Sfârșitul lumii pe o insulă tropicală

Start

Aproape 20 de ani au trecut de la lansarea seriei de autor Amin Maalouf în cadrul Bibliotecii Polirom, odată cu Periplul lui Baldassare. De atunci s-a produs un contratimp interesant. Pe măsură ce tot mai multe romane ale autorului francez cu origini libaneze deveneau cunoscute publicului român, Amin Maalouf alegea să se refugieze mai degrabă în eseistică. După ce am colindat prin Grădinile luminii, am urcat Scările Levantului, l-am cunoscut pe Leon Africanul ori am scrutat orizontul de pe Stânca lui Tanios, părea că Amin Maalouf nu se va mai întoarce la literatură cu niciun chip. Cel mai recent roman al său, Frații noștri neașteptați, vine după două decenii în care autorul francez a mai lansat doar un singur volum de ficțiune, netradus încă la noi, Dezorientații.
Deși este o distopie parcă mai actuală ca oricând – în lumea ficțională a romanului fiind pe cale să izbucnească un război nuclear – Frații noștri neașteptați nu vine totuși de niciunde. Ca model de construcție romanescă, Primul secol după Beatrice îmbină în mod similar speculația contrafactuală și subiecte de actualitate – în acel caz, manipularea genetică. Osatura de tip jurnal a cărții e de căutat însă la Periplul lui Baldassare, în felul său tot un soi de roman al sfârșitului lumii, doar că plasat într-un ev mediu întunecat.
Acțiunea din Frații noștri neașteptați gravitează în jurul naratorului, Alec, un grafician trecut de prima tinerețe, împăcat cumva cu lumea și retras într-un trai aproape ascetic pe o insulă tropicală. Singura persoană care mai trăiește aici este Ève, o scriitoare căreia singurul său roman publicat i-a atras deopotrivă faimă și oprobiu public. Alec păstrează întrucâtva punți de legătură cu restul lumii, trimite constant caricaturi la ziare prestigioase și vizitează insule mai populate din arhipelag atunci când mareea îi îngăduie să parcurgă o fâșie îngustă de pământ. Ève, în schimb, nu vrea să știe de nimeni, și se complace într-o mizantropie totală. Cei doi nu se cunosc și nu interacționează defel până când într-o bună zi tot ceea ce s-ar putea numi legătură cu lumea largă dispare. Electricitatea este întreruptă, conexiunile de telefonie mobilă nu mai funcționează, iar pe frecvențele radio nu se mai aude nimic. Dat fiind contextul geopolitic complicat, protagoniștii bănuiesc un grav incident nuclear și așteaptă cu o resemnare curioasă apocalipsa atomică.
Romanul începe așadar ca un studiu de caz asupra psihologiei umane în fața unei eshatologii universale palpabile. Un fel de Melancholia lui Von Trier care se desfășoară – ironie fină – într-un cadru idilic, tropical. „Mă învârteam în jurul cozii, rumegându-mi neliniștile, repetându-mi că sigur sunt unul dintre ultimii supraviețuitori ai cataclismului, că moartea nevăzută se întinde spre mine ca o ceață, că în curând avea să mă atingă, să mă învăluie în otrava ei, să mă devoreze precum căpcăunii din copilărie, că poate îmi trăiesc ultima noapte, că nu am să mai văd niciodată soarele, nici albastrul mării, că afară, în lumea largă, se află atâtea ființe condamnate, chinuite de aceeași angoasă, care plâng sau urlă, sau șoptesc cuvinte încurajatoare, strângându-se unele în altele ca să se simtă mai puternice în fața inevitabilului.“ (p. 25)
Doar că evenimentele se precipită și ceea ce părea inițial o distopie previzibilă se preschimbă treptat într-un melanj interesant de roman SF, critică socială, parabolă, totul plasat în contextul solidei formații istorice a lui Amin Maalouf. Numeroase idei regăsite în volumul său de eseuri Naufragiul civilizațiilor răzbat și aici după ce în scenă apar personajele eponime care dau titlul cărții – frații noștri neașteptați. Teza tulburătoare și incitantă e că undeva pe lume viețuiește discret o versiune de omenire net superioară muritorilor de rând atât din punct de vedere moral, spiritual, cât și tehnologic. Un soi de versiune mai bună a noastră, niște supraoameni echilibrați și avansați care ne veghează traiectul și au grijă să ne corecteze discret derapajele. „Într-o zi, cu multă vreme în urmă, omenirea s-a divizat. Unii oameni au plecat, ca niște emigranți care s-ar fi dus să construiască o cetate nouă. Ceilalți au rămas. De-atunci există două omeniri paralele. Una trăiește în lumină, dar e purtătoare de umbră. Cealaltă trăiește în umbră, dar e purtătoare de lumină. Fiecare a mers pe drumul ei și în ritmul propriu.“ (p. 92)
Atunci când joaca de-a arsenalul nuclear atinge apogeul, acești oameni care își spun prietenii lui Empedocle hotărăsc să intervină și să-și salveze rudele nechibzuite și planeta care ne găzduiește pe toți. Amin Maalouf face însă o radiografie necruțătoare asupra psihologiei maselor și a felului în care percepția publică poate vira dinspre mulțumire către revoltă. Salvatorii de azi ajung să fie percepuți mâine drept inamici asupritori de o societate incapabilă să accepte schimbări radicale de paradigmă. „Ne seamănă atât de puțin, frații noștri neașteptați! Ne seamănă așa cum noi semănăm cu oamenii din paleolitic. Ce-ar fi devenit acești nefericiți strămoși dacă noi am fi descins în peștera Lascaux cu excavatoarele, lacrimogenele și proiectoarele noastre în vreme ce ei desenau fiare sângeroase pe pereți? Ne-ar fi aruncat câteva pietre, câteva blesteme, înainte să moară asfixiați. Și noi am fi decretat că își meritaseră soarta pentru că grota lor era insalubră și pentru că se purtau crud cu animalele, ca și cu semenii lor. Mutatis mutandis, asta e ceea ce ni se-ntâmplă azi. Blestemați fie-ne salvatorii.“ (p. 160)
Firul epic este pe cât de surprinzător, pe atât de inteligent dozat. Amin Maalouf valorifică la maximum convenția jurnalului pentru a presăra nenumărate pasaje de tip cliffhanger. Numai că nerăbdarea cititorului nu vizează doar narațiunea în sine, cât mai ales spectacolul ideilor puse în dezbatere, al temelor de reflecție generoase, imposibil de anticipat. În acest context, traducerea semnată de Ana Antonescu este cu atât mai lăudabilă cu cât izbutește să redea fidel fluctuațiile de tempo, jocul îndrăzneț cu supozițiile, amestecul subtil de scriere confesivă, descriere poetică, policier alert și satiră mușcătoare. Pentru fanii înfocați ai lui Amin Maalouf, Frații noștri neașteptați poate părea un roman… neașteptat. Nu avem de-a face cu migala stilistă, demnă de 1000 și una de nopți, a altor volume de tinerețe. Avem însă dinaintea ochilor o carte a vremurilor sale, un soi de cronică a sfârșitului lumii pe o insulă tropicală, punctată de angoase, ironii, și o țesătură deasă de idei filozofice. Într-un cuvânt, un festin.

Frații noștri neașteptați, de Amin Maalouf
Traducere de Ana Antonescu
Polirom, 2023

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×