecut la niște evenimente din oraș despre dreptatea socială și despre inechitatea rasială și pun la loc de cinste cultura de culoare. Într-un fel, asemenea evenimente par religioase, au un sistem de valori. Mi se pare că acest concept al dreptății sociale, cu toate manifestările sale ample printre progresiștii americani, este un fel de religie seculară. Există adunări, ai sentimentul comunității, te simți inspirat, îți spui: Cred în lucrurile astea, poate chiar vom reuși să le facem să se întâmple. Religia organizată, mai ales printre liberali și progresiști, categoric dispare încetul cu încetul și din SUA, dar cred că este înlocuită de alte tipuri de religii: de religia seculară a dreptății sociale, de religia seculară a antirasismului, de religia seculară a activismului climatic.
Îi cunosc vag pe cei din Extinction Rebellion [mișcare de mediu globală înființată în 2018 ce își propune să folosească nesupunerea civilă nonviolentă ca să preseze guvernul să susțină acțiuni care să evite schimbările climatice dramatice, pierderea biodiversității și colapsul ecologic și social – n. red.], au o filială și în orașul meu. Membrii participă la întâlniri și totul e plin de credință. Pot să argumentez că este o mișcare foarte asemănătoare cu creștinismul, în anumite puncte. Oamenii fac lucruri negative pentru planetă și ar trebui să ne simțim vinovați. Sper că ne vom răscumpăra păcatele prin reducerea emisiilor de carbon. (râde)
Țin să spun că apreciez foarte mult spiritul comunității care se simte în Statele Unite. Nu prea vedem așa ceva în România, sau nu atât de puternic.
Mi s-a părut că aveți totuși o comunitate literară frumoasă, am văzut-o când am vizitat România în urmă cu câțiva ani, la Iași [la FILIT – n. red.], apoi și la București, unde am avut un eveniment. Acolo am simțit spiritul comunității. Dar, ce-i drept, am un schimb de e-mailuri cu un scriitor român care publică tot la Polirom, Florin Irimia, și a recunoscut că a plecat din România pentru că nu simțea că e o comunitate închegată, iar acum locuiește în Berlin. Ți se pare că oamenii erau mai apropiați când erau sub regimul lui Ceaușescu?
Într-un fel, da, în fața unei guvernări represive, oamenii erau mai apropiați, încercau să se ajute unii pe alții, să se sprijine. Dar în tăcere, pentru că, în același timp, trebuiau să fie foarte, foarte atenți în cine aveau încredere și cu cine se împrieteneau. Însă nu asta aveam în minte când vorbeam despre spiritul comunității, ci mă gândeam la vara trecută, când am mers în New York și m-au uimit oamenii de acolo, mi s-au părut diferiți, mult mai deschiși, mai prietenoși. Am simțit că sunt gata să te sprijine dacă ai o problemă, chiar și un străin de pe stradă ți-ar sări în ajutor, ceea ce nu simt mereu în România.
Da, încă există un spirit al întrajutorării în Statele Unite. Oamenii erau nevoiți să se ajute reciproc, se aflau pe un continent ostil, care era colonizat, și cred că sentimentul încă persistă. Și bunăvoința, generozitatea, prietenia față de străini categoric sunt valori foarte puternice în zona Midwest, de unde vin eu. Știu la ce te referi când vorbești despre New York: dacă te pierzi, cineva o să te ajute imediat, dacă te împiedici și cazi, niște oameni o să te ajute să te ridici. Mă mir că nu e așa și în România.
Poate că est-europenilor încă le e puțin teamă de străini, de apropierea de un necunoscut. Dar să ne întoarcem la discuția noastră: în Crossroads descrieți multe angoase adolescentine – Perry este dependent de droguri, Becky se îndrăgostește de persoana nepotrivită – care par neschimbate din anii ’70 până acum. Care e perspectiva dumneavoastră asupra tinerilor de azi?
Ei bine, nu am copii. Cunosc câțiva adolescenți, deși ei au părinți neobișnuiți, care sunt destul de stricți și le limitează timpul petrecut în fața ecranelor, deci nu sunt persoana potrivită pe care s-o întrebi despre adolescenții din SUA de azi. Unele lucruri pe care le văd sunt înfricoșătoare. S-a demonstrat la scară largă că tot ce uram noi la treisprezece sau paisprezece ani la școală – fetele și băieții populari, fetele rele, băieții care-i hărțuiau pe alții –, toate astea au fost amplificate enorm de rețelele de socializare. Presiunea de a corespunde și de a te conforma grupului, care e mereu puternică la acea vârstă, a devenit încă și mai puternică. E greu de zis ce se va întâmpla. Cine știe cum vor ajunge acești copii la maturitate? Dar, din nou, eu nu sunt expert, așa că o să tac.
Numele grupului Crossroads își împrumută numele de la o melodie a lui Robert Johnson. De altfel, apare destul de multă muzică în roman, pastorului Russ, de pildă, îi plac Charlie Parker și Charlie Patton. Soundtrack-ul zilelor dumneavoastră cum sună?
Mărturisesc că în general ascult muzică de dragul muzicii, de obicei în mașină. Am un prieten a cărui aniversare a fost chiar ieri. În fiecare an îi compilez câte un CD cu melodii alese de mine și încă îmi cere același cadou la fiecare zi de naștere. Practic, îmi petrec tot anul încercând să găsesc cincisprezece cântece bune, pe care nu le-a mai auzit. Asta mă îndeamnă să tot ascult muzică, deși uneori trec luni întregi fără să găsesc ceva. În mașină, ascult radioul local, alteori ascult soundtrack-ul serialelor, găsesc și acolo uneori muzică bună. Regizorii au gusturi foarte bune. Și, când găsesc o melodie care-mi place, o ascult până la epuizare. Teoretic, încerc să-mi dau seama dacă e suficient de bună pentru prietenul meu, dar de fapt doar o ascult iar și iar, așa că soundtrack-ul meu e periodic compus din doar câteva cântece.
M-am ținut mereu un pic la distanță de Belle & Sebastian, până când i-am auzit la radio, am dat peste o melodie nouă a lor, una foarte pop, și mi-am zis că poate ar trebui să le dau o șansă. Așa am mai găsit vreo două melodii frumoase. Sau, în altă seară, la radio era un interviu cu toboșarul de la Radiohead, o trupă după care unii prieteni sunt absolut înnebuniți. Am ascultat conștiincios OK Computer, dar nu prea am înțeles de ce se agită lumea cu ei. După care am dat peste o melodie cu percuție, cu tom-tomuri puternice, „There There“ se numește. Mi-am zis, hei, uite un cântec fabulos. Și urmăresc o cântăreață din Canada, Helena Deland, care are niște melodii noi foarte bune. Deci astea trei, un cântec al Helenei Deland, unul de la Radiohead și primul cântec de pe primul album Belle & Sebastian, astea au fost soundtrack-ul meu din ultima lună și jumătate.
Pot să vă recomand ceva? Pentru că ați spus că ați ascultat Radiohead, Thom Yorke, solistul, are un cântec intitulat „Dawn Chorus“, poate o să vă placă. După ce l-am văzut în concert, am avut o perioadă în care l-am ascultat obsesiv, exact cum spuneți.
Îmi notez, mulțumesc. Caut mereu melodii noi. Știi, dawn chorus [literal, „corul din zori“, ciripitul de dimineață al păsărilor – n. red.] e un termen pe care-l folosim și noi, pasionații de birdwatching.
Chiar are sunete ca de păsări în fundal.
Am un prieten care este compozitor de muzică, e un om foarte sensibil la sunete. Și e și birdwatcher, el e pasionat de păsări încă de când eram copii, deși eu nu eram birdwatcher pe atunci. Acum își petrece mult timp într-o căsuță din nordul statului New York și mi se plângea recent de păsările pe care le aude vara când încearcă să doarmă. Lucrează până târziu în noapte, pentru că e inginer de sunet, genul de artist newyorkez. De obicei se duce la culcare pe la trei și, la cinci dimineața, în cuvintele lui, începe nenorocitul de cor din zori. Și lamentația vine de la un tip care iubește păsările! (râde) El mi-a spus despre zgomotul roz – dacă vrei să tai zgomotul ambiental, folosești zgomotul alb, doar că e are o tonalitate foarte înaltă, te zgârie un pic pe urechi, pe când zgomotul roz are altă frecvență, mai joasă, e un fel de vuiet foarte liniștitor. L-am folosit pe când locuiam aproape de o stație de autobuz, era fantastic.
Apropo de liniște, ascultam un podcast al lui Ezra Klein despre creier și cititul în profunzime, cu cercetătoarea Marianne Wolf, și amândoi subliniau nevoia curentă de contemplare, în fața valului de informație. Cum vedeți dvs., ca scriitor, opoziția dintre acestea două?
Aș zice că acesta e unul dintre motivele pentru care nu ascult prea des muzică în casă. Dacă se aude muzică, sunt atent la ea, ascult muzica, nu sunt singur cu gândurile mele. Cred că în ziua de azi, cultura, internetul și mulțimea informațiilor sunt atât de zgomotoase încât, și dacă ai dopuri de urechi foarte bune, tot auzi mare parte din ele. Dacă ar fi să primești o singură idee o dată, chiar ai putea să te concentrezi pe ea, dar dacă ești bombardat cu zece idei diferite în zece minute, e foarte greu. N-am ascultat podcastul, dar cred că e adevărat ce spun cei doi.
Vi se pare din ce în ce mai greu să fim singuri, să ne izolăm de lume când vrem puțină liniște?
Există studii din anii recenți care arată – sau care susțin că arată – faptul că sentimentul singurătății capătă amploare. Mai mulți oameni declară că se simt mai singuri față de acum zece ani, și încă și mai mulți, față de acum douăzeci și cinci de ani. E un lucru curios, având în vedere că suntem într-o epocă atât de conectată. Cred că, în ceea ce privește trăirile, te poți simți foarte singur dacă legătura ta cu lumea e doar prin intermediul unui ecran. Însă cred că sunt persoana nepotrivită dacă e să mă întrebi cum se vindecă această boală modernă.
Există scriitori extraordinari, iar aici îi includ pe mulți dintre prietenii mei, care găsesc modalități de a fi cu adevărat singuri, ca să-și dea frâu liber imaginației și să se gândească la lucruri cu luare-aminte. Deci nu e imposibil, poți să fii singur. Însă eu mă concentrez mai puțin pe fenomenul modern al singurătății și mai mult pe anxietate și pe consumerism, îndeosebi pe consumerismul dat la maximum reprezentat de internet, care face oamenii teribil de anxioși. Ce face ecranele atât de dătătoare de dependență este același lucru ca la țigări: când te simți anxios, fumezi o țigară. Iar țigara ce face? Te stimulează. Te scapă de anxietate un timp scurt, dar contribuie la nivelul ei de bază. Suntem bombardați cu atât de multe și sunt atâtea lucruri în privința cărora să ne îngrijorăm, să fim anxioși – schimbările climatice, războaie, popularitatea în creștere a politicienilor iliberali și așa mai departe –, încât parcă ne-am afla pe o bandă de alergat și primim întruna informații de la ecrane și devenim anxioși. Și atunci ce faci? Vrei să găsești altceva, tot pe ecran, ca să-ți alini un timp anxietatea, dar fără să te îngrijești de fapt de ce se află în profunzime. E ciclul clasic al dependenței, din perspectiva mea.
Pentru că ați menționat schimbările climatice și războiul, în societatea de azi în care, în ciuda accesului larg la informație despre care vorbeam, o parte din public este prost informat, credeți că știința mai poate să câștige?
Sincer vorbind, știința n-ar trebui să încerce să câștige, dar înțeleg ce spui. Cea mai recentă întâlnire din Dubai [summitul despre schimbările climatice COP28 din 2023 – n. red.] nu prea ne lasă să fim optimiști, nu? Faptul că emisiile de carbon continuă să crească ne spune că, deși mulți oameni sunt îngrijorați în privința climei și multe guverne încearcă să facă ceva în această privință, există și realitățile politice, psihologice, economice care fac extrem, extrem de dificil să ne schimbăm fundamental stilul de viață.
În ceea ce mă privește, am fost foarte pesimist în legătură cu obiectivul ONU de a păstra temperatura medie globală sub creșterea de 1,5 grade Celsius, mi s-a părut ridicol de imposibil de realizat. Cred că și sub 2 grade e imposibil. Sigur că putem să declarăm că suntem îngrijorați privind soarta planetei, dar imediat ce intră în discuție economia și interesul personal imediat al oamenilor, nu mai e loc de discuție. Oamenii își aleg întotdeauna în primul rând propriul interes. Iar politicienii reacționează inevitabil la ce este interesul populației.
Dintr-o perspectivă mai largă, știința este ușor de contestat. În curând îmi va fi publicat un reportaj în The New Yorker despre pisicile care trăiesc pe stradă, avem o populație enormă de asemenea pisici în Statele Unite și e clar că dăunează faunei sălbatice și ecosistemelor din SUA, pentru că ucid o mulțime de animale mici. Există o sută de milioane de pisici pe stradă, e un număr imens și la fel e și numărul uciderilor. Și cu toate astea, mă lupt de săptămâni cu fact-checker-ii de la The New Yorker, pentru că fiecare informație e contestată. Pentru fiecare studiu pe care-l găsesc eu, oamenii pasionați de pisici găsesc alt studiu care pare să arate diferit. Iar eu am pregătire în domeniul științific, citesc cu atenție studiile și înțeleg care sunt dovezile, așa că văd defectele din unele cercetări. E foarte dificil. Știi, sunt un tip inteligent, citesc despre știință de la opt ani, am studiat la o facultate excelentă, am vrut să fiu om de știință – și până și mie mi-e greu uneori să-mi dau seama ce să cred. Și atunci e cam mult să te aștepți ca oameni care au trei copii sau care lucrează șaizeci de ore pe săptămână la un job care nu le place să ajungă acasă și, în loc să dea drumul la televizor, să aprofundeze literatura științifică. E complicat. Și lucrurile se complică încă și mai mult pentru că oameni de știință sunt și ei oameni și am motive să cred că știința are și ea prejudecăți. În special în ceea ce privește climatul, pentru că cercetătorii sunt totodată activiști și vor să arate date care să încurajeze. Dar poate că statisticile nu sunt chiar încurajatoare, poate că trebuie să lase unele lucruri deoparte ca să facă totul să pară optimist.
Noi, ca specie, am inventat rațiunea, care este foarte importantă. Dar la cum arată lumea de azi, cu iraționalitatea în creștere pe plan global, nu rațiunea e ce ne face oameni. Și nu sunt prea optimist că rațiunea sau logica vor fi predominante.
Din 1988 până acum, ați publicat șase romane ample și ați fost laureat al mai multor premii, printre care National Book Award. Ce lucruri s-au schimbat în modul dvs. de a observa și de a analiza lumea de când ați scris primul roman, The Twenty-Seventh City, și până acum?
Cred că am avut mereu un instinct pentru a spune povești. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am devenit mult mai conștient de modul în care spun o poveste. Cea mai mare schimbare a fost între primele mele două romane și între toate cele care le-au urmat. Am început să scriu crezând că literatura este utilă societății și am scris două romane în care încercam să expun defectele lumii, apoi mi-am dat seama că nimănui nu-i pasă de fapt. Un romancier n-o să schimbe lumea. De atunci, sunt un scriitor diferit.
În cărțile care au urmat, am inclus totuși în continuare o anumită doză de satiră și mi-am judecat într-o anumită măsură și personajele. Am încercat să prezint fiecare personaj principal în cea mai bună lumină, așa cum se vedea el sau ea pe sine, dar mă aflam încă la o oarecare distanță. Mă distram cu personajele mele într-un mod care nu-mi permitea să fiu complet aliniat cu cine erau ele. Abia odată cu Crossroads am renunțat la utilitatea socială, la satiră, la un anume tip de comedie care implică distanța dintre scriitor și personaj. Acum, la bătrânețe, încerc cu adevărat doar să îmi locuiesc personajele.
Cum funcționează? Simțiți că stați la birou cu personajele și vorbiți cu ele, încercați să le cunoașteți?
Din punct de vedere practic, îmi petrec mult timp, de obicei ani buni, încercând să găsesc o frază care descrie o situație interesantă pentru un personaj. Situația e cea care creează personajul. În Crossroads, Becky mai degrabă nu mi-a plăcut. E o fată drăguță, populară și cam superficială. Și, după ce am lucrat luni întregi la personajul ei, am găsit în sfârșit cheia: ce își dorește Becky? Vrea să meargă la concertul de Crăciun cu Tanner. Și care-i problema? Ei bine, Tanner are o iubită. E un lucru micuț. Mă rog, nu e un lucru micuț în viața unei adolescente de optsprezece ani, dar e un lucru mic, foarte mic, în sensul în care nu încearcă să își găsească tatăl pierdut, nu încearcă să salveze lumea de schimbările climatice, ci vrea doar să meargă la concert cu Tanner. Aici ia naștere o poveste interesantă. Cum a ajuns să-l cunoască pe Tanner? De ce este el băiatul cu care vrea să fie văzută? Și cum se leagă toate astea de tatăl ei? Cum se leagă de frații ei? Și mai ales de Clem, cu care ea are o relație aproape nenatural de apropiată, și care nu prea-l place pe Tanner?
Odată ce descoperi care este situația și cum s-o descrii, amănuntul acela mic –totul– înflorește brusc și ești în personaj. Caut ideea care va duce la multe pagini distractive de citit. Și, desigur, ce face paginile distractiv de citit e ca personajul să pară o persoană adevărată, să poți să empatizezi cu experiențele prin care trece. Știm cu toții cum e să aștepți ceva cu nerăbdare, să speri să se îndeplinească un lucru, apoi să fii dezamăgit. Și îi pui un nume acelui personaj: Becky. I-am preluat numele de la cea mai frumoasă fată din clasa mea din liceu. Desigur, cea reală avea un nume de familie diferit, deși era tot de origine germană. Știu că sună foarte simplist, dar un personaj vine din scrisul care vine dintr-o idee bună pentru un personaj. După care, când încerci să scrii, ești forțat de fiecare frază să te gândești: „Bine, ea la ce s-ar gândi aici? Ce ar simți? Ce ar face?“ Te inspiri din tot ce ai trăit tu, încerci să ghicești răspunsurile, scrii și apoi vezi dacă ce scrii e corect. De obicei nu e, așa că trebuie să încerci din nou. Și tot așa. E o conversație între scriitor și cuvintele de pe pagină. După standardele mele, am scris Crossroads foarte încet, o pagină pe zi, pentru că fiecare frază era inventată, personajele sunt inventate din cap până-n picioare. Nu știam ce anume o să gândească sau o să facă niciunul dintre personaje. Încercam ceva, apoi îmi dădeam seama că nu e bine, așa că încercam altceva. Reciteam fraza, apoi îmi spuneam: „Da, sună bine. În regulă. Să trecem la următoarea frază.“ Scrisul este un meșteșug în același mod în care este și tâmplăria. Încerci să asamblezi ceva cu foarte, foarte mare atenție.
Aș vrea să săpăm puțin mai adânc: uneori, scriitorii își transpun părți mari din viață într-un roman – nu mă refer aici la detalii mici, cum sunt cele din care spuneți că v-ați inspirat pentru Crossroads. Este permis orice în artă și în literatură, în opinia dumneavoastră, sau credeți că e nevoie de atenție cu oamenii apropiați, în cazul în care un scriitor se inspiră de la ei? Unde tragem linia?
E o întrebare cu atât mai pertinentă în autoficțiune, pentru că personajul principal arată exact cum arată scriitorul și, de aceea, cineva apropiat de scriitor poate să citească și să-și spună: „Păi, ăsta e scriitorul.“ Apoi se văd pe ei înșiși și se întreabă: „Vai, ăsta sunt eu? Scriitorul chiar crede asta despre mine?“ E complicat. În ceea ce mă privește, m-am inspirat mai mult din viața mea, în romanele anterioare, mai ales în Corecții. Și, desigur, am făcut-o și în eseurile mele, în textele de non-ficțiune. Cred că fiecare scriitor ia propria decizie. Când începi să scrii, ești nepublicat, nu știe nimeni cine ești. Ai un simț intens al loialității față de prieteni și de familie și nu vrei să îi întristezi, nu vrei să îi faci să simtă că le-a fost invadată intimitatea. E un risc mare să-ți imaginezi că răsplata – descoperirea unor cititori care să empatizeze, să răspundă la munca ta – e suficient de mare ca să îți justifice trădarea față de prieteni și de familie. Odată ce ai cititori, devine puțin mai ușor. Ai responsabilități față de familie și de prieteni, dar ai totodată și responsabilități față de cititori să scrii ceva bun, să-i distrezi, să-i faci să se simtă bine, să-i emoționezi. Devine ceva mai simplu să îți dai seama că dacă citește cutare cartea, n-o să-i placă prea mult bucata respectivă. În cazul meu, am o fostă soție despre care știu că n-ar fi prea bucuroasă privitor la unele lucruri care au apărut în cărțile mele, dar știu și că n-o să le citească niciodată și asta mă ajută. Trebuie să îți faci calculele astea destul de crude: știu că fostei mele soții n-o să-i placă, dar până la urmă ea e un singur om, în vreme ce mulți alți oameni o să se bucure că am scris romanul. Așa stau lucrurile, pur și simplu. E cel mai dificil când abia începi să scrii, dar e greu și acum, la vârsta mea, după ce am scris șase romane – mi-am folosit toate poveștile interesante! M-am inspirat din toate personajele interesante pe care le-am întâlnit vreodată. Așa că n-am de ales și trebuie să inventez lucruri. Dar nu o fac pentru că simt că așa trebuie, că așa e corect, că e singurul mod de a scrie, ci o fac din pură necesitate.
Vin oamenii la dumneavoastră cu povești brutal de sincere sau sunt mai degrabă rezervați când află că sunteți scriitor?
În mod surprinzător, oamenii sunt mai degrabă deschiși. Singura excepție e când un prieten scriitor spune o poveste și eu îi zic: „Hei, e o poveste bună! Pot s-o folosesc?“ Și el spune: „Nu, nu poți.“
De fapt, s-a întâmplat și cu unul dintre frații mei, care a fost implicat într-o poveste de familie foarte interesantă. Soția lui mi-a zis: „Nici să nu îndrăznești să scrii despre asta.“ Dar câțiva ani mai târziu, s-a răzgândit, a spus: „Știi ce? Poți să faci ce vrei cu povestea.“ Deci cred că cel mai bine e dacă poți să negociezi sincer. La un moment dat, cu familia, trebuie să fii dispus să-ți asumi riscul că ei n-o să mai vorbească niciodată cu tine.
În același timp, familia înțelege că ești scriitor și că asta faci. Dacă le pasă de tine, ar trebuie să reușească să depășească momentul. Și chiar și atunci când m-am inspirat din personaje din viața mea, am schimbat multe detalii, pentru că dacă schimbi lucruri, ajungi la o poveste mult mai bună. Satisfac nevoile poveștii, nu nevoile adevărului propriu-zis.
Într-un interviu pentru Vulture, spuneați: „Atunci când scriu, continui să mă prefac că știu ce fac.“ Încă aveți sindromul impostorului?
Mă uit la scriitori care reușesc să publice o carte la fiecare an și jumătate, oameni care se gândesc: „Ia uite ce temă curioasă, ce figură istorică interesantă. O să scriu un roman despre un personaj istoric interesant. Sau uite un domeniu științific interesant, o să fac personajul om de știință și o să-l studieze.“ Se așază la birou, scriu bucuroși o carte și o publică. Iar eu îi privesc și mă simt un amator desăvârșit în comparație cu ei. Eu nu pot să apăs un buton și să scriu.
Oamenii îmi tot cer să scriu articole scurte de opinie despre câte un subiect sau altul. Cei de la The Guardian mă întreabă: „Nu vrei să comentezi în privința alegerilor din SUA?“ Sigur, aș putea s-o fac, dar o să-mi ia două luni. Pe când ei, scriitorii adevărați din mintea mea, cei cu gură de aur, ar putea să scrie articolul ăla într-o după-amiază. Sunt prieten cu Zadie Smith și o admir enorm, dar și invidiez faptul că dacă îi dai un subiect o să scrie ceva foarte interesant, amuzant, inteligent, superb scris, desigur, din prima. Și e și mamă, are copii. Cum face toate astea? În comparație cu oameni ca ea, mă simt ca un soi de [jurnalist] amator ciudat care poate să scrie doar când simte că e necesar să spună ceva. Și ca romancier lucrez lent. Îmi ia cinci ani să scriu un roman, pentru că îmi ia cinci ani să descopăr cine sunt și ce am de zis cu adevărat, mai degrabă decât să fiu pur și simplu curios în privința lumii și interesat de ce se întâmplă. Eu nu pot să aleg asta sau cealaltă și să scriu, să public și oamenii să mă laude. Sunt un impostor? Nu, pentru că știu totodată că ce fac eu este muncă adevărată – pur și simplu sunt un alt tip de scriitor.
Prefacerea – în măsura în care mă prefac când scriu ficțiune – implică faptul că începi cu o pagină albă, goală, fără nimic pe ea, și trebuie să scrii o pagină înainte să poți să scrii următoarea pagină. Trebuie să te prefaci că scrii prima pagină. Te prefaci că știi ce faci, te prefaci că ai găsit o voce, te prefaci că ai într-adevăr o idee. Și poate chiar ai o idee, dar nu înseamnă nimic, pentru că idei sunt pe toate drumurile. Și abia când te întorci a doua zi de dimineață la pagina aia și te gândești „Ce e de fapt aici? Hm, ia uite, chiar sună bine“, abia atunci e adevărat. Ai o frază bună. Până termini cartea, nu te vei fi prefăcut deloc. Cartea se ține bine, are însemnătate. Dar cât timp lucrezi, de fiecare dată când scrii o frază nouă, la un anumit nivel te prefaci în continuare că știi ce urmează, și abia a doua zi de dimineață descoperi dacă chiar asta urmează.
Purtăm această discuție la finalul anului 2023. Ce vă dă speranță pentru următorul an?
După cum am argumentat într-un eseu scris despre speranță intitulat „What If We Stopped Pretending?“, există diferite tipuri de speranță. Eu nu sper să am o viață plăcută în rai, să trăiesc acolo la nesfârșit, deși unii oameni încă speră. Eu nu sper că o să reușim să ne scădem emisiile de carbon suficient de repede cât să evităm să avem o planetă complet destabilizată. Acestea sunt marile speranțe globale.
Pe de altă parte, o să călătoresc în Ecuador în ianuarie, unde sper din tot sufletul să văd câteva specii de păsări. Sunt implicat din nou în încercarea de a crea un serial și sper să găsim un regizor grozav pentru acest proiect tot în ianuarie. Așa că abia aștept să văd ce are de oferit anul 2024, pentru că se vor întâmpla lucruri frumoase pe plan personal. Firește, sper ca toată lumea din familia mea să fie sănătoasă în 2024, sper ca nunta nepotului meu, din iunie, să fie fantastică. După cum vezi, folosesc foarte des cuvântul „speranță“, doar că nu în sensul că sper să se întâmple lucruri foarte mari și improbabile.
O ultimă curiozitate. Câte specii de păsări ați văzut până acum din toată lumea?
Ceva mai puțin de jumătate dintre ele. În jur de 5200. M-am bucurat de luxul de a călători destul de mult, așa că am reușit să combin călătoriile pentru muncă și birdwatching-ul. Dacă plec în Australia pentru lecturi și interviuri, pot să-mi petrec și puțin timp căutând păsări. Încerc să nu ard combustibil doar ca să văd păsări noi. Mă tot gândesc că o să mă plictisesc să văd păsări noi, dar nu mi s-a întâmplat niciodată, îmi plac enorm de mult. Natura e minunată, ne aduce pace.
Și trebuie s-o ajutăm și noi.
De acord. Mă implic cât pot în lupta asta.
Imagine reprezentativă: Marion Ettlinger/Getty Images
