Mă sprijineam de Poarta de Vest a Taj Mahalului când am primit un mesaj prin care eram întrebată daca vreau să scriu despre vecinătățile culturale. Aproape involuntar mi-am întors capul în stânga, să văd cine stă lângă mine. Doar câteva zeci, sute, mii de oameni, vorbind de dragul corectitudinii în ceva mai puține limbi, cu religii diferite, culturi amestecate, mirosuri și haine la fel; vreo 50 de grade în aer și toți, printr-o fericită întâmplare, umăr lângă umăr, vecini pentru o jumătate de zi.
„Te uiți numai după pietre și muzee“ mi-a zis odată un amic.
„Și după biblioteci“ l-am completat, râzând.
Umblu destul de mult prin lume și – în termenii comunicării de azi – da, pot spune că fac turism cultural, circuite culturale, cum am văzut odată într-un pliant (prin toată Grecia m-ar fi plimbat oamenii aceia, cu excepția, definitorie, de altfel, a celei antice). Plusez și spun că fac un turism personalizat pentru că îmi aleg destinația în funcție de galeriile de artă, catedralele, vestigiile, drumurile și locurile unde, ceva mai demult, s-a născut ori a înflorit umanitatea; cel puțin pentru mine. Tot ce-mi place, tot ce-mi doresc, tot ce iubesc, în câteva zile, la capătul sau în centrul lumii.
Am continuat să privesc Taj Mahalul cu pofta celui care nu-l va mai vedea niciodată, doar pentru că va pleca mai departe, doar pentru că lumea e atât de mare și sunt atâtea minunății în ea, doar pentru că am timp pentru o singură viață, deocamdată. Și știți sentimentul acela derutant, de déjà-vu? Cineva îmi spunea că ni se trage de la cât citim, ne documentăm înainte să plecăm. Poate, dar eu cred că, mai degrabă, am mai fost pe aici, acum am revenit, așa, într-o trecere, mi-a fost dor.
Unii dintre noi suntem înrudiți cumva cu locurile, obiceiurile, visele, patimile altora. Nu avem stare, nu avem granițe, nu avem întotdeauna suficienți bani, nu că ultimii ar fi prea importanți în fața minunilor lumii.
Așa am plecat în Samarkand – o, tu, Samarkand, podoaba Persiei – doar pentru că am vrut să fiu în locul unde Omar Khayyam și-a scris din Rubaiate. De data asta nu m-am mai sprijinit de nimic ci pur si simplu m-am așezat direct pe jos, lângă o medresă între zidurile căreia s-a învățat secolele întregi, matematică, astronomie, literatură, teologie, medicină. Prin mine a trecut atunci tot Orientul iar eu m-am simțit mai acasă ca oricând, sau, până data viitoare. „Cine se aseamănă se adună“, cum se spune pe la noi, iar eu am probat asta în Samarkand, m-am întors de acolo cu prieteni pentru o viață.
Altădată, fiind în Jemaa el-Fnaa, pe o ploaie, da, ploaie, așezată, rece, crudă și lungă, de toamnă, cum doar la o sută de ani o dată cade în Marrakes, cu zeci de limbi vorbite lângă mine, am aflat că aș fi, de fapt, în Babilon și am tresărit înfiorată; din nou mi se părea ceva cunoscut.
În altă zi dintr-un alt an, printr-un giumbușluc, Bologna la dotta, la grassa, la rossa m-a primit în universitatea sa, cea mai veche universitate funcțională din lume, unde m-am simțit nu doar iar studentă cum mințisem că sunt ca să intru, ci parte mică, mică, mică din întreaga dorință de carte a lumii; și iarăși am avut sentimentul că sunt printre ai mei.
Până la urmă, cum se definește o graniță culturală?!
Eram prin Bulgaria, la vecini, într-o primăvară și nu am rezistat prea mult la festivalul trandafirilor, am așa, o respingere directă pentru tot ce înseamnă festivități specializate în efectuarea de acte de comerț, iar trandafirii fuseseră de mult culeși, apropo. Am văzut un dâmb („domb“, la vecinii ceilalți, maghiari), l-am urcat și apoi chiar că eram acasă, dădusem peste mormântul Cavalerului Trac.
Ce fresce minunate! Ce închipuită poveste de iubire, depășind secole, intemperii, războaie, migrații, cu aroganța intangibilității! Ce înrudire trainică! Cavalerul Trac, poate tatăl, fiul sau fratele celui de la nord de Dunăre, din țara noastră de azi. M-am întrebat atunci, la fel și acum: oare nu sunt granițele fizice singurele granițe din lume?! Ce ne desparte, dacă ne desparte?! Oare la fel privim Taj Mahalul din India, Karnakul din Egipt, Efesul Turciei, Panteonul Romei, Notre-Dame din Paris?! Petra, cea construită de sus în jos, fără drum de întoarcere, fără posibilitatea corecturii, la fel cum lucrează, peste tot în lume, artiștii în acuarelă… abia aștept să-mi fac din nou bagajele, să zbor (apropo, pentru mine cea mai bună mașină e avionul), abia aștept să plec iar.
De curând, mi-am cumpărat un apartament, în București și, de fiecare dată când am fost în el (încă nu m-am mutat) am tras cu urechea, să prind ce se aude, de unde se aude, dacă se aude. Norocoasă ce sunt, într-o seară mi-a sunat a blues. Cred că ne alegem singuri vecinătățile culturale. Și da, depinde cât de departe stăm.
Errata: În numărul print, s-a strecurat o greșeală regretabilă: pe realizatoarea de emisiuni Ana-Maria Sandu am confundat-o cu scriitoarea Ana Maria Sandu. Ne cerem scuze autoarelor și cititorilor!
Imagine: Taj Mahal, view from the back. Gouache painting by an Indian painter