Sentința de a fi uman

Start

Sentința ne face cunoștință cu Tookie, o amerindiană simpatică din tribul Ojibwe, prinsă într-o serie de aventuri nefericite, care încep toate cu furtul unui cadavru si ispășirea unei pedepse de zece ani de închisoare pentru furt calificat și posesie (fără știrea ei!) de droguri și culminează cu bântuirea librăriei în care ajunge să lucreze odată eliberată. Flora, spiritul încăpățânat care nu se lasă dus, este o fostă clientă care acum pare că vrea să o învețe pe Tookie o lecție. Dar care sa fie aceea?

Tookie supraviețuiește sentinței cu ajutorul cărților din biblioteca închisorii, pe care le citește atât de mult, încât ajunge să le știe pe de rost, formându-și o mică bibliotecă personală chiar în capul ei și accesibilă oricând. Și tot ele îi servesc și la viitoarea angajare, unde va întâlni personaje care mai de care mai excentrice. Însă dincolo de mărturisirea fățișă a dragostei pentru cărți (prin recomandări de excepție, compilate într-o listă la sfârșitul volumului), Sentința este despre viață, despre greutăți și pierderi, despre prietenie și dragoste în cele mai neașteptate locuri, despre suferință, dreptate și adevăr.

Louise Erdrich reușește să creioneze, într-o manieră cuprinzătoare, dar deloc încărcată, atât viața interioară a lui Tookie, cât și complexitatea lumii exterioare, care se confruntă și ea cu tot felul de dificultăți: de la crâmpeie din istoria crudă și nedreaptă suferită de triburile amerindienilor, la ieșirile violente în stradă provocate de uciderea lui George Floyd și până la începuturile incerte și pline de spaimă ale epidemiei de COVID-19, în care, mai mult ca sigur, ne putem regăsi cu toții. Romanul este un testimonial matur despre ce înseamnă a doua șansă.

Dar cum a fost să îl traduc? Ei bine, surprinzător! Încă de la început am grijă să îl avertizez pe cititor în privința dublului sens al cuvântului sentence în engleză, care pentru Tookie înseamnă când sentința la care este condamnată pe nedrept, când sprijinul găsit între propozițiile nenumăratelor cărți pe care le devorează în acel lung și pustiu răgaz. În ciuda aparentelor teme serioase abordate de-a lungul cărții, am descoperit cu bucurie și pe neașteptate spiritul ludic al lui Tookie, surprins într-atâtea replici dulci-amare, un spirit neînfrânt în ciuda greutăților pe care este nevoită să le înfrunte, dar care reușește chiar și în cele mai dificile ipostaze să facă acel haz de necaz atât de proverbial pentru noi, românii. Probabil că de aceea mi-a și devenit iremediabil simpatică și sunt sigură că își va găsi un loc călduț în sufletul multora dintre voi 😊.

Fragment

Odată, pe când eram în izolare, întinsă în pat într-o stare de disociere corporală, fusesem vizitată de un mic spirit. În Ojibwe, cuvântul pentru „insectă“ este manidoons, mic spirit. Într-o zi, o muscă de un verde iridiscent mi-a aterizat pe încheietura mâinii. Nu m-am clintit din loc, doar am privit-o atingându-şi carapacea ca o piatră preţioasă cu braţele-i subţiri cât o geană. Mai târziu, am căutat să văd ce specie era. Doar o muscă verde de sticlă, Lucilia sericata. Dar, la acel moment, a fost solia a tot ce am crezut că nu aveau să mai fie nicicând ale mele: frumuseţea neobişnuită şi comună, entuziasmul, surpriza. A doua zi de dimineaţă, nu mai era. S-o fi întors la gunoaiele ei sau la vreun leş, m-am gândit. Dar nu. Era întinsă pe dosul palmei mele. O strivisem de moarte în somn. Eram terminată. Normal că îmi pierdusem complet simţul ironiei, pentru că trăiam într-un clişeu crud. Dar în deznădejdea rutinei, orice aberaţie este un semnal radiant. Multe săptămâni după acel eveniment am crezut cu ardoare că micul spirit fusese semnul că într-o zi aveam să-mi recapăt libertatea. Iar eu îl omorâsem.

Şi totuşi, zeii sunt miloşi.

Între 2005 şi 2015, telefoanele evoluaseră. Primul lucru pe care l-am observat a fost că toată lumea era cu ochii într-un dreptunghiular luminat. Voiam şi eu unul. Ca să mi-l iau, aveam nevoie de o slujbă. Deşi acum ştiam să folosesc o maşină de cusut industrială şi o tiparniţă, cea mai importantă aptitudine dobândită în închisoare era să citesc totul cu o atenţie de ucigaş. Biblioteca închisorii avea destule cărţi despre meşteşuguri. La început, am citit totul, chiar şi despre cum se croşetează. Am citit toate cărţile din colecţia Great Books of the World, toate cărţile scrise de Philippa Gregory şi cele scrise de Louis L’Amour. Jackie Kettle îmi trimitea cu sârguinciozitate câte o carte în fiecare lună. Dar visam să aleg o carte dintr-o bibliotecă sau dintr-o librărie. Mi-am luat aşa-zisul meu CV, l-am umplut cu minciuni şi l-am depus la fiecare librărie din Minneapolis. Una singură mi-a răspuns, pentru că Jackie lucra acum acolo şi ca vânzătoare, şi ca manager.

Librăria era micuţă şi modestă, plasată vizavi de clădirea de cărămidă a unei şcoli într-un cartier plăcut. Uşa albastră cu arcadă de la intrare se deschidea într-un spaţiu ce mirosea dulceag a iarbă, de vreo şaptezeci şi patru de metri pătraţi ticisiti cu cărţi, cu secţiuni etichetate ca Ficţiune indigenă, Istorie, Poezie, Limbi străine, Memorii şi tot aşa. Mi-am dat seama că suntem mult mai geniali decât o ştiam. Patroana se afla într-un birou îngust cu ferestre înalte, care lăsau să pătrundă înăuntru fâşii suave de lumină. Louise purta ochelari de modă veche cu lentile ovale şi îşi strânsese părul cu clemă cu mărgele. O ştiam doar din fotografii de autor mai vechi. Vârsta îi lăţise chipul şi nasul, îi umflase obrajii, îi albise părul şi îi dăduse un aer general de îngăduinţă. Mi-a spus că librăria era în pierdere.

– Poate pot să ajut, am zis.
– Cum?
– Vânzând cărţi.

Eram foarte intimidantă pe atunci şi vorbeam cu vechea mea încredere de agent de vânzări. După ce am scăpat de salopeta cu floarea-soarelui, mi-am cultivat un stil brutal şi frumos: contur de ochi negru, un ruj aprins, braţe musculoase şi coapse pline. Ţinută cu care ieşeam era compusă din blugi negri, adidaşi negri, înalţi, de la Stompers, un tricou negru de fotbal, un cercel în nas, un piercing în sprânceană şi o bandană neagră, strânsă pe cap, care să-mi ţină părul. Cine ar îndrăzni să nu cumpere cărţi de la mine? Louise a asimilat totul şi a încuviinţat din cap. Avea CV-ul meu în mână, dar nu m-a întrebat absolut nimic.

– Ce citeşti acum?
Almanac of the Dead. E o capodoperă.
– Într-adevăr. Ce altceva?   
– Benzi desenate. Romane grafice. Hm, Proust?

Ea a dat sceptică din cap şi m-a scanat din cap până-n picioare. – Sunt vremuri grele pentru o mică librărie şi probabil că nu o vom scoate la capăt, a zis ea. Ai vrea o slujbă?

Sentința
de Louise Erdrich
Traducere de Andreea Florescu
Curtea Veche Publishing
2023

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×