Mario Vargas Llosa a anunțat recent că va mai scrie doar un eseu, despre Sartre, după care va pune punct unei cariere de peste 60 de ani. Motiv în plus să aleg din raft Mătușa Julia și condeierul, romanul apărut în 1977 care descrie primele încercări literare ale unui personaj… suspect de asemănător cu unul dintre cei mai importanți scriitori latino-americani din toate timpurile. Eu am citit-o în spaniolă, însă cartea a avut parte de numeroase ediții în limba română, cea mai recentă fiind traducerea lui Coman Lupu publicată la editura Humanitas Fiction în 2021.
Construcția romanului are ca particularitate alternanța a două planuri narative. În cel dintâi, cu puternice tușe autobiografice pe care autorul are grijă să le prezinte de la început drept minciuni, îl cunoaștem pe Mario Vargas (zis și Varguitas), un tânăr de 18 ani, scriitor aspirant, momentan student la drept și redactor de știri la un post de radio din Lima. Îi urmărim povestea de dragoste cu Julia, complicată de faptul că femeia iubită nu e doar mătușa lui (prin alianță), ci și divorțată și cu 14 ani mai în vârstă. Iar viața lui Mario devine și mai interesantă când la postul de radio sosește originalul Pedro Camacho, scenarist, regizor și interpret de teatru radiofonic, ale cărui radionovele alcătuiesc al doilea plan narativ al cărții. Cele două planuri par a fi paralele la început, alternându-și capitolele, apoi se întrepătrund tot mai mult, până când povestea lui Mario pare scrisă de Camacho și interesul cititorului se mută înspre ea.
Inițial, radionovelele în sine, prezentate sub forma unor fragmente de povestiri, sunt fascinante: știm că scrierile lui Camacho reprezintă literatură senzaționalistă, de calitate inferioară, deoarece aceasta este premisa propusă de autor, dar ne atrag, ne prind în lumea lor, vrem să știm ce se întâmplă în continuare. Și Vargas Llosa ne lasă tânjind, le întrerupe tocmai când erau mai palpitante, ațâțându-ne curiozitatea cu întrebări în loc de încheiere. Citind mai departe, tresărim când într-o povestire se ivește un personaj din alta sau când în „realitatea“ lui Varguitas se mai pomenește câte ceva din ce se întâmplă în radionovela noastră preferată. Avem senzația că autorul se joacă în permanență cu noi, fluturându-ne în față o multitudine de povești ca pe niște eșarfe colorate de magician. El însuși recunoaște, în prefața cărții, că scrierile lui Camacho îi permit să dea frâu liber, fără scrupule, unui sentimentalism ascuns, slăbiciunii sale pentru melodramă, lăsându-l să jongleze cu intrigi ieftine, stereotipuri, excese de tot felul, kitsch și grotesc. Astfel, odată cu concitadinii lui Varguitas, urmărim cu sufletul la gură povești cât se poate de creative, însă cumva similare, având în centru un fapt sau un personaj ieșit din comun: o relație incestuoasă din care rezultă o sarcină, violarea unei lolite, obsesia unui om a cărui soră a fost mâncată de șobolani, vindecarea ucigașului unui copil prin cultivarea urii față de copii etc., etc.
La un moment dat, poveștile încep să se amestece, să se încurce, să își iasă din matcă, iar personajele nu doar că sar dintr-o poveste în alta fără nicio justificare, dar mai și reapar din senin după ce au murit. Publicul protestează, scandalul e inevitabil, audiența crește după obicei. Spre final, poveștile se încâlcesc tot mai tare, reunesc personaje și întâmplări din mai multe radionovele, chiar și numele se amestecă; după ce aflăm în sfârșit deznodământul vreuneia, mai târziu reiese că a fost cu totul diferit. Sistemul de referință pare că se schimbă de la un paragraf la altul, narațiunea se țese din ce în ce mai haotic, cititorii sunt prizonieri în vârtejul minții lui Camacho. Ajungem să ne întrebăm dacă nu cumva am înnebunit sau dacă n-ar trebui să ne bucurăm pur și simplu de poveste, fără grija logicii sau a rațiunii.
Tema centrală a cărții este, desigur, scriitura, asupra ei planând două întrebări cărora Vargas Llosa le caută răspuns dintotdeauna: de ce scriem și ce înseamnă scrisul? Paralela dintre peruvianul Mario Vargas și bolivianul Pedro Camacho ilustrează perfect această temă. Cel dintâi – naratorul, ce ironie! – nu poate scrie: încearcă, se chinuie, se gândește în permanență ce și cum să exprime, citește pentru inspirație, pune pe hârtie diverse povestiri și le aruncă imediat, neîncrezător sau descurajat de cei din jur. În schimb, Camacho are succes imediat fără să gândească, nu citește niciodată, ca nu cumva să-i fie influențat stilul, și scrie cu ușurința cu care respiră, fără oprire, fără frământări sau procese de conștiință. Ajungem să ne întrebăm care dintre cei doi este condeierul din titlu și remarcăm ironia faptului că bolivianul își însușește încă de la început mașina de scris a lui Mario. Spre deosebire de acesta, care colindă Lima în lung și în lat și visează să trăiască la Paris, Camacho trăiește într-o lume minusculă din care nu iese, nu explorează, are doar o hartă a orașului din care reușește să scoată o bogăție de lumi, adaptată mai mult sau mai puțin la adevărata Lima. Are convingerea că iubirea și creația sunt incompatibile, în timp ce tânărul său coleg crede că datorită Juliei, cu ajutorul ei, va scrie mai bine. Mario scrie despre ce li se întâmplă altora – anecdote din familie sau întâmplări din presă, nimic personal, nicio trăire pe care să o poată transmite –, celălalt, conștient sau nu, scrie despre ce i se întâmplă lui, numai că mintea hiperbolizează, transformând mici incidente în evenimente colosale, fantastice, dramatice. De altfel, și Vargas Llosa mărturisea că tot ce scrie se inspiră din propria viață. Și dacă la scrierile lui Varguitas nu avem acces, oferindu-ni-se doar câte un foarte scurt rezumat și opiniile apropiaților, deloc flatante, opera omului de radio se revarsă în jumătate de carte, făcând din el personaj principal. Deși îl antipatizează la început, Mario ajunge să îl aprecieze și să spioneze cum scrie, fiind fascinat de puterea de muncă a lui Camacho, de devotamentul lui față de operă.
Așa cum escribidor, tradus la noi drept condeier, are două sensuri, de scriitor prolific și de scriitor prost, atitudinea față de Pedro Camacho este și ea ambivalentă: dacă naratorul îl consideră până la final o parodie de scriitor, publicul larg îl adoră, pentru că scrierile lui le oferă oamenilor „iluziile și emoțiile care îi ajută să trăiască“. Totodată, ne întrebăm odată cu Mario cine merită să fie considerat scriitor adevărat: un om aproape analfabet care trăiește doar pentru opera lui și care își dedică fiecare secundă scrisului sau marea majoritate, teoretic cultă, care a scris o carte printre multele ocupații ale vieții și pentru care literatura e podoabă sau pretext? Concluzia lui este că nu vrea să fie om de litere cu jumătate de normă și că nu poți fi scriitor adevărat decât dacă te dăruiești trup și suflet literaturii și dacă vocația te obsedează, cel mai apropiat de model fiind Camacho. Conform acestei definiții, Vargas Llosa a ajuns și el scriitor adevărat: are disciplina de a scrie zilnic și declara într-un interviu recent că și-ar dori să îl surprindă moartea în timp ce scrie.
Dar cât de mult din Vargas Llosa regăsim în carte? Un roman autobiografic poate fi considerat realitate? Vrem realitate în ceea ce citim? Chiar autorul declara că nu și-ar încheia niciodată operele ca Pedro Camacho, lăsând cititorii nelămuriți sau în suspans, întrucât ceea ce caută ei este ordinea, siguranța pe care lumea reală nu le-o poate oferi. E adevărat, scriitorul peruvian și protagonistul său împart numele, începuturile de carieră și o mătușă Julia cu care se căsătoresc, dar asta înseamnă că romanul este despre Mario Vargas Llosa? El ne face să credem că nu, afirmând că l-a scris cu intenția de a spune povestea unui autor de radionovele pe care l-a cunoscut în tinerețe și că a introdus elemente autobiografice numai ca să confere o doză de realitate, înșiruirea de scenarii riscând să pară artificială, nerealistă. Însă acele adevăruri autobiografice, odată inserate în ficțiune, devin îndoielnice, imposibil de verificat, după cum ne sugerează tot el în prefață, ca un adevărat hipnotizator. Faptul că adevărata Julia a scris cartea Ce nu a spus Varguitas ca răspuns la Mătușa Julia și condeierul (după ce scriitorul a divorțat de ea și s-a căsătorit cu verișoara lui și nepoata ei – Pedro Camacho ar fi mândru de așa o poveste!), ca dovadă că romanul e despre relația lor, își pierde relevanța în fața magicianului Vargas Llosa, care se face nevăzut: nu el apare în carte, tânărul Mario este făcut din cuvinte, există doar ca erou literar și existența lui se încheie la sfârșitul cărții. Magicianul l-a transformat în personaj, chiar dacă povestea lui pare tot mai reală pe măsură ce universul lui Camacho devine mai mult decât neverosimil.
Pe lângă poveștile captivante și profunzimile metatextuale, bucuria de a citi acest roman vine din umorul său, spumos și copios. De pildă, toți eroii lui Pedro Camacho au în jur de 50 de ani – la fel ca el, ce coincidență! –, vârsta ideală conform științei, apogeul bărbăției – după cum susține, bineînțeles, tot el; de asemenea, toți au exact aceeași descriere – frunte înaltă, nas acvilin, privire pătrunzătoare, corectitudine și bunătate în suflet –, ceea ce nu-l ajută nici pe dramaturg să-i deosebească. Din radionovele, ies în evidență o convingătoare pledoarie împotriva copiilor – ființe groaznice, care provoacă numai nenorociri – și ideile trăsnite aplicate de un preot în comunitate, inclusiv o școală de prostituate, a cărei înființare e justificată de ideea că fetele ar ajunge oricum la această ocupație, măcar să-i facă cinste. Ne amuză deghizările lui Camacho în personajele despre care scrie, chiar și o femeie, și remarcăm zelul cu care strecoară în radionovele tot felul de grozăvii despre argentinieni (motivul pentru care face asta, extrem de amuzant și el, îl aflăm abia la sfârșitul cărții), același zel cu care Pascual strecoară catastrofe în buletinele de știri de la radio, de cum îl scapă din ochi Varguitas. Aflăm și detalii interesante din lumea radioului anilor ʼ50, cum ar fi faptul că, în epoca pre-Camacho, radionovelele se cumpărau la kilogram (de hârtie) sau cât de inventiv trebuie să fii pentru a crea efecte speciale la teatrul radiofonic, mai ales când ai șefi zgârciți. Concluzia Juliei că scriitorii sunt niște morți de foame concurează cu filozofia de viață a lui Camacho, potrivit căreia în fiecare vagin e îngropat un artist, dar și cu pseudocultura tânărului care afirmă că Balzac a inventat trecerea personajelor dintr-o poveste în alta, deci, dacă o să afle Balzac despre plagiat, imediat o să-l trimită la închisoare pe Camacho. Totodată, nu putem să nu zâmbim când Mario o numește pe femeia iubită „mătușa Julia“ și în pragul căsătoriei sau când își descrie cu ironie infinitul și coloratul clan de unchi și mătuși. Așadar, un roman complex și surprinzător, plin de umor, de literatură și de tot ce e omenesc. Un roman care ne face să ne dorim și mai mult ca Mario Vargas Llosa să nu pună condeiul în cui prea curând. Avem nevoie de talentul lui de magician.
