Luigi Pirandello (1867-1936) – unul dintre cei mai importanți prozatori și dramaturgi din literatura universală. Șirul de Nuvele pentru un an construiește o comedie/tragedie umană, din zeci de frânturi ale vieții italiene moderne, puse alături. Scriitorul a obținut în 1934 Premiul Nobel pentru nuvelele sale care dovedesc „improvizația lipsită de efort, care le conferă spontaneitate, elan, viață“.
De două ori și-a vîrît capul mămica pe ușă s-o roage pe Dolly să nu vorbească prea mult, să nu se agite atîta, fiindcă îi crește febra.
– Doar tu vorbești… te joci singură…
Dolly, sprijinită pe o grămadă de perne, ședea în pătuț, alături de toate păpușile ei frumoase. Și, de două ori, scuturîndu-și căpșorul ca să-și alunge din ochi șuvițele de aur, alunecate în fervoarea jocului de sub scufia mică, de albastrul cerului, i-a răspuns mămicii:
– Nu eu singură; se joacă și Nenè…
Nenè era fata dădacei.
Dar pînă acum, la drept vorbind, Nenè nu și-a deschis gura. În ambele dăți, însă, s-a uitat aproape îngrozită la doamna care își vîra capul pe ușă; iar pocnetul mînerului, scîrțîitul ușii deschise, apariția capului, vocea mamei lui Dolly au fost pentru ea un zgomot asurzitor, o prăbușire, o devastare. Fiindcă Nenè trăia ca-n vis de două ore, suspendată, aproape neliniștită, în îndoiala că nu-i adevărat ce vede totuși în jurul ei și atinge.
Rochița de culoarea năutului, de acum doi ani, o tăia la gît, o tăia la subsuori, o strîngea la umeri; cordeluța de mătase, trandafirie, cam decolorată, în jurul capului, îi slăbea încetișor și aluneca sub apăsarea caraghioasă și puternică a părului negru, încă umed de apă (fiindcă a fost toată spălată, cu o grijă neobișnuită): nu simțea nimic, nu-și dădea seama de nimic, vrăjită, orbită de luxul din cămăruța aceea a fetiței, căptușită cu atlaz albastru. Și, încetișor, fără să vadă, cu mînuța durdulie, umflată de mîneca prea strîmtă și scurtă, care îi strîngea brațul ca pe un cîrnăcior, pipăia pătura așa de moale, așa de dreaptă pe pat, pe cînd cu ochii căscați și gurița deschisă, urmărea sporovăiala rapidă, fluentă, a micii stăpîne bolnave.
Nu se înșela Dolly că Nenè conduce de fapt tot jocul, deși pînă acum n-a deschis gura. Cu uimirea ei atentă și mută, le umplea de un nou suflet pe cele șapte păpuși așezate pe pătuț, ca niște mari dudui în vizită, și de o nouă plăcere pe ea, să le facă să se miște și să vorbească. De multă vreme, de fapt, cele șapte păpuși, pentru Dolly, aproape că nu mai trăiau: erau niște bucăți de lemn, căpșoare de ceară sau porțelan, ochi de sticlă, păr de cîlți. Dar acum redobîndeau suflet, un suflet nou, și trăiau o altă viață minunată, inclusiv pentru ea, o viață pe care nu și-ar fi închipuit niciodată că le-o dăruiește, un suflet, o existență ce deveneau mai bune tocmai prin uimirea lui Nenè, care era o uimire de servitoare măruntă. Le făcea să vorbească, de aceea, ca pe niște doamne sclifosite, din lumea înaltă, pline de capricii și strîmbături, cam așa cum vorbesc prietenele mămicii.
Iată: ea era contesina Lulú, care își conduce singură automobilul, fumează țigări dintr-un portțigaret poleit cu aur și strigă mereu, agitîndu-și prin aer un deget amenințător:
– Moringhi, Moringhi, dacă fugi te prind!
Cine era Moringhi? Un vrăjitor? Cine știe! Poate și el un prieten de-al mămicii, un prieten al tuturor prietenelor mămicii; dar numele, la strigătul acela, i se părea lui Nenè al unui vrăjitor, fiindcă Dolly spunea că e mai ales prieten cu cealaltă păpușă, Mistress Betsy.
– All right, thank you!
Nu, nu, nimic de rîs! Vorbea mereu englezește Mistress Betsy. Cu mama, cu toată lumea. Și umbla mereu călare – hop! hop! – dar nu femeiește: cu picioarele crăcănate, așa… – ca băieții, ce lipsă de maniere! Și adeseori cădea; și odată, pe cînd vîna o vulpe, s-a rănit aici, la obraz, iată. Vai, ce bine-i șade, americancă afurisită! Le arată tuturor rănile cu care s-a ales de pe urma călăriei, la piept, la spate, chiar și la picioare; și cînd îți strînge mîna, te doare.
– All right! Thank you!
Iar cealaltă? Ah, asta de-aici, ce amuzantă! Îți vine să și mori de rîs! Doamna Mariú, asta. Mereu bolnavă. – “Vai, Doamne, încoace, vai, Doamne, încolo…” – “Bietul meu căpșor! biata mea inimioară!” – “Te rog, Moringhi, fii amabil! Moringhi, să nu-mi faci rău: nu mai pot să rîd, Moringhi! Bietul meu căpșor! biata mea inimioară!” – Dar zicea inimioară așa… De două ori cu r: irimioară. Așa spunea Moringhi. Să mori de rîs, nu altceva, inimioară cu r!
Nenè nu pricepea nimic.
Putea să fie adevărat pentru ea că păpușa aceea fumează, iar cealaltă merge călare. Într-adevăr avea zgîrietura la obraz… Dar dacă purtau chiloței cu dantele și șnururi mici de mătase și ciorapi de mătase cu jartieră de catifea și catarame aurite și pantofiori din piele lăcuită, n-aveau decît să umble și călare, să fumeze, să vorbească pe limba aia de neînțeles. Orice minune putea fi adevărată, în cămăruța aceea, chiar și căluții adevărați, căluți vii, mici-mititei, puteau țîșni, de la o clipă la alta, și să zburde pe cîmpiile îndepărtate de pe covorul albastru, catifelat, cu domnițele pe crupă, purtînd văluri ce flutură.
Fascinată de acea închipuire, Nenè refuza să creadă, sau efectiv nu izbutea încă să priceapă că, obosită pînă la urmă de joacă, Dolly vrea să-i dăruiască una dintre acele păpuși și încă nu știe pe care.
– Nu, pe asta nu – spunea Dolly. – Asta are mînuța bolnavă și trebuie să stea în pat cu mine. Iată… ți-o dau… ți-o dau pe asta, în schimb, pe Mistress Betsy… Ba nu, nici pe ea… Asta fuge de la tine, Mistress Betsy: așa de neascultătoare este! Lipsită de maniere… Și apoi, vorbește numai englezește și n-ai putea s-o înțelegi. Dar ți-o dau pe astalaltă. Se numește Mimí. Dar tu trebuie să-i spui mereu doamna marchezina. E chiar o mică marchiză, știi? Marchezina Mimí. Pretențioasă… vai, ce pretențioasă! Trebuie să aibă în fiecare dimineață baia pregătită, și apoi micul dejun cu ciocolată și biscuiți mărunți, și apoi… și apoi… nu mănîncă nimic, știi? nu mănîncă decît bobițe de argint… din alea care se cumpără unde le cumpără mămica, la farmacia Baker, în față la Grand Hôtel. Ți-o dau pe Mimí, da. Poftim, ia-o. Chiar că ți-o dau, da… pentru totdeauna… ia-o, dacă-ți spun… Stai să-i dau un pupic… Așa, poți s-o duci.
Nenè se uita uluită și extrem de încordată și neliniștită. Se sculase în picioare, la insistențele lui Dolly; dar stătea acolo, fără să-și poată ridica mîna, gata de-a izbucni în plîns.
A intrat în cameră doamna, urmată de dădacă, care a rămas după perioada de alăptare să slujească în casa aceea de boieri. Și mămica, îmbrăcată așa de elegant, ca doică, în cap cu bonetă și purtînd șorț alb, brodat, alături de doamna, i-a apărut în clipa aceea lui Nenè parcă schimbată la față, în lumina acelei case, parcă scufundată în azurul unei depărtări miraculoase.
Ce spunea? Zicea că nu, către Dolly, că nu trebuie să-i dea păpușa. Nu trebuie să i-o dea, în primul rînd, fiindcă e prea frumoasă, prea elegantă, chiar încălțată, cu mănuși și pălărie, vai de mine! o păpușă atît de delicată pentru Nenè! Și apoi, ce-ar face cu ea Nenè? Ea, acasă, este gospodină: trebuie să dea zor, să-l slujească pe tăticul ei și nu are timp să se joace, că e vai de pielea ei, dacă tăticul nu găsește totul în regulă, seara.
Tăticul? Unde? I se părea deja așa de departe, lui Nenè, tăticul acela rău al ei, care se întoarce mereu beat și nemulțumit acasă și o bate din senin și o înhață de păr și aruncă în ea tot ce găsește sub mîini, strigîndu-i:
– Nu puteai să mori tu, în locul lui?
Ea, desigur, în locul frățiorului, pe care mămica l-a lăsat în fașă pentru a se angaja ca doică. O vecină a acceptat să-l crească, pentru cîteva lire pe lună; iar ea, Nenè, ar fi trebuit să fie mămica lui. Dar, în realitate, frățiorul, într-o zi, a murit în brațele ei: a murit; dar ea, care nu știa, a continuat o vreme să-l ducă în brațe: rece ca piatra, alb ca zăpada, tăcut și țeapăn… De atunci s-a făcut rău tăticul, așa de rău că mămica n-a mai vrut să stea cu el și a rămas să slujească în casa aceea, sau mai degrabă să facă pe boieroaica, după cum zicea tăticul și după cum i se părea adevărat acum și lui Nenè. Firește, mămica vorbește acum și se uită și zîmbește și gesticulează ca o doamnă, exact ca mămica lui Dolly, iar ei nu i se mai pare că este mămica ei.
– Ba nu, haideți, domnișoară! Se poate așa ceva? Nici pomeneală! O păpușă așa de frumoasă pentru sărmana mea Nenè!
Dar iată că doamna o ia de un braț, apoi îi pune păpușa la piept, pe Marchezina Mimí, și apoi îi lipește brațul peste păpușă, ca s-o strîngă tare.
– Tîmpito, nu știi să spui „mulțumesc”? Hai, cum se spune?
Nimic. Nenè nu putea să spună nimic. Și nu îndrăznea nici măcar să se uite la păpușa aceea, marchezina, lipită la pieptul ei, sub braț.
A plecat amețită de cap, cu ochii holbați, fără să vadă ceva, cu gurița căscată și părul zbîrlit, sub cordeluța trandafirie, cu cît mai mult se străduia mama să i-o aranjeze pe cap. A coborît treptele, a traversat multe străzi și a ajuns la cocioaba unde locuia cu tatăl ei, fără să vadă nimic, fără să audă nimic, parcă lipsită de orice semn de viață.
Îi trăia însă, acolo, la piept, strînsă sub braț, păpușa aceea minunată; cu o viață totuși de neînțeles, care încă îi sclipea în minte, prin sporovăiala rapidă și fluentă a micii stăpîne bolnave. Vai, Doamne, dacă păpușa aceea vorbește cu limbajul pe care i l-a pus în gură Dolly, cum va reuși ea s-o priceapă?
– Moringhi, Moringhi, dacă fugi te prind!
Ah, Moringhi firește că nu va veni în cocioaba aia s-o caute pe marchezina Mimí și nici una dintre prietenele sale nu va veni. Și țigările din portțigaretul poleit cu aur? și bobițele de argint, parfumate? și căluții adevărați, căluții vii, mici-mititei?
Nici măcar nu-i trecea prin minte că ar putea să se joace cu ea, cu păpușa aceea. S-o slujească, da, ar putea s-o slujească; dar cum, dacă nu știe nici măcar să i se adreseze? dacă habar n-are de viața cu care este obișnuită păpușa?
După ce-a intrat în cămăruța întunecoasă, unde e pătuțul ei, cu un scăunel deșelat și o băncuță, care-i slujea ca măsuță să facă bucle și bastonașe, pe vremea cînd mai mergea la școală, s-a uitat în jur, rătăcită, îngrozită, nu pentru ea însăși, ci pentru domnița pe care o ținea în brațe. Încă nu îndrăznea să se uite la ea.
Firește, în privința asta, marchezina Mimí are ochi de sticlă și nu vede. Dar vede ea, Nenè, acum, mizeria cruntă din bîrlogul ei, prin ochii marchezinei Mimí, obișnuiți cu luxul din camera de unde vine. Pînă cînd ea, marchezina Mimí, nu se uită, încă ținută strîns sub brațul ei, nu vede nimic. Însă va vedea, îndată ce ea se va hotărî să se uite la ea. Ei bine, trebuie să vadă încă de la început cît mai puțină urîțenie.
S-a gîndit că în cutiuța cu haine de sub pătuț este un șorțuleț albastru, aruncat de Dolly și dăruit de doamnă doicii, pentru ea: a fost spălat de nenumărate ori; era decolorat; avea cîteva găuri; dar venea de acolo; a fost al lui Dolly și poate că marchezina Mimí îl va recunoaște.
Fără s-o lase din mîini, fără să se uite la ea, Nenè s-a aplecat; a scos din cutia aceea șorțulețul și l-a întins pe băncuță, ca un covor, atentă ca rupturile, măcar cele mai mari, să nu nimerească la vedere. Iată, deocamdată poate s-o pună acolo, să șadă pe curat, pe șorțul acela vechi, dar moale.
A așezat-o încetișor, cu mîini ce-i tremură de teamă să nu pățească ceva și să nu-i strice rochița; și, pînă la urmă, a îndrăznit să se uite la ea. Un sentiment amestecat, de milă și adorație, au exprimat mînuțele rămase în fața pieptului, desfăcute, într-un gest de nesiguranță îngrijorată. Și, încetișor, s-a aplecat în genunchi, privind păpușa în ochi. Vai de ea, viața minunată pe care Dolly, în camera ei, a ajutat-o s-o trăiască, aici parcă s-a stins. Păpușa stătea în fața ei, de parcă nu vedea nimic, așteptînd ca ea să-i vină cumva în ajutor, pentru a-i reda viața, viața ei pierdută, de mare boieroaică. Dar cum? ce anume? aici n-are nimic. Dolly i-a spus că sînt obișnuite să își schimbe rochia de mai multe ori pe zi păpușile ei, iar marchezina Mimí are chiar mai multe halate, unul mai frumos ca altul, roșu, galben, violet, cu floricele, cu umbreluțe japoneze… Cum este cu putință să stea acum îmbrăcată mereu la fel, mereu cu pălărioara de pai pe cap, cu pantofiorii aceia în picioare, cu brățările acelea mici la mîini și lănțișorul acela la gît, de care atîrnă evantaiul? Vai, ce frumos e micul evantai din pene, un evantai adevărat, care chiar stîrnește o adiere de aer, ușurel, cît îi poate fi de ajuns acelei marchezine Mimí…
Ah, da, acolo, acasă la Dolly, cu toate lucrurile potrivite, pătuțul din lemn alb și celelalte mobile mărunte și decorul bogat, acolo, da, ar fi fost ea fericită s-o slujească pe acea păpușă marchezină. Dar aici? Cum de nu s-a gîndit Dolly că ar fi trebuit să-i mai dea măcar pătuțul și niște decoruri, nu pentru a face cadoul mai bogat și împlinit, ci ca să nu sufere păpușa și pentru ca ea, Nenè, s-o poată sluji? Cum poate astfel, fără nimic? Cel mult, suflînd pe ea și dînd cu degetul, sau cu vîrful unei batiste, o să-i curețe pantofiorii de lac. Nimic altceva.
Mai-mai că îi vine să se ducă înapoi la Dolly, cu păpușa, și să-i spună:
– Ori îmi dai și toate celelalte, să poată trăi cum e obișnuită, ori ține-ți-o.
Cine știe! Poate că Dolly îi va da toate celelalte…
Un oftat lung și foarte adînc a ieșit din pieptul lui Nenè, ghemuită acolo, lîngă băncuță. Și-a întors capul și, într-o clipă, din nou amețită, a văzut într-un colț murdar al bîrlogului cămăruța marchezinei Mimí. Cămăruță? o cameră imensă, cu covorul albastru, catifelat, acolo, pe jos, și pătuțul de lemn alb, cu baldachinul de mătase de culoarea cerului, iar dincolo, dulăpiorul cu oglindă, scăunelele aurite, măsuța cu oglinjoară; și s-a văzut pe sine însăși, îmbrăcată elegant, ca mămica ei, toată zorindu-se s-o slujească pe mica ei stăpînă severă și capricioasă; să-i ghicească cele mai mici dorințe, ca să nu fie certată, fiindcă desigur, oricîte lucruri făcea, marchezina Mimí, acolo, singură cu ea, deși înconjurată de tot luxul său, de toată îndestularea sa, va fi lipsită de chef, fără vizitele prietenelor ei, fără Moringhi, fără plimbările călare. Și, ca să-și descarce supărarea pe ea, cu siguranță o s-o muștruluiască.
– E gata baia?
– Iată, într-o clipă, doamna marchezină…
– Dar baia mea trebuie să fie gata imediat, îndată ce mă trezesc! Ce faci? Dă-mi acum ciocolata și biscuiții cei mici! Halatul meu, imediat!
– Care, doamna marchezină? Cel roșu? cel galben? cel cu umbreluțe japoneze?
– Nu, cel violet! Nu știi?
– Îndată, doamna marchezină, iată-l aici.
Își vedea visul, cu ochii larg deschiși, acolo, în colțul acela vrăjit, Nenè, și vorbea așa, singură, de o vreme, tare și poruncitor, în locul marchezinei Mimí, smerită și docilă, în locul ei, ca o slujnicuță iubitoare, care îndură toate capriciile micii sale stăpîne tirane; cînd, dintr-odată, cu un fior de groază pe spinare, a văzut o mînă uriașă, aspră, întinzîndu-se peste capul ei și înhățînd păpușa de pe băncuță.
Și-a vîrît capul în piept; apoi, înlemnită de frică, a riscat, peste umărul mărunt, cu coada ochiului, să arunce o privire.
Tatăl ei, în spate, cu un rînjet pe buzele crăpate, se holba la păpușa fragilă, în mîna lui aspră și dădea din cap, repetînd:
– Ah, da? ah, da?
Cu sufletul chircit de spaimă, l-a văzut ridicînd mîna cealaltă, înhățînd cu două degete borurile pălărioarei purtate de păpușă, smulgînd-o cu violență.
Și-a sufocat un geamăt involuntar.
Împreună cu pălărioara i s-a desprins și capul. Iar capul cu pălărioară și bustul decapitat, două zdrențe oribile, diforme, au zburat afară pe geam, peste acoperiș, însoțite de un șut și o exclamație furioasă:
– Hai, scoală-te de acolo! La mine în casă n-au ce căuta boieroaicele!
Imagine reprezentativă: The Spirit of the Beehive, dir. Victor Erice, 1973
