Am participat la deschiderea programului de Capitală Culturală. Am încercat să am o viziune liberă și atentă în același timp, proces în care am fost ajutat de Ema, ea fiind mult mai flexibilă și mai liberă decât mine, atrasă nu doar de literatură și de teatru, ci și de arhitectură și urbanistică.
Articolul, l-am construit în felul următor. Trunchiul ei e un fel de jurnal-reportaj despre cele trei zile petrecute acolo. Alături, sub titlul generic En Route, am adăugat un interviu cu Laura Borotea, coordonatoarea unui program pentru copii care merită atenție, respectiv cu Matei Martin, redactor Radio România Cultural care a avut un program de 24 de ore la Timișoara și despre Timișoara.
Lectură plăcută!
Deschidere sau închidere?
Multă vreme n-am auzit decât despre tensiuni. Ioan Holender a demisionat, Simona Neumann este criticată, programul așijderea, nu se întâmplă nimic, nici nu se va întâmpla nimic… Am dat uitării ideea de Capitală Culturală, nici nu mai credeam că se va înfăptui.
Până când identitatea mea de interfață a intervenit. Redactez o colecție despre actorii și, în general, despre oamenii de teatru maghiari din România. Ultimul volum îi este consacrat Doamnei Enikő Szász, actriță și organizatoare de cultură care a pus lansarea pe 18 februarie, adică exact în perioada în care a avut loc deschiderea oficială a programei Capitalei Culturale. Dânsa mi s-a plâns că maghiarii, în afara teatrului, nu prea au fost incluși în tot programul, ceea ce este cu atât mai revoltător cu cât Timișoara „se vinde” și, pe bună dreptate, ca un oraș multietnic și multicultural.
Sunt mai nuanțat din fire și am început să examinez faptele, ceea ce înseamnă că am început să stau de vorbă cu oamenii și cu amintirile mele. De exemplu, mi-a venit în minte că la un eveniment cultural, maghiarii s-au închis în sine, nu au discutat deloc cu românii și când un tânăr scriitor român a venit la mine, ei și-au întors capul. M-am gândit și la zvonurile despre tensiunile legate de echipele organizatorice ale Capitalei Culturale. A fost așa o debandadă încât nu e nicio surpriză că maghiarii fuseseră uitați. Cu toate acestea, poate a lipsit o bunăvoință lucrătoare și din partea românilor.
Este adevărat că pe site, după engleză și română, urmează „Megnyitó”, adică „Deschidere”. Cârcotașii pot argumenta însă că întregul program poate fi citit doar în primele două, și încrâncenații de-a dreptul pot spune că în titlu, figurează cuvântul „Deschidere” și în – horribile dictu! – rromă.
Dar nu cârcotașii și încrâncenații ne interesează pe noi acum, ci lucrurile mai cu miez. Poate ar fi bine să rămânem la un egal: nici românii nu s-au mobilizat pentru a-i atrage pe maghiari – sau, dacă tot vine vorba, pe niciuna dintre minoritățile din urbe –, nici maghiarii pentru a fi atrași.
Gâlceava de la început a arătat un lucru cert: miturile ne hrănesc, dar nu sunt destule, ele singure, pentru a aduce rezultate. „Tot Banatul e fruncea!” e un slogan frumos, dar lucrurile nu se întâmplă totuși de la sine. Timișoara, ca orice alt oraș, e plin de interese disparate și de grupuri antagonice. A avut nevoie de o echipă care lucrează fără tensiuni și cu perseverență.
Avem umor față de noi înșine?
În timp ce și un intelectual din Veszprém, orașul din Ungaria care a obținut anul acesta titlul de Capitală Culturală, îmi vorbește despre neajunsurile proiectului (mulți bani aruncați aproape pe geam, program inconsecvent etc.), un coleg de an care a fost pe la Elefsina, a treia capitală, din Grecia, îmi spune că cei din sud nu se omoară să obțină sume exorbitante și să-și dezvolte orașul: vor doar o sărbătoare de un an. „Când în 2019 Matera a fost Capitală Culturală, tot asta am văzut.” Noi nu am ajuns încă în faza asta îmbucurătoare. 😊
„Capitală Europeană a Culturii este un titlu onorific conferit de Parlamentul European unui oraș sau mai multora pentru un întreg an. Programul a luat naștere în 1985, atunci când Melina Mercouri, ministrul grec al culturii, și omologul său francez, Jack Lang, au avut ideea de a desemna anual un oraș simbol pentru a-i apropia pe europeni, prin evidențierea bogăției și diversității culturilor europene, cât și prin creșterea gradului de conștientizare a istoriei și a valorilor lor comune.” – citesc pe Wikipedia. În acest sens, ar fi fost un mesaj fain dacă orașul și-ar fi amintit de Zoltán Franyó, traducător cu har al literaturii române și germane, sau de Robert Reiter/Franz Liebhard, poet maghiaro-german.
Dicționarul este cât orașul
De exemplu, Dicționarul romanului central-european din secolul XX este un volum demn de o Capitală Culturală. Prezentând și analizând opere literare scrisă în română, maghiară, germană, sârbă, croată, cehă, poloneză etc., volumul editat de Adriana Babeți cuprinde niște medalioane excelente și radiază un spirit de cea mai bună calitate: pluricultural, deschis, lejer și ideal-transilvan.
Asta s-a văzut și la lansarea din librăria La Două Bufnițe, unde Adriana Babeți a moderat un eveniment lejer, șăgalnic și sclipitor. Participanții au răspuns aplicat și spiritual la întrebarea: ce mănâncă personajele în romanele sârbești, austriece, românești etc. Am aflat că polonezii nu pun boia pe pâinea cu untură, ci ceapă (Kazimierz Jurczak), că moartea e un prieten sumbru al omului (Borco Ilin), că Europa Centrală e mai ales la Timișoara (Vasile Popovici), deși volumul apăruse la Iași (poanta lui Radu Pavel Gheo). La discuția privind criticile referitoare la volum, Mircea Mihăieș a spus cu foarte mult bun-simț ca autorii să-și asume ce au făcut și criteriile pe baza cărora au muncit, deoarece critici pot apărea oricând. Grațiela Benga, Oana Fotache, Cristian Pătrășconiu, Gabriel Kohn – sunt legiune oamenii care au venit, au vorbit și și-au lăsat amprenta lor luminoasă pe „zsíroskenyér”, cuvântul maghiar cu care Adriana Babeți a pornit discuția de circa o oră jumătate a cărei fiecare clipă a fost plină de inspirație și de spirit. Pentru că era și zsíroskenyér, și zakuska făcută de Borco Ilin din care am gustat la sfârșitul evenimentului.
La Adriana Babeți, am fost și acasă, pentru că Ema a făcut cu ea un interviu pentru „Bibliotecă de scriitor”. Intrasem într-o casă mare și frumoasă, cu o verandă care e probabil splendidă vara. În timp ce Ema făcea poze, Adriana mi-a arătat înregistrări cu Timișoara: Harta secretă. Oameni și locuri, o emisiune televizată, un proiect comun al Casei de Cultură al Municipiului Timișoara și a Universității de Vest. O idee strălucită, cu teme așijderea: de exemplu, casa Herczeg, realizată de arhitectul Radu Mihăilescu pentru proprietarul care devenise paralizat din cauza unui accident.
Dar Adriana Babeți e un proiect extraordinar în sine, neobosită și strălucitoare, plină de umor și de perseverență.
Europa de ieri și de azi
Un alt eveniment de înaltă ținută intelectuală a fost conferința ținută de Peter Sloterdijk, „Câteva gânduri despre Europa de azi” la Universitatea de Vest. Structurat clar și logic la fel ca discuția filozofului german de renume mondial cu Andrei Ujică, deși aceasta din urmă mi s-a părut prea nișată și parcă fără ca vorbitorii să se gândească la public.
La conferință, Sloterdijk a vorbit despre Europa care se zbate între două superputeri și nu-și găsește menirea sau mentalitatea eficientă.
Aceleași zbuciume, deși născute în alte vremuri și desigur „spuse” într-un alt cod le-am putut observa și în expoziția lui Victor Brauner, una dintre cele mai faine inițiative ale programului Capitală Culturală. Desenele și graficele acestui suprarealist de origine evreiască, născut la Piatra Neamț și care a trăit în Franța și în Elveția, problematizează războaiele mondiale, liderii politici ai momentului și mai ales omul supus intemperiilor. O viziune care amintește de Dalí, dar care pare mai rănită și, dintr-un punct de vedere, mai profundă. Noi am avut norocul să-l auzim și pe ghidul – un tânăr lejer care ne vorbise extraordinar – hazliu și aplicat, părea că știe totul despre Brauner. Nici măcar la coadă n-a trebuit să stăm și aici chiar că am fost norocoși.
Cealaltă expoziție, cea a lui Paul Neagu, mi s-a părut mult mai dificilă, dar probabil și eu am fost mult mai obosit și mai moleșit. Oricum, un artist interesant, performer și gânditor inedit.
Plantele cresc în noi
Foarte interesant în schimb este Pepiniera. 1306 plante pentru Timișoara, o instalație care invită oamenii să vadă Piața Victoriei din verticală, nu prin orizontală ca de obicei. Vizitatorii sunt lăsați cu schimbul, deoarece construcția se leagănă din cauza greutății. M-am simțit ca pe un vapor (nu că aș fi călătorit vreodată cu vreunul), dar și datorită acestui fapt am rămas cu o experiență unică.
Așa m-am simțit și pe tramvaiul care ne-a dus prin oraș, între timp introducându-ne în istoria lui. Am auzit despre László Székely, arhitectul-șef al Timișoarei la începutul secolului trecut, despre Louis Țurcanu, șeful Clinicii de pediatrie în perioada 1962–1968, despre cartierul Elisabetin numit așa după Sissi și multe altele. Dar simplul fapt că ești într-un tramvai care are un fel de bar (nefolosit acum) creează o atmosferă incredibil de plăcută.
M-au cuprins sentimente amestecate văzând arhiva Adrian Newell: e o idee bună să faci o expoziție despre un homosexual care și-a trăit primele experiențe în comunism, e bine și că asta se organizează la Casa Tineretului, departe de centru. Dar toate sunt într-o devălmășeală totală: reviste gay și scrisori de susținere aruncate care încolo, decupaje dezordonate. Îți piere curiozitatea văzând un amatorism ca acesta.
În general însă, Timișoara mi-a plăcut și îi transmit cârcotașilor să-și mai revizuiască dispoziția. Criticile sunt întotdeauna binevenite, dar faptul că unii nu sunt mulțumiți nicicând spune multe despre ei, nu despre echipa organizatorilor sau despre Capitala Culturală.
Puteți vedea programul evenimentelor aici:
