În Sala Mică a Teatrului Metropolis, ocupată până la refuz, ne strângem într-o seară de duminică, la propunerea regizoarei Emilia Păunescu, pentru o încercare de a defini împreună sensul. Sala desfășurată în semilună care amplifică tensiunea prevestitoare a introspecției, se dovedește a fi și mai mică în prezența spectatorilor adunați să experimenteze laolaltă cum se formează sensul, nu doar prin artă teatrală, ci și prin utilizarea tehnologiei EEG, care monitorizează stările neuronale ale actrițelor chiar în timpul instalației performative „Sens“.
Ajung la fix, cu eșarfa târâtă după mine și îmbujorată de întârziere, confuză și agitată. Nu reușesc să-mi găsesc locul și nici măcar rândul. Mă întorc către prima persoană care îmi sare în ochi. „Mă scuzați! R4?”. Nimic. Femeia din fața mea vede prin mine. Poate n-a înțeles întrebarea. Poate n-a înțeles neliniștea mea, rușinea că va începe spectacolul și eu nu sunt așezată. Trec mai departe, continui căutările. Găsesc locul. Mă așez. Se stinge lumina.
În întuneric, începe să se audă muzică. Contemplativă, și totuși alertă în ritmul ei, captează prin repetiție presiunea de a înțelege, de a fi deodată cu ceilalți, de a prinde printr-un gest instinctiv al gândirii mesajul, direcția a orice urmează să se desfășoare în fața noastră. Reflectorul se deschide, nu înspre scenă cum ar fi de așteptat, ci chiar deasupra femeii căreia m-am adresat și a colegei ei de scaun. Personajele spectacolului sunt între noi, imersate în public până la confuzie, confuzie care începuse cu câteva momente în urmă. Iată-ne aduși laolaltă, artiști și spectatori, pregătiți să interpretăm și să performăm sensul din ipostaze distincte, dar complementare.
De la intrarea în sală, spectacolul „Sens“ m-a prins nepregătită, m-a aruncat direct în incertitudine. Interacțiunea fugitivă, acea mică neînțelegere, acel obstacol în comunicare, a fost de fapt un preludiu al întrebărilor la care „Sens“ promitea să mă provoace: ce înseamnă să înțelegem cu adevărat ceva? Cum putem ști dacă am prins esența unui mesaj, a unei propoziții, a unui gest? Și, mai departe, cum putem fi siguri că am transmis altcuiva ce voiam să spunem? Putem să ne facem mai bine înțeleși sau nici măcar nu stă în puterea noastră să orchestrăm înțelegerea celorlalți? Aceste dileme trec din sfera personală în cea colectivă, iar spectacolul „Sens“ are meritul de a crea un spațiu în care aceste întrebări se dezvoltă chiar în prezența unei alterități, a unei colectivități dispuse să-și expună sensibilitățile.
Firul narativ se desfășoară în cel mai simplist mod cu putință: două femei, Ioana (Ioana Flora) și Silvana (Silvana Negruțiu), sunt prinse în aeroport, într-o așteptare încordată, cauzată de anularea zborului lor. Cele două sunt forțate de circumstanțe să aibă un moment de contemplare, să înceapă un dialog despre propriile poziționări în viață. Trebuie menționat în acest punct faptul că, în esență, sensul este un concept relațional, care apare întotdeauna „în doi“. Avem nevoie de celălalt pentru a ne verifica cunoașterea, pentru a ne face înțeleși și pentru a găsi semnificație în evenimente și experiențe. Totuși, această căutare a sensului marchează și o scindare interioară, o reflecție asupra propriei persoane, o practică la care ne expunem involuntar. Când ne întrebăm cine suntem, ce ne dorim sau unde ne îndreptăm, încercăm, de fapt, să ne privim din afară și să ne distanțăm de noi înșine.
„Sens“ deschide atât prin conținutul său, cât și la nivel structural, o problemă existențială care se va reduce la ideea de formare a personajelor printr-un ciclu de schimbări, de repoziționare cognitivă și comportamentală. Acesta este punctul în care utilizarea tehnologiei EEG joacă rolul principal. Ioana și Silvana caută, prin dialogul dintre ele (desfășurat mai degrabă precum două monologuri desfășurate în paralel), să-și dea seama ce li se întâmplă. Criza sensului, atât în comunicare, cât și în ceea ce privește propria direcție în viață, este o problemă cu care ne confruntăm constant și pe care adesea o ignorăm. Interogația cu privire la direcția și situația existențială sau interpretativă în care ne găsim este resimțită și de protagonistele spectacolului. Cele două ajung, astfel, să atingă teme precum pierderea, moartea, apartenența, dragostea, munca și singurătatea.
Silvana este claustrată de relația în care se află tocmai pentru că nu îi găsește partenerului ei nimic de reproșat, ceea ce o face să pară speriată de stabilitate și rezistentă la a primi dragoste. Cariera ei de freelancer îi permite să călătorească, iar stilul ei de viață o face să se întrebe dacă are capacitatea de a fi statornică. Ioana, pe de altă parte, își dorește un „acasă“ pe care nu îl mai poate identifica niciunde. Moartea timpurie a mamei ei a făcut-o să se afunde în muncă și să uite de propriile nevoi emoționale, printre care, cea mai acută pare a fi nevoia de familie.
Contemplarea existențială nu reprezintă, totuși, miza spectacolului. Scenariul, deși ambițios, tratează superficial impasurile personajelor, în ciuda jocului actoricesc atent studiat al Ioanei Flora și Silvanei Negruțiu. Deși cele două se lansează în discursurile care ating subiecte importante din punct de vedere emoțional, nu rămân blocate în ele. Reprezentația devine, astfel, o galopare pe teme sensibile peste care se trece cu mare ușurință. Dacă Silvana vorbește despre iubitul ei, Ioana începe să se gândească la mama ei, iar aceste momente de meditație sunt întrerupte brutal de revenirea la situația actuală în care cele două vor să afle cum pot ajunge mai repede acasă. Obiectivul reprezentației nu este să dezvăluie sensul, ci să exploreze schimbarea în sine: cum se alterează alegerile și percepțiile noastre în contact direct cu celălalt, cu circumstanțele date. În fond, totul devine un experiment de alterare comportamentală, o invitație adresată publicului de a deschide sensul către noi valențe prin deciziile luate în timpul spectacolului.
EEG-ul permite publicului să capteze dinamica minte-corp într-o nouă lumină: nu doar ca un proces individual, ci și ca o manifestare a cogniției colective, o redare în timp real a înclinațiilor celor două personaje către nou, către necunoscut. Ajungem, astfel, să manipulăm sensul, să-l experimentăm direct și, eventual, să-l fixăm sau să-l destructurăm în fața noastră. EEG-ul este o cască pe care actrițele și-o pun pe cap în momentele de decizie ale personajelor lor. Această cască ne oferă acces în timp real la nivelul de calmitate al actrițelor, afișat pe ecranul aflat pe scenă. Dacă un anumit prag de calmitate este atins înseamnă că Ioana și Silvana sunt deschise pentru a lua decizii care să le schimbe cursul firesc al vieții. Bariera dintre personaj și actor este, astfel, abolită.
Publicul este invitat să voteze, prin utilizarea unor telecomenzi, dacă personajul monitorizat, aflat într-un anumit punct al spectacolului, va stagna în situația existențială pe care o expune sau va opta pentru schimbare. Indicația formală a spectacolului este ca decizia luată de public să se bazeze atât pe dialogul dintre protagoniste, cât și pe rezultatele afișate în urma monitorizării EEG. În mod evident, alegerile făcute liber de spectatori își pot găsi motivația – și în multe cazuri, și-au găsit-o –, în factori distincți de logica internă și convenția formală a reprezentației. Rezultatele votului din public sunt afișate pe ecranul situat pe scenă.
Tocmai dimensiunea performativă a evenimentului este cea care delimitează un spectacol de teatru rudimentar de cvasi-happeningul propus de Emilia Păunescu și echipa ei. „Sens“ e o instalație care poartă masca unui spectacol, în care publicul devine la rândul său un creator de sens, un partener – al artistului –, în desfășurarea unei experiențe strict în parametri evenimențiali. Performativitatea nu este doar condiția impusă celor două actrițe de pe scenă, este și convenția dintre artiști și public. „Sens“ rămâne, totuși, un cvasi-happening pentru că, proporțional, implicarea spectatorilor în eveniment se va dovedi limitată până la finalul spectacolului, chiar dacă va fi reconsolidată în discuția finală care va încheia evenimentul, aspect asupra căruia voi reveni înspre finalul textului.
Inițial, „Sens“ propunea un proiect mult mai ambițios, în care dimensiunea artistică să fuzioneze cu cea științifică. Spectacolul se construiește pe două concepte-cheie: „cogniție extinsă“ și „procesare predictivă“. Potrivit teoriei cogniției extinse, formulată de Andy Clark și David Chalmers în lucrarea lor seminală intitulată „The Extended Mind“, mintea se extinde dincolo de granițele creierului, integrând corpul și obiectele din jur în procesul de gândire. Mintea devine un întreg permeabil, aflându-se într-un dialog neîntrerupt cu mediul exterior. „Procesarea predictivă“, conceptul lui Karl Friston (elaborat în lucrarea „A theory of cortical responses“) completează această imagine, sugerând că mintea este o anticipare perpetuă: creierul nostru nu doar percepe în mod pasiv, ci și prevede, ajustează, reconstruiește în timp real ceea ce percepe pe baza așteptărilor și experiențelor trecute.
Pornind de la aceste două premise, spectacolul „Sens“ se deschide ca o oglindă a unui proces cognitiv dinamic, fluid, în care mintea și corpul, individul și colectivitatea, realitatea și virtualitatea (înțeleasă în termeni de posibilitate) interacționează. Experimentarea sensului ar trebui să devină aici o mișcare continuă, un flux viu, care să-și găsească forma nu într-un mesaj transmis, ci într-o vibrație comună, într-o sinteză între artiști și public, între uman și tehnologic. Spectatorii nu sunt doar martori, interpreți pasivi a căror interpretare rămâne în sfera privatului, ci și participanți activi la crearea sensului. Integrarea neuroștiinței în teatru aduce o dimensiune interdisciplinară proaspătă în peisajul cultural autohton. Acest dialog între arte și științe reflectă o tendință mai largă în cultura contemporană, unde limitele tradiționale sunt tot mai frecvent contestate și reformulate. De ce este acest demers artistic relevant acum? Pentru că readuce în prim-plan o criză profund umană – criza sensului –, care a definit întregul secol XX și continuă să ne afecteze existența. Din primele decenii ale secolului trecut, avangardele artistice au sfidat convențiile înțelegerii, oferind o formă nouă de artă care, mai degrabă decât să exprime certitudini, ridică întrebări, reflectă neliniști și ne dezvăluie fragilitatea relației cu realitatea. Întrebările despre scopul existenței, despre limitele cunoașterii, despre relația dintre individ și lume au devenit subiecte pe care teatrul, literatura și filosofia le-au abordat nu doar meditativ, dar și ca spații de experimentare, spații în care înțelesurile au fost lăsate să se destrame și să se recompună deodată.
Filosofi precum Jacques Derrida și Michel Foucault s-au poziționat împotriva ideii unui sens fix, argumentând că sensul este un construct instabil, mereu schimbător pentru că este supus interpretărilor și deschis posibilităților evenimențiale. În viziunea tradiției deconstructiviste, nu există o „esență“ imuabilă a lucrurilor, ci doar un flux de semnificații aflate în continuă curgere, contrazicere și confundare. Privit prin aceste lentile, se poate spune că spectacolul „Sens“ negociază chiar sensul însuși. Prin integrarea neuroștiinței, spectacolul răstoarnă ideea de interpretare unilaterală și promite să-i deschidă publicului-interpret orizontul către performarea activă a mesajului, direcției și a actului artistic în genere.
Finalul reprezentației a indicat că niciuna dintre protagoniste nu era pregătită pentru o schimbare. După cum ne-a explicat Ema Alexandrescu, moderatoarea discuției finale dintre echipă și public, era nevoie de trei decizii care să încline către schimbare pentru ca finalul să reprezinte un punct de turnură în viața personajelor. Deciziile pentru care a optat publicul au indicat stagnare.
În spatele acestei convenții se află tot o ipoteză preluată din psihologia schimbării comportamentale care privește deschiderea minții și antrenamentul imaginativ către virtualitate înainte de acționarea într-un mod divergent per se. Nu a existat concretețe pe parcursul spectacolului în privința alegerilor făcute de public decât prin introducerea unor replici diferențiatoare (gândite ca răspunsuri ale personajelor în funcție de votul publicului), replici care nu au afectat nici cursul dialogului dintre personaje, nici atitudinea lor ulterioară. Din acest punct de vedere, se poate spune că intervenția directă a publicului asupra spectacolului s-a simțit minimal, în ciuda așteptărilor create.
Dialogul echipei cu publicul care a marcat epilogul a fost momentul de detensionare de care spectacolul avea nevoie. Câțiva spectatori au spus deschis că prin voturile lor au încălcat voit convenția spectacolului. Cu alte cuvinte, din curiozitate, empatie sau nevoie de dinamism, au ales opțiunile care nu se conformau nici dialogului dintre personaje, nici rezultatelor afișate de EEG. Un alt factor care ar fi putut contribui la anularea finalului așteptat este lipsa implicării emoționale a spectatorilor în narațiune. Dat fiind dialogul schematic dintre cele două personaje, ca parte din public, am simțit că niciun moment decizional nu comportă gravitate. Eforturile scenografice de a apropia publicul de personajele Ioana și Silvana eșuează în fața narațiunii frivole – destinul celor două mi-a rămas indiferent până la final.
Ioana și Silvana (actrițele, de această dată) ne-au mărturisit, la rândul lor, că a fost prima reprezentație în care pragul lor de relaxare, necesar pentru a indica deschiderea personajelor către schimbare, și monitorizat de EEG, nu a fost atins aproape deloc pe parcursul spectacolului. Deși amândouă sunt antrenate pentru a-și controla întrucâtva sistemul parasimpatic, oboseala, stresul și atmosfera din sală au fost de ajuns să le modifice activitatea neuronală, așadar cu toții am contribuit indirect la reacțiile monitorizate de EEG.
Fiind întrebați prin același sistem de votare câți dintre noi s-au simțit implicați activ în spectacol, rezultatele au dezvăluit o dimensiune concludentă a experienței performative la care am participat. Momentul afișării rezultatelor 50/50, divergența matematică a experimentării spectacolului, a fost q.e.d.-ul evenimentului.
Se poate spune că demersul propus de „Sens“ nu doar că omagiază tradiția postmodernă a deconstrucției, dar o și traduce într-un limbaj actual, în care știința și arta se unesc în explorarea frământărilor metafizice. Sugestia lui Derrida, că fiecare act de interpretare este o rescriere, continuă cu fiecare decizie luată de public, prin care se rescrie – mai mult sau mai puțin –, sensul acțiunii scenice. Aglomerația de concepte utilizate de regizoarea și scenarista spectacolului, Emilia Păunescu, și aportul insuficient de clar al spectatorului în desfășurarea acțiunii lasă, totuși, loc de ambiguitate experiențială.
Mi-a fost greu la finalul spectacolului, când m-am ridicat de pe scaun, să mă poziționez clar față de experimentul artistic la care am luat parte. Mă așteptam ca „Sens“ să fie un spațiu viu, o experimentare totală și colectivă a unei crize pe care o simțim adânc în structura noastră, o criză a înțelesurilor pe care le căutăm și pe care spectacolul le promite, în pas cu vremurile de azi, în fața noastră și alături de noi.
Intenția evenimentului este marcată de o indecizie formală care depășește sfera performativă și care rămâne la stadiul unui prilej de contemplație, reducându-se la etapa inițială de promisiune a unei experiențe integrative. Lacunele spectacolului se profilează, așadar, drept simple stângăcii fără mize sau intenții artistice. Într-o formă mai puțin ambițioasă, succintă și clară conceptual, „Sens“ ar putea reprezenta ceea ce are nevoie publicul ca să se întoarcă la problematica sensului și a înțelegerii într-o manieră transformatoare, care să împlinească și mizele performative ale evenimentului.
Imagine: Sens, r. Emilia Păunescu, © Mihai Ciobanu
