Sean nu e lipsit de însușiri. De viață personală. Sic: interioară. Invocă des familia sa, relația sa cu diverși autori (vii sau morți), cu diverse locuri (București, Dallas, Mississippi). Sean glumește. Povestește. Răspunde încifrat, indirect, în bumerang. Nu e nici călugăr – pus pe sacrificiu, mai bine nevăzut – nici robot. Sean e traducător. Ne-am întâlnit pe Zoom la scurt timp după ce i s-a acordat Premiul Literar Dublin al anului 2024.
Printre operele sale se află atât Literary Translation and the Idea of a Minor Romania (2014, în curs de apariție la Humanitas în limba română), cât și următoarele versiuni în engleză ale unor cărți sau volume românești: Solenoid (2022), Rakes of the Old Court (2021), FEM (2021), Curl (2019), Blinding (2013), Wheel with a Single Spoke (2012), Lightwall (2009), Second-Hand Souls (2003).
Acum trăiești în Dallas, predând literatură la Facultatea de Arte, Științe Umaniste și Tehnologie a Universității din Texas – Dallas (UT-D), și traducere la Centrul pentru Studii de Traducere, afiliat universității. Povestește-mi puțin cum abordează UT-D traducerea.
Centrul există de 45 de ani, e unul dintre primele programe de traducere literară din America. Oferă un curs universitar de traducere literară care combină prelegeri despre teoria traducerii cu aspecte ale literaturii comparate. Mai avem patru cursuri efectiv de traducere literară. Oferim un certificat și se pot face traduceri literare ca parte a lucrării de disertație sau a tezei de masterat – anume, pentru licența în literatură la care te înscrii prin Facultatea de Arte, Științe Umaniste și Tehnologie.
Mai concret, avem un curs introductiv de traducere literară care seamănă mai degrabă cu un atelier de scriere creatoare Lucrăm cu texte de diverse proveniențe – ne ocupăm de traduceri din tot felul de limbi în engleză. Ultima oară când am predat cursul ăsta, de exemplu, am avut unsprezece studenți și zece limbi, dintre care araba de două ori (printre celelalte numărându-se urdu și hindi). Avem, de asemenea, un atelier de traducere nivel avansat care e ținut de colegul meu, Rainer Schulte, fondatorul Centrului acum mulți ani (în 1978). Și încă două cursuri: unul despre teoria traducerii și unul despre istoria traducerii.
Aveți studenți care fac traduceri din română în engleză?
Am devenit program 100% finanțat acum cinci ani: sunt acoperite taxele școlare și se acordă o bursă pentru toată durata programului. Înainte de asta, era foarte greu să ceri cuiva din România să se înscrie, mai ales că, asta e gluma mea, nu-i formăm pe studenți pentru joburi de profesionist – mai degrabă producem profesori universitari. Așa că nu a fost ușor să găsim amatori. De când am obținut finanțare completă, ne-a venit un student din România care e încă la noi, și urmează să mai vină unul – dar sper să avem mult mai mulți, pentru că e multă literatură română de tradus în engleză.
Din ce-am înțeles, prima carte pe care ai tradus-o din română în 2003 a fost Secondhand Souls (Suflete la second-hand), de Nichita Danilov. Cum alegi cărțile pe care le traduci? De ce Mircea Cărtărescu, și nu Gheorghe Crăciun, de ce Nichita Stănescu, și nu Mircea Ivănescu, de ce Craii de Curtea Veche, și nu Cimitirul Buna-Vestire?
Îmi aleg proiectele pe diverse considerente. Second-Hand Souls, de pildă,am tradus-o pentru că citeam o antologie de poezie a optzeciștilor și am dat peste un poem de Nichita Danilov, „Căderea îngerilor“, care mi s-a părut foarte amuzant – m-a prins total, când aveam 30 sau 31 de ani. Așa că am tradus mai multe poezii de-ale lui, iar când a venit timpul să alcătuiesc un volum, editura m-a întrebat dacă n-aș prefera ceva un pic mai amplu, nu puteam oare adăuga ceva eseuri sau proze scurte? Așa a apărut volumul: a pornit de la aventura voioasă a câtorva poezii, iar apoi editura a completat.
Solenoid, ca să sar la extrema cealaltă și la ultima carte tradusă de mine, e un caz similar. N-am dat din coate ca s-o traduc. Will Evans de la Deep Vellum citise Orbitor. Era una dintre preferatele lui. Și aflase de Solenoid de pe un blog numit „The Untranslatables“ („Intraductibilele“), care-a devenit un fel de jalon pentru o mulțime de oameni interesați de ciudățenii literare. De fapt, persoana care ține blogul a scris un eseu lung despre versiunea franceză a Solenoidului, iar Will Evans a fost atât de captivat, că m-a scos la lunch și pur și simplu nu m-a lăsat să plec de la masă până n-am semnat contractul.
Vrei să spui că se traduce literatură din română în engleză mai puțin în funcție de valoarea ei canonică sau literară, și mai mult din cauza presiunilor care se fac din exterior asupra traducătorului?
E mai complicat de-atât. Mie nu mi se pare o chestiune de interior sau exterior. Nu sunt un solitar. Ce-am povestit despre Solenoid nu urmează tiparul de traducere în care un antropolog se apropie de o cultură, se familiarizează cu nativii, devine expert în ale lor și-apoi aduce acasă prețiosul artefact – versiunea Indiana Jones a traducerii, cum ar veni.
România nu e genul acela de teren virgin, și-apoi sunt multe chestii care „maculează“ percepția mea asupra literaturii ei. Mai degrabă, România e deja parte dintr-o mare rețea de schimburi culturale, prin definiție asimetrice, capricioase. Sunt lucruri ce pot fi forțate, sunt momente când poate simți că deții oarecum controlul, dar sunt și nenumărate alte momente când n-ai deloc controlul. Există multe noduri de putere importante pentru a înțelege cum se întâmplă traducerile.
Totuși, dat fiind că vorbim despre o literatură foarte puțin tradusă în engleză, n-ar trebui ca meritul să fie criteriul de selecție, adică acesta să fie motivul pentru care se inițiază traducerea?
Ba da, însă lucrurile par să stea invers. Chestiunea meritului e cam… După părerea mea, o mare parte din literatura română este merituoasă. Dar putem afirma că sistemul funcționează corect? Sau că există un sistem, cât de cât, altfel decât în sens larg, biologic? Nu putem. Kafka e un exemplu foarte bun. N-a devenit o mare figură literară în Germania până n-a fost tradus în engleză de Willa și Edwin Muir, și ulterior aclamat în anglosferă. Iar asta era în anii ’30, înainte de uriașa hegemonie a englezei nord-americane.
De aceea cred că există anumite probleme legate de traducere care nu pot fi rezolvate la nivel de traducător sau de text. Ele trebuie mutate la nivel superior, unde nu vorbim de o singură traducere care urmează să determine soarta unei opere, ci de un corp de traduceri, un corp de racordări la operă. În domeniul teoriei traducerii, André Lefevere vorbește despre refracții, despre faptul că circulația textelor schimbă imaginea acestora. Și, desigur, această viziune a lucrurilor poate fi dureroasă sau deranjantă pentru iubitorii de cărți – anume, sistemul brutal de concurență culturală care le transformă în lucrări pe care nu le mai recunoști.
M-am întrebat adesea cât contează fidelitatea, când e vorba de prima traducere. Adică, în loc de a treia sau a patra traducere din Proust, dacă avem în față prima traducere în engleză a operei, nu-i mai bine ca aceasta să fie tradusă într-un fel mai creativ care o apropie mai mult de cititorii de limbă engleză, lăsând viitorilor traducători sarcina de a se întoarce la text pentru o tălmăcire mai fidelă?
Ai putea afirma contrariul: că prima traducere ar trebui să fie o reprezentare mai fidelă a operei, să-i facă curioși pe oameni. Opiniile aici sunt multe şi nu întotdeauna ajutătoare. Dar cred că traducătorul care eram pe vremea când lucram cu Danilov și Liliana Ursu ți-ar da dreptate.
În anii ’90 și 2000, Liliana și cu mine am scos cartea asta de care sunt foarte mândru, Lightwall, un fel de traducere bilingvă a unei serii de poeme scrise de ea despre făcutul navetei între România și Statele Unite și despre noile posibilități existente în anii ’90. Scria poeziile în principal în Pennsylvania și mi le trimitea în manuscris în Michigan, unde locuiam atunci, iar eu le traduceam și i le trimiteam înapoi. Odată, a scris de mână o poezie chiar în fața mea, la o cafenea, într-o vizită în Michigan, și mi-a întins-o peste masă, s-o traduc. Când lucram la volum s-a mutat înapoi în România, iar în haosul inerent mutării s-au pierdut multe dintre manuscrisele originale. Avea ciorne pentru câteva dintre ele, dar a existat unul pentru care a trebuit să traducă versiunea mea înapoi în română.
Pe scurt, ce-i foarte interesant la Lightwall este că, fiindcă Liliana a fost nevoită să folosească versiunile mai lungi ale poemelor, în loc de cele pierdute, mai scurte, mai editate, după care tradusesem eu, versiunile mele sunt adesea traduceri de texte pe care nu le poți vedea (în română), iar versiunile (în română ale) Lilianei sunt, dincolo de un anume punct, texte fără traducere. Pe pagina pentru română textul continuă și se întinde pe pagina următoare, în vreme ce pagina pentru engleză e goală. E un bun exemplu de carte care cam amestecă aceste categorii mai rigide de traducere: o carte despre propria sa traducere care a apărut în traducere înainte de a fi publicată „în original“, în volum monolingv.
În cartea ta despre traducere, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania,care urmează să apară în toamnă la Humanitas, în traducerea dr. Danei Bădulescu, vorbești despre „distanțarea de hegemonia hegemoniei, în care efectele antihegemonice ale lui Venuti și Deleuze și Guattari sunt fracturate într-un discurs hegemonic, cu minorantul asigurând terenul de diferență și rezistență la acestea“. Dar mă interesează plăcerile perverse ale traducerii, pe care poate le simți sau cauți, mai degrabă decât motivele, să zicem, progresiste (politic sau „științific“ vorbind), eroice, gen „suflet frumos“, pe care le ai când traduci literatură română și filosofezi asupra traducerii în română.
Cred c-ar trebui să începem prin a explica puțin. În versiunea „eroică“ a traducerii, versiunea Lawrence Venuti, perturbi „curajos“ hegemonia discursului de limbă engleză cu texte „străine“ care conțin discurs fracturat sau nu prezintă un punct de vedere subiectiv stabil – pe scurt, care disturbă centrul într-un fel cât se poate de postmodern. Iar problema mea cu povestea asta e că e vorba doar despre engleză, e de fapt un model teoretic dezvoltat pentru engleză, pentru dominația anglo-americană (și împotriva ei). Bineînțeles, înțeleg impulsul și nici eu nu cred defel în justețea dominației anglo-americane. Dar în același timp cred că poziția aceasta e excesivă. Ce face în definitiv este să instrumentalizeze româna, în cazul nostru, pentru propriile scopuri. O consideră valoroasă nu în sine, ci în măsura în care poate perturba engleza.
Totodată, și aici iar am o problemă cu asta, modelul „eroic“ consideră așa-numitele limbi minore, cum e româna, interesante doar în măsura în care se raportează la centru – dacă, să spunem, Cărtărescu e influențat de, reacționează la sau aduce completări față de Pynchon, Ginsburg, Ferlinghetti ș.a.m.d. De parcă bătăliile României ar fi bătăliile Americii de Nord. Așa că, deși Venuti și Pascale Casanova par să postuleze un model anti-hegemonic care contestă centrul, cel contestat tot centrul este, și deci nu suntem prea departe de modelul Indiana Jones.
Dar nu e aceasta limita oricărei teorii a traducerii, de fapt a oricărei teorii? Ce spui e, în definitiv, că, ok, această deconstrucție a hegemoniei de tip Venuti tot promovează hegemonia, prin urmare realizezi propria ta deconstrucție a acestei deconstrucții. Dar în final e o chestiune de luat partea băieților buni. Să ai o „teorie“ sau un metadiscurs te blochează de la bun început în acest tip de dialectică în care ai nevoie să distilezi din ce în ce mai mult, în care extinzi complexitatea modelului – ceea ce e grozav, te aduce mai aproape de „realitate“, dar totdeauna, implicit (sau nu), în termeni morali. Oricum, de aceea încercam să te întreb mai mult despre bucuria „subiectivă“ pe care ți-o produce traducerea, și în mod specific traducerea literaturii române.
Cel mai „subiectiv“ răspuns pe care ți-l pot da e acela că implicarea mea în literatura română nu e ceva ce-am ales. Cel puțin nu în sensul alegerii dintr-o serie de limbi și literaturi. Într-un fel, faptul că am învățat româna trăind în România prin Peace Corps și că am fost pasionat de traducere și de literatură m-a dus pe calea aceasta, care a venit la pachet cu o anumită cunoaștere a țării și a oamenilor ei, cu anumite prietenii – iar eu prețuiesc enorm toate acestea.
Deci, într-un fel, spui că pasiunea ta pentru acești oameni, pentru prietenii tăi români, se extinde asupra muncii tale de traducător, că ți-i imaginezi când traduci, că e un fel de a comunica cu ei, de a-i purta cu tine?
Da, exact, dar să reiau puțin observația ta despre metadiscurs: chestia e că dacă evităm să vorbim „deasupra traducerii“ sau despre traducere de deasupra, sfârșim prin a fi nevoiți să discutăm lucrurile la un nivel mult mai înalt de granularitate, anume acela al biografiei mele, unde de ce-urile și cum-urile sunt binișor mai imprevizibile, unde totul se bazează până la urmă pe un fel de erupție incomprehensibilă (de amintiri, întâmplări, pasiuni și tot așa), din punctul de vedere al metadiscursului.
Paul Valéry spune undeva că nu există idee pe care s-o prezinte un autor și care să nu fie un fragment al propriei lui autobiografii. Iar pentru mine traducerea e procesul meu creativ. Așa fac eu ceea ce alții fac când scriu romane sau piese de teatru. Traducând, încerc să-mi lămuresc propria autobiografie așa cum o face un autor. Doar că autobiografia mea se concentrează asupra momentelor în care am avut experiențe dincolo de sistemul limbii engleze și care au de-a face cu atașamentul meu emoțional pentru oameni neimplicați în asta. Și nu neapărat pentru oameni, ci poate pentru două clădiri din București sau un parc din Titan, sau pentru cum se profilează palatul CEC când mă plimb pe Calea Victoriei. Astea sunt lucruri adânc imprimate în mine, iar când traduc le urmăresc, într-un fel. Testez engleza, să văd dacă vreo parte a experienței mele engleze se poate cumva grefa pe vreo parte a experienței mele române, prin acest bizar filtru-carte precum Solenoid sau Zidul de lumină al Lilianei Ursu.
Imagine: Sean Cotter © Kevin Brown
