Pont turistic: Kladovo (Serbia)
Regizoarea Ivana Mladenovic a ajuns cu ultimul film la faza de editare și, întrucât am scris împreună scenariul, m-a cazat GRATIS în localitatea ei de baștină, cochetul orășel Kladovo, să-i dau o mână de ajutor. Au fost două săptămâni mai mult decât agreabile, un fel de vacanță nesperată de iarnă, care s-a întins până după Crăciun. Cum sârbii sunt ortodocși de rit vechi, Crăciunul lor e după Revelion, motiv pentru care, în tradiție socialistă, l-am serbat prin muncă, seara ieșind totuși la un restaurant unde m-am delectat cu o pleșcaviță enormă, din care am dovedit jumate, restul sfârșind la pachet.
Profitând de decalajul de venituri dintre Serbia și România și de apropierea de țara noastră, Kladovo (care e un orășel de graniță creat în laboratoarele lui Tito ca ancilă a Porților de Fier) a devenit în ultimii ani un mic hit turistic, frecventat cvasiexclusiv de conaționali de-ai noștri, care pe vară se pot plăjui și scălda într-un loc special amenajat de mărețul Iosif Broz Tito în barajul de acumulare de la Porțile de Fier, ca eroii muncii socialiste să se destindă în timpul liber.
Personal, puține lucruri mi se par așa deprimante ca transformarea, vizibilă peste tot în Europa, a orașelor industriale în huburi turistice. Și e atât de deprimantă pentru că e prezentată ca o poveste de succes maxim, ca și cum mărunțișul obținut din turism verde ar putea vreodată concura cu banii adevărați obținuți din dezvoltarea industrială: îmi vine în minte Torino, unde am fost prin 2010 și a cărui reconversie din centru industrial fanion al Italiei în oraș turistic e prezentată ca o poveste de succes fantastic, luată ca exemplu de bune practici. Nu e deloc așa, e doar încă o dovadă a dezindustrializării Europei și a transformării ei într-un muzeu pentru Asia industrializată.
Ce să-ți spun, mare poveste de succes: Kladovo avea la sfârșitul socialismului 20 000 de locuitori – acum, dacă mai are 5000, mi-a zis Ivana. Dar poate Serbia – care nu aparține Uniunii Europene – nu e cel mai bun exemplu: pe malul românesc de la Drobeta Turnu Severin se văd dinspre cochetul Kladovo macarale hidoase de la un șantier naval, coșuri urâte de fabrici, hale industriale impersonale care strică peisajul, în sfârșit, se văd dovezi ale unei activități industriale vii; câtă vreme Kladovo e o utopie verde care arată ca un orășel turistic din vestul Europei, curățel și cu clădiri administrative renovate, cu străzi largi sau blocuri de locuit cu trei etaje, cu o școală generală ca-n filmele americane, aliniind trei terenuri de baschet impecabile; până și vila de protocol a lui Tito e renovată (I mean upgradată cu popice la balcoane și termopane albe de plastic de către actualul proprietar, un biznisman local care și-a anexat-o ca trofeu suprem).
Pe scurt, Kladovo arată mai UE decât Drobeta, cu aerul ei ponosit și slinos; pe undeva, nu e de mirare că în weekenduri românii din Drobeta iau cu asalt restaurantele și pensiunile din Kladovo. Și nu doar ei. Atrași de aerul occidental al orașului și de prețurile mici, cum ar veni: de Occident low cost, mulți turiști vin din Craiova sau chiar din București.
În România, campioanele prostului gust sunt de la distanță pensiunile turistice, trântite în zone turistice tradiționale, tancuri de 2-3 niveluri, în culori cretine gen ocru, roșu-cărămiziu sau verde. Poate pentru că socialismul lor nu a fost atât de gri, ci in tușe mediteraneene delicate, sârbii din Kladovo nu au propensiune pentru culorile stridente ale tranziției românești de succes maxim și stau pe albul tradițional, chit că arhitectura pensiunilor e la fel de lipsită de imaginație.
Acuma, la drept vorbind, prețurile nu mai sunt chiar mici, ci de oraș ardelenesc prosperuț, fără aflux de turiști care să umfle artificial prețurile. Cu 45-50 de lei mănânci pe săturate un fel principal la dimensiuni americane, încât și să vrei nu mai intră și ciorbă. Recomand restaurantul hotelului Gerdap (al cărui site.com nu e în engleză, ci în română și sârbă – oare de ce?); pe lângă că se gătește bine, are geamuri până în podea, cu o spectaculoasă perspectivă la baraj. Berea am uitat cât e în Kladovo (oare de ce?), am reținut doar că tutunul la pachet e neașteptat de ieftin: am cumpărat Drum de 40 de grame la 40 și ceva de lei (ușor contrafăcut, dar 100% fumabil).
Film: Anul nou care n-a fost (Bogdan Mureșanu)
Pentru că am fost în Serbia, nu am putut să văd filmul la TV, ca tot românul. Cum însă Dumnezeu e mare și vede cine-i bun, mi-a oferit o compensație prin diversitatea canalelor TV. În tradiția bețivilor hodorogiți cărora le-au râs prietenii o glumă și pe urmă o repetă la nesfârșit, o să reiau o postare de-a mea de pe Facebook: „Serbia, this gifted multicultural country… They have on tv Russia Today (in English), Russia 24 (in Russian), CGTN (in English), CCTV 1, 2, 3, 4 (China State Television, in Chinese), Euronews, Bloomberg TV and 8 fully porn tv channels“.
N-am văzut deci filmul pe TV, ci pe calculator: Vanja Kovačević, editorul care o ajută pe Ivana să cioplească artistic ultima creație, a fost și editorul (plus unul din producători) filmului lui Bogdan Mureșanu – și mi-a dat parola de pe Vimeo a filmului; Vanja a intricat poveștile și le-a sumarizat într-un film tip network narrative, în loc de film omnibuz. În treacăt fie spus, jobul de editor e al naibii de greu, te face cu capul – regizorul vine cu propuneri „hai să inversăm secvența B cu secvența E“, apoi se răzgândește sau pur și simplu după permutare se dovedește că nu merge, că nu se mai înțelege povestea; sau, după ce părțile (regizorul + editorul) convin o structură pe care editorul o aranjează migălos cap-coadă, regizorul, lovit a doua zi de o revelație, vine cu o modestă propunere care dă peste cap toată structura.
Când lucrez la filme de înaltă ținută artistică, nu mă uit să mă tai la producții de autor – aleg invariabil filme comerciale, dacă se poate SF-uri burdușite cu efecte speciale, horror-uri cu creaturi spectaculos de oribile sau filme fantastice cu concept mișto: limita de sus a artisticității e Cronenberg din Musca sau ExistenZ, să n-aud de Naked Lunch sau Crash.
La Anul nou care n-a fost m-am uitat deci când lucram la o creație artistică – și nu m-a dezamăgit: nu emite pretenții de capodoperă și, în insistența lui de a fi de succes, își onorează promisiunea, e agreabil și nu plictisește. Punct ochit, punct lovit: niciun film românesc cu bani CNC-iști n-a stârnit atâtea discuții pe Facebook. Ok, e un film comercial, și ce dacă?, îl înțeleg pe Bogdan Mureșanu că nu s-a riscat ca regizor debutant la un film cu bășini high art, în definitiv la fel am făcut și eu cu primul roman, pe bune/pe invers, unde am încercat să fac glume frumoase, democratice, și m-am abținut pe cât s-a putut de la efecte pentru inițiați. La al doilea roman nu am mai făcut compromisuri comerciale și am dat-o cât de artistic a fost posibil, cu consecința că am dat o gherlă monumentală, am scris cel mai prost roman al meu. Firește, putea fi invers, să încep cu Marele Roman Prost și la al doilea să-mi bag mințile-n cap și s-o dau mai atent la public; literatura îți permite asta, costurile de producție sunt minime, „mâncă decât“ bani pentru un tiraj de 500-1000 de exemplare. La film lucrurile stau diferit – costurile de producție depășesc milionul de euro și puțini au norocul să ajungă să facă un film de lungmetraj. Ca debutant, e o șansă care ți se oferă o dată într-o viață, nu poți să riști și să arzi un milion de euro, dând-o artistic de gard. Dacă vrei să pupi bani pentru alt film, e mai safe s-o dai strategic, cu cap.
Carte: Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie (Andrei Gorzo)
Tristă rău cartea asta. Stilistic, nu dă pe spate, nu există rupturi stilistice majore între Gorzo-criticul de film și Gorzo-scriitorul. De fapt, ca să fiu sincer, criticul e mai spumos decât scriitorul: cronicarul de film are umor subtil și o ironie mușcătoare, calități care se văd mai puțin în carte, cu un narator crispat și anxios, care rareori își îngăduie să râdă. Bizar e însă că stilul pedant al lui Gorzo-romancierul creează sentimente puternice în cititor; nu știu cum se întâmplă asta, o fi onestitatea relatării, faptul că din expunerea seacă a faptelor sau revenirea în spirală descendentă asupra unor detalii triste se naște un curent de amărăciune care pe nesimțite devine apăsător, încât de la un punct încolo e un sentiment surd de irosire pe aproape fiecare pagină, iar sentimentul ăsta de irosire salvează prețiozitățile burjoa din carte. Senzația finală e că din familia aia de perdanți – ai tranziției – scapă cine poate, ratarea tatălui prinde o întreagă lume sub ea.
În centrul romanului se află deci tatăl naratorului, care provine dintr-o familie burgheză de doctori de țâșpe generații și are niște părinți destoinici, medici de mare ispravă, cărora tot Drăgășaniul și aparținătoarele le ridică și după moarte osanale de recunoștință. Pornind de la backgroundul ăsta, băiatul, chiar dacă continuă tradiția medicală a familiei, pare doar un dandy, un copilde bani gata cu un parcurs privilegiat: la facultate are net mai mulți bani decât colegii lui, își epatează viitoarea soție, tot studentă la Medicină, cu localurile scumpe pe care le frecventează. După căsătorie și rezidențiat, profesează ca medic legist în diverse capitale de județ, fiind în protipendada locală a ștabilor.
Pentru că nu vrea să acopere anatomopatologic moartea suspectă a unui cadru de partid, i se înscenează un proces și stă un an la închisoare; de aici încolo lucrurile o iau razna ca-ntr-un domino de neoprit, pare că omul nu mai reușește să-și revină psihic și se adâncește în dezadaptare, chit că i se oferă un post de medic generalist în Ardeal și (parcă) un apartament. Primul red flag legat de busculada psihică a doctorului e când, în ’89, fute banii obținuți din vânzarea casei părintești pe un aparat video capitalist. Naratorul nu comentează decizia, doar o semnalează, și cam asta face în momentele cruciale când o decizie proastă a doctorului mai adaugă un cerc dezadaptativ. Strategia asta textuală e adoptată, cred, să menajeze sentimentele celor din familie, ale celor scăpați cu viață din mâinile și planurile doctorului infernal; de asemenea, evaluările critice sunt date cu frame empatic, în spirit confucian de pietate filială.
Pe de altă parte, consemnarea asta empatică și mizând pe discreție face textul să funcționeze literar, lasă cititorul să tragă concluziile spre care indică faptele. În cazul achiziției aparatului video, ca cititor îl scuzi pe doctor zicând că așa gândeau oamenii în socialism, se bazau pe faptul că partidul o să le dea până la a 7-a spiță locuință, nu-și băteau capul cu acumularea de proprietăți pentru copii. Dar red flag-ul e acolo și rămâne în cap, iar ce urmează după primul red flag e un șir nesfârșit de steaguri roșii, constituit din deciziile tot mai bizare ale blândului doctor.
Fiindcă, după Revoluție, familia se mută la București, unde schimbă chirii așteptând o repartiție de locuință care nu mai vine – răstimp în care mai vând vreo două proprietăți. Ca cititor pui aici al doilea red flag: de ce să toci proprietăți și să nu cumperi măcar o garsonieră în București?
Doctorul legist se reconvertește întâi în plutonier de informații pentru un serviciu secret format după ’89, apoi în jurnalist de investigație pentru fițuici conspiraționiste. Toate întreprinderile lui donquijotești se soldează cu eșecuri financiare, familia cu doi copii trăiește într-o sărăcie lucie din banii mamei doctorițe, care face eforturi patetice să țină familia pe linie de plutire. De aici, al treilea red flag: la naiba, omul era doctor, de ce nu s-a întors la medicină? Doctorii nu mor de foame în niciun regim, nici în blocada de la Leningrad n-au murit, de ce omul a perseverat în opțiunea asta sinucigașă de jurnalist de mâna a 7-a? Dar, din nou, naratorul trece sub tăcere contrafactuala asta, doar prezintă în spirit dengist fapte, respectiv încăpățânarea cu care doctorul se afundă în dezadaptare, trăgând familia după el.
Chiar și așa pomădat cu empatie și discreție burgheză, tatăl rămâne personajul otrăvit din poveste, cel de la care s-a stricat tot. Faptul că îmbătrânește chiriaș sau că urmașii lui rup tradiția familiei cu doctori până la a 7-a spiță, alegând facultăți de bărbierit cartofi (UNATC, of course) accentuează senzația de irosire fără sfârșit. Ok, romanul apără confucian memoria tatălui – dar ca cititor nu poți să nu empatizezi cu sora naratorului, care ia distanță față de un tată de la care a primit doar insecurități bazale. Cred că de aici se naște tensiunea cărții, între ce afirmă explicit textul și ce se (poate) înțelege pe dedesubt, în răspăr cu perspectiva naratorului.
Romanul e rupt în două secțiuni alternante (sau împletite): secțiunea de „relatare“, de memorii propriu-zise, și una de analiză critică a cărților de-/filmelor după Graham Greene. Pe lângă că-s scorțoase și rup narațiunea printr-un narator smart ass, sunt și nesfârșit de lungi: dacă ținea neapărat la ele, autorul putea pur și simplu să condenseze pe o pagină motivele pentru care micuțul Andrei s-a atașat de naratorii dezabuzați ai lui Greene, ca răspuns la anxietatea ratării sub care și-a petrecut anii de formare.
Dincolo de asta, romanul e frumos, cum sunt în general lucrurile triste care se sting în demnitate, fără să cerșească milă.
Imagine: Tabula Traiana
