„Pentru că a voit să-și caute elementul hrănitor într-o sevă deja secată – arta păgână –, Renașterea, procedând prin mișcări bruște și în pofida unor eforturi glorioase și geniale, nu a putut să dea viață decât unei forme de artă sterilă și fără reală însemnătate estetică“, scrie Vincent d’Indy în frumoasa lui carte despre César Franck1, invocând o lipsă de sinceritate a renascentiștilor și acuzându-i că, luând ca model principiile anticilor greci și romani, nu au realizat o „artă de adevăr limpede și de lumină senină“, „o lumină cu totul spirituală“. Pot să admit că arta Renașterii strălucește uneori prea violent și că nu degeaba Salvador Dalí este, într-un fel, copilul ei, dar e absurd să afirmi că nu are o reală însemnătate estetică. Exacerbarea individualismului în Renaștere este evidentă, ceea ce a condus la păreri precum cea a scriitorului romantic Wilhelm Heinse, care, într-un roman din 17872, vorbește despre „imoralismul estetic“ al omului Renașterii.
Romanticii au căutat reabilitarea Evului Mediu, îndrăgostiți de catedralele gotice și de o anumită sinceritate robustă și spirituală pe care le-o atribuiau oamenilor de atunci. Vincent d’Indy nu face, în fond, decât să raționeze ca un romantic. Îl vede înrudit pe Franck cu „pictorii sienezi sau umbrieni din prima epocă“ și cu „modeștii și admirabilii constructori, cărora le datorăm minunatul tip de frumusețe și de euritmie care este catedrala noastră franceză“, cu „blânzii noștri cioplitori-zugravi“, cu „robuștii ziditori din secolul al XIII-lea francez“. Modestia, naivitatea, râvna sunt virtuți pe care romanticii le recunosc ca fiind superioare ambițiilor născute din exaltarea individualității.
Aceeași critică adusă personalității exhibate în artă am întâlnit-o la Balthus, într-un volumaș încă netradus în românește, din păcate, Balthus: In His Own Words3: „I detest the word «artist» and find the word «creation» – so often used by those who call themselves artists – pretencious.“ Balthus se considera un simplu „craftsman“. Credea că „artistul“ nu poate uita de el însuși, de personalitatea sa, și că personalitatea este dăunătoare artei: „«Poisonality», as the Americans say, is one of the plagues of modernism. Modernity, which began in the truesense with the Renaissance, determined the tragedy of art“. Așadar, un „craftsman“ este un medievalist, nu-și folosește creația pentru a se arăta pe sine, punându-se în centrul căutărilor sale, ci, modest, rămâne într-un soi de anonimat, rămâne în umbră. Spiritualitatea lumii, frumusețea divină, iată ce relevă un meșteșugar. „In my painting, I try to express divine beauty, which is very difficult today because people are only interested in ugliness. I think God has been forgotten. Tutto è brutto…“ (Cum ar fi putut să nu scandalizeze Balthus când vorbea despre frumusețea divină și picta fetițe lascive?! Dar el nu le vedea așa. Găsea că trupul adolescentelor e mult mai interesant decât cel al femeilor. Femeile, spunea el, sunt deja situate în lume, deja formate, adolescentele au ceva încă nedefinit, sunt în creștere și, de aceea, sunt mai frumoase. „To classify my work as erotic is idiotic. Young girls are sacred, divine, angelic beings. Finally, the only thing poor Nabokov and I have in common is a sense of humor“).
Jacques Le Goff scrie în Intelectualii în Evul Mediu4 că despre Parisul secolului al XII-lea, secol în care Franța devenise „cea dintâi moștenitoare a Greciei și Romei“, Sfântul Bernard le-a strigat dascălilor și studenților: „Fugiți din mijlocul Babilonului, fugiți și salvați-vă sufletele. […] Veți găsi cu mult mai mult în păduri decât în cărți. Codrii și pietrele vă vor învăța mai mult decât oricare magistru“, îndemnându-i să se refugieze în mânăstiri, la fel cum a făcut și Pierre de Celles: „O, Parisule, cât de bine te pricepi să furi și să dezamăgești sufletele! În tine, lațurile viciilor, capcanele tuturor relelor, săgețile infernului sunt pierzania inimilor curate […]. Fericită este, dimpotrivă, acea școală în care inimile noastre învață de la Hristos cuvântul înțelepciunii Sale, în care fără lucru și fără cursuri învățăm metoda vieții veșnice! Acolo nu trebuie cumpărate cărți, nu trebuie plătit un profesor de scriere, acolo nici un fel de bucluc din motive de ceartă, nicio amestecătură de sofisme, soluția tuturor problemelor este simplă, acolo se învață rațiunea a tot și toate“. Jacques Le Goff concluzionează: „În felul acesta, partizanii sfintei ignoranțe opun școala solitudinii școlii zgomotului, școala mânăstirească școlii urbane, școala lui Hristos celei a lui Aristotel și Hipocrat“. Din fericire, semințele fiind sădite (prin recucerirea cunoștințelor Greciei și Romei antice, dar și prin asimilarea aportului original venit dinspre arabi), bogata recoltă a Renașterii n-a mai putut fi oprită. Mi-am amintit, scriind rândurile de mai sus, de romanul lui Vassilis Alexakis, După Isus Hristos5, roman, recompensat în 2007 cu Marele Premiu al Academiei Franceze, în care creștinismului și Muntelui Athos li se aduce acuza de a fi rupt Grecia de tradițiile Greciei antice. „Uneori părinții ortodoxiei plagiază anticii, alteori îi înjură. Lucrul sigur este că istoria filosofiei grecești se oprește în secolul al VI-lea după Christos“, scrie Alexakis. Și încă: „un fost guvernator civil al Athosului, numit Constantopulos, […] susținea că lumea actuală merge din rău în mai rău și că noțiunea de progres este o invenție a Satanei“. Extrapolând, putem spune că întreaga Europă a suferit această întunecare despre care vorbește Alexakis. Evident că întunericul nu s-a așezat cu aceeași intensitate peste tot și că au existat perioade mai bune sau mai rele, dar la fel de evident mi se pare faptul că numai atunci când individualității i-a fost fost permis să se afirme, europenii au regăsit diversitatea vocilor, a personalităților, a ideilor. Fanatismul religios, ajuns să stăpânească societățile, aduce un ermetism în care inițiativa personală este constrânsă unor reguli imuabile. „Monoteismul este un monolog“, scrie Alexakis. Desigur, se poate discuta și despre diferențele dintre țările catolice și cele ortodoxe. În Istoria Civilizației Române Moderne6, E. Lovinescu are o părere dură, fără echivoc, despre faptul că poporul român a ales ortodoxia: „Legându-ne, sufletește, de o religie obscurantistă, înțepenită în tipicuri și formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică și un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi și arte naționale“. Ortodoxismul a perpetuat în mai mare măsură spiritul medieval, de unde și un permanent decalaj față de societățile care, după Marea Schismă, au rămas sub influența Bisericii Romei. Nu întâmplător, Renașterea s-a ivit în Europa apuseană. Refuzând să fie absorbită/anulată în/de monolitica viziune medievală, individualitatea a adus cu sine afirmarea spiritului critic, dar și subiectivitatea aferentă fiecărei persoane. „În secolul al XIV-lea Italia nu vrea să mai știe nimic de falsa modestie și de ipocrizie în genere; nici un om nu se mai sfiește să bată la ochi, să fie altfel sau măcar să pară altfel decât ceilalți“, scrie Jacob Burckhardt în Cultura Renașterii în Italia7. Individualismul îmbogățește, caută în permanență noi resurse, iese din dat, galopând mereu și mereu către inedit, către manifestări originale. Lumea omului medieval și-a pierdut astfel stabilitatea, a început să se fărâmițeze, cosmopolitismul fiind o consecință firească a libertății de gândire pe care individualismul a propovăduit-o. De aceea, gânditorul creștin simte nevoia să-și arate, mai mult sau mai puțin vădit, afecțiunea pentru Evul Mediu. Pe atunci lucrurile încă nu-și ieșiseră din țâțâni. Oamenii aveau, în general, aceeași voce. Totul era mult mai cuminte. Dante va fi dat mereu ca exemplu al geniului Evului Mediu, dar cum am putea uita admirația lui pentru Virgiliu? Dante e mai degrabă un precursor al Renașterii, nu un produs reprezentativ al epocii sale, așa cum e și Toma d’Aquino, sfântul care l-a interpretat magistral pe Aristotel, sau Roger Bacon, cel care a promovat metoda experimentală în cercetarea științifică. Reprezentativi pentru Evul Mediu sunt mai degrabă acei sculptori anonimi despre care amintea Vincent d’Indy, sculptori care, reduși la condiția unor meșteri, au împodobit catedralele, executând astfel, cu smerenie, lucrarea Domnului. Dacă renascentismul duce la o atomizare care poate arunca societatea în dezordine, medievalismul provoacă o încapsulare a tuturor oamenilor într-o singură viziune asupra vieții și a lumii, clamând uitarea propriei personalități și însușirea rolului de umil servitor al Divinității.
1 Vincent d’Indy, César Franck, trad. de Bogdan Moroianu, Editura Muzicală, 1982.
2 Ardinghello und die glückseligen Inseln.
3 Balthus: In His Own Words, Assouline, New York, 2001.
4 Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, trad. de Nicole Ghimpețeanu, Editura Art, 2021.
5 Vassilis Alexakis, După Isus Hristos, trad. de Doru Mareș, Editura Trei, 2008.
6 E. Lovinescu, Istoria Civilizației Române Moderne, Editura Minerva, 1997.
7 Jacob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia, trad. de N. Balotă și Gh. Ciorogaru, Editura pentru Literatură, 1969.
Imagine: The Conjurer, Workshop of Hieronymus Bosch, ca. 1502
