E suficient să ne uităm la televizor la știri, să deschidem laptopul și să parcurgem un flux de informații recente, ca să înțelegem că vine, iarăși, sfârșitul lumii. Cutremure, incendii, inundații devastatoare, erupții vulcanice, războaie, foamete, epidemii și alte calamități, puse în scenă de forțele cosmice și geologice, dar și de nesăbuința sau de răutatea oamenilor, anunță prăbușiri de imperii, distrugeri de teritorii și de civilizații. Nimic nou sub soare, până la urmă, ieșirea universului din țâțâni și reașezarea lui într-o altă matcă s-au tot petrecut, iar cărțile lui Lucian Boia – Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit (traducere din franceză de Walter Fotescu, București, Humanitas, 2007) și Scurtă istorie a dezastrelor naturale. Epidemii, cutremure și dereglări climatice (București, Humanitas, 2020) – consemnează acest lung șir de extincții și renașteri.
Sfârșiturile nu par a fi niciodată definitive, totale, ci doar un soi de exercițiu periodic, de bună seamă, necesar (din moment ce se repetă!), de purificare a lumii cu ajutorul elementelor ei constitutive. Apa și focul redesenează fața tărâmurilor de aici, pentru încă o epocă; pământul acoperă trecutul și-l scoate la suprafață atunci când e nevoie de istoriile ascunse în straturile lui. Faceri și desfaceri, primeniri, eterne reîntoarceri. Un viitor ce-și înghite coada-început, precum un uroborus în pielea căruia se încrustează semnele vremurilor, conjugate la toate timpurile.
„De ce ți-e frică, de aia nu scapi“, spune o vorbă din bătrâni și tindem să-i dăm crezare. Ne e frică mai ales de moarte, deși știm sigur că nimeni nu a reușit să i se sustragă. Cea mai mare certitudine a existenței noastre (și, în fapt, singura!) – aceea că vom muri – este însoțită de cea mai adâncă teamă de felul în care se va petrece și de ceea ce urmează pragului ultim. Misterul sfârșitului ne cutremură și ne emoționează simultan, deși suntem avertizați, în fel și chip, că moartea e fructul care crește tainic și continuu în noi („Căci noi suntem doar coaja, frunza doară./ Moartea cea mare, ce-i în orișicine,/ ea-i acel fruct pe care totu-l împresoară“; „Mare e moartea/ peste măsură. Suntem ai ei/ cu râsul în gură./ Când, arzătoare, viața/ ne-o credem în toi,/ moartea, în miezul ființei, plânge în noi.“, fragmente din poeme de Rainer Maria Rilke, în traducerea Mariei Banuș, și, respectiv, a lui Lucian Blaga, din volumul Versuri, București, Editura pentru Literatură Universală, 1966, p. 93 și 143).
Discursurile contemporane nu-și propun doar să oculteze moartea, s-o transforme într-un subiect tabu, ci și să i se opună cu vehemență, să construiască forme de protest sau petiții absurde împotriva ei, ca în cazul celei evocate de Pascal Bruckner (O scurtă eternitate. Filosofia longevității, traducere de Doru Mareș, București, Editura Trei, 2020, p. 176-177), atunci când discută demersurile artistei franceze Orlan: „Ajunge. Ține de prea multă vreme. Trebuie să înceteze. Nu sunt de acord. Nu vreau să mor. Nu vreau să-mi moară prietenii. E timpul să reacționăm împotriva morții“.
Imaginația noastră se pune în mișcare, devine febrilă, creează lumi de coșmar, ne torturează cu mult înainte de a ajunge în punctul din care se întrevede frontiera către dincolo. Capătul drumului ne înfiorează, pentru că uităm sau ignorăm că orice capăt este și un început. Ajungem la capăt, dar o și luăm de la capăt, după cum ne învață limba română, în tălmăcirea lui Constantin Noica, din Cuvânt împreună despre rostirea românească.
Textul sfârșitului prin excelență (așezat, de altfel, și la sfârșitul Cărții prin excelență) este Apocalipsa Sfântului Ioan. Un text-mană, în termenii lui Roland Barthes, care a dat naștere unei pletore de interpretări și unei avalanșe de imagini. De la stabilirea paternității operei până la explicațiile în chei cât mai diverse oferite acestei scrieri vizionare, de la atitudinea Sfinților Părinți față de mesajul încifrat până la percepția pictorilor, gravorilor sau a zugravilor de subțire, care au diortosit în culoare unele dintre versete, – totul indică o dorință aproape obsesivă de a ridica vălul de pe misterul bine țesut de ultima carte a Noului Testament. Probabil că dorința s-a strecurat chiar în adâncul luminos al cuvântului, căci termenul grecesc ἀποκάλυψις indică gestul dezvelirii și, implicit, al dezvăluirii („ridicarea voalului“ sau „revelație“).
De-a lungul timpului s-au delimitat patru mari direcții de interpretare a Apocalipsei Sfântului Ioan: cea preteristă (susţine că cele mai multe dintre profeții s-au împlinit deja în primul secol de după venirea lui Hristos în lume sau descrie evenimentele de până la sfârşitul Imperiului Roman și momentele ce preced convertirea la creştinism a împăratului Constantin cel Mare); cea istoricistă, care a luat avânt în contextul Reformei protestante (consideră că Apocalipsa este un tablou al istoriei din momentul naşterii lui Hristos până la Parusie; se încearcă găsirea unor corespondenţe între pasaje din text şi evenimente istorice precise); şcoala idealistă (afirmă că scrierea este pur simbolică, detaliile precizate în ea pot fi identificate, astfel, în orice perioadă a creştinismului) și viziunea futuristă (potrivit căreia Apocalipsa este o profeţie a evenimentelor viitoare). La fiecare rotire, caleidoscopul apocaliptic arată o altă imagine, compusă din cioburile scânteietoare ale textului biblic, lipite între ele cu adezivul gândirii celui ce propune o nouă interpretare. Pare că numărul de apocalipse tinde să fie egal cu cel al privirilor în care se reflectă.
Apocalipsa de uz personal
Am 19 ani, sunt studentă la Litere, și străbat orașul de parcă acum l-aș vedea prima dată. Sunt într-un city break lung cât toată studenția, prin capitala care, în anii copilăriei mele, se reducea la câteva străzi din cartierul Drumul Taberei, culminând cu zona parcului Moghioroș. Acum cărarea pe care vreau să-mi așez tabăra șerpuiește mai ales prin centru, pe lângă zidurile înnegrite ale palatului din strada Edgar Quinet, în care intru în fiecare dimineață ca o prințesă scăpătată, cu ochii cârpiți de somn, sculată mult prea devreme pentru obișnuințele unei noctambule regale. Când am câte o fereastră în program, adică o pauză între cursuri sau seminare, o iau la picior pe străduțele din centrul vechi sau dinspre Armenească, dar cel mai adesea fac ce fac și mă îndrept, aproape ritualic, către librăria Humanitas de lângă biserica zveltă, înveșmântată-n mantie de cărămidă roșie, de pe fostul Pod al Mogoșoaiei. Răsfoind cărțile, nu-mi dau seama când timpul îmi răsfoiește zilele și-ntr-una, pur și simplu, mă trimite în pridvorul lăcașului de cult învecinat. Scenele sunt afumate și zăresc ca-n ghicitură dincolo de negrul prin care trecutul face o reverență misterioasă prezentului.
Trec anii – „ca nouri lungi pe șesuri“ – știți voi continuarea. Sunt masterandă de-acum, la un program de studii medievale. Descopăr treptat că lumea veche nu se poate citi doar în texte, înțelesul lor trebuie rotunjit prin imagini, ritualuri religioase și laice, descoperiri arheologice, elemente scoase din lada de zestre a culturii populare. Privirea de filolog capătă și alți ochelari, ca să coboare urcând dincolo de vizibil. Și-ntr-o bună zi, intră în viața mea de cititoare studiile Corneliei Pillat. Sunt o revelație pentru mine. Cu cartea ei în mână (Variațiuni pe teme date în arta medievală românească, Editura Vremea, 2003), mă întorc la biserica Kretzulescu. Și-mi amintesc de o idee frumos cioplită într-un text al lui José Saramago: „Întotdeauna ajungem acolo unde suntem așteptați“.
Biserica e la locul ei, deși pridvorul pare a fi altul. De sub stratul de fum au răsărit picturile de la 1722, ale zugravului rămas anonim, care a înfrumusețat ctitoria marelui logofăt Iordache Crețulescu, ginerele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Rătăcesc cu privirea peste secvențele din Apocalipsă, care au mereu un personaj comun – un fel de garant al narațiunilor depănate – pe sfântul Ioan, cel care, potrivit tradiției, ar fi scris textul. Încerc să-mi amintesc fragmentele din care se-ntrupează imaginile. Două scene mă absorb cu totul: într-una, Sfântul Ioan primește de la Înger cartea cea mică; în cealaltă, galopează, neverosimil și înfricoșător, Cavalerii Apocalipsei.
Foamea de carte și frica de moarte
Mai trece o vreme și pe sub buricele degetelor îmi joacă ideile ce transformă cercetările de teren în studii. Le-aș pune un hashtag general – #depedrumuriadunate. Călătoriile cu kilometri așternuți sub roțile mașinii sau timp scurs prin nisiparniță între filele volumelor din bibliotecă m-au condus în pridvoarele unor monumente religioase, unde m-am întâlnit, câteodată, cu scenele cu voci seducătoare de sirenă, descoperite inițial în pictura bisericii Kretzulescu din București.
Revăd albumele cu fotografii și-mi spun că ortodoxia e pudică, căci rar înfățișează gestul fiziologic al bibliofagiei – mărturie simbolică a asimilării și interiorizării depline a mesajului primit –, deși el e menționat explicit în Biblie,chiar și cu detalii post-factum: „Ia-o și mănânc-o; și pântecele ți-l va amărî, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Și-am luat din mâna îngerului cărticica și am mâncat-o; și-n gura mea era dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o mi s-a amărât pântecele“ (Apocalipsa, 10: 9-10).
Erminia lui Dionisie din Furna, redactată între 1719-1733 ca o compilație a informațiilor mai multor veacuri de experiență artistică athonită, nu reține scena, concentrându-se doar asupra întâlnirii dintre înger și om și a momentului înmânării obiectului: „Înfățișare: Cerul și dedesubtul lui marea și pământul și un înger învăluit de nor, cu fața strălucind ca soarele și răspândind raze și picioarele lui ca flăcările, iar îngerul, mergând cu piciorul drept pe mare și cu cel stâng pe pământ, ține cu o mână cartea și pe cealaltă o întinde către cer; iar Ioan, îngenuncheat lângă el, îi ia cartea din mână“. (Dionisie din Furna, Carte de pictură, traducere de Smaranda Bratu Stati şi Şerban Stati, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979, p. 168).
Poate fi și acesta unul dintre motivele pentru care lumea ortodoxă s-a arătat reticentă în privința păstrării tabloului bibliofagiei, ocurențele ei fiind net inferioare, din punct de vedere numeric, celor din teritoriile Europei apusene.
Totuși, unele dintre edificiile cultice ale spațiului bulgar conservă ideea bibliofagiei. Sfântul Ioan consumă cartea, sub ochii pelerinilor uimiți, în frescele bisericii mănăstirii „Schimbarea la față” (pictată în 1849), de lângă vechea capitală de la Veliko Târnovo, sau în decorația bisericii mănăstirii Rila (datând din veacul al XIX-lea). Zugravii bulgari (printre care și cel mai cunoscut din modernitate, Zahariy Hristovich Dimitrov, numit simplu, Zahari Zograf) nu se sfiesc să înfățișeze momentul manducației, ca pentru a accentua necesitatea interiorizării depline a mesajului primit.
Câteva dintre mănăstirile athonite propun situarea ciclului apocaliptic în decoraţia trapezei (Dionisiu, secolul al XVI-lea) sau a vestibulului bisericii principale (Xenofont, secolul al XVII-lea; Iviron şi Filoteu, veacul al XVIII-lea). Printre scene se regăseşte şi cea a înmânării și primirii cărţii. Sfântul Ioan este figurat bătrân, în conformitate cu vârsta înaintată pe care se presupune că o avea în momentul scrierii textului în peștera din insula Patmos. Stând în picioare (Iviron) sau în genunchi (Filoteu), el nu ezită să săvârşească gestul bibliofagiei la care îl îndeamnă îngerul, îndreptându-i cartea către buze.
Fac o săritură în urmă, dinspre capitolul X al Apocalipsei (Îngerul și cartea cea mică) către capitolul VI (Primele șase peceți), acolo unde este descris momentul zguduitor al ruperii peceților și al ivirii în lume a figurilor care vor declanșa marșul triumfal al sfârșitului.
Dintre cei patru cavaleri care se prezintă pe neașteptate, cel dintâi a stârnit cele mai multe interpretări și controverse. Exegeţii moderni l-au identificat fie cu Hristos, fie cu Antihrist (Billy Graham, Approaching Hoofbeats: The Four Horsemen of the Apocalypse, New York, Avon, 1985), în timp ce medievalitatea a văzut frecvent în el întruchiparea lui Mesia, călărind pe calul alb al Bisericii (Equus Ecclesia, sessor Christus), pentru a cuceri întregul univers la credinţă. Purtând în mâini un arc, el este singurul dintre cei patru pe fruntea căruia se odihnește o coroană (simbol al victoriei) şi, prin urmare, „a pornit biruind şi să biruiască“. (Apocalipsa 6:2). De altfel, în unele dintre ciclurile miniate din Occident, personajul se detaşează de companionii de cavalcadă, care tind să rămână grupați.
Însemnele călăreţilor înlesnesc decodarea simbolică: înarmat cu o sabie, Războiul galopează pe un cal roşu (semn al sângelui vărsat); Foametea, cu balanţa destinată cântăririi alimentelor cu preţuri prohibitive, este purtată de un armăsar negru, în timp ce Moartea (căreia textul nu-i conferă un instrument aferent) se avântă pe un cal a cărui culoare oscilează între galben-cenuşiu, vânăt sau şarg.
Cel de-al patrulea cavaler este identificat nominal („şi numele celui ce şedea pe el era Moartea“; Apocalipsa 6:8) şi se precizează că în urma lui vine Iadul, adică „Hades-ul; împărăţia morţilor, spaţiul care va colecta recolta (ca o remorcă în urma secerătoarei)“. (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită de Bartolomeu Anania, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 2001, p. 1759, explicaţia traducerii de la nota b).
Postura ecvestră a actanţilor prevesteşte rolul lor nefast, originara semnificaţie funerară a calului activându-se în acest context. O interpretare a cvartetului ecvestru trimite către una dintre profeţiile vetero-testamentare, care suprapune imaginea cailor peste cea a vânturilor din cele patru colţuri ale universului: „La carul cel dintâi erau cai roşii, iar la carul cel de-al doilea cai negri; la carul cel de-al treilea, cai albi, iar la carul cel de-al patrulea, cai tărcaţi şi suri. (…) Iar îngerul care grăia întru mine a răspuns, zicând: Acestea sunt cele patru vânturi ale cerului, care merg să stea în faţa Domnului a tot pământul…“ (Zaharia 6:2-4)
Cel care încheie șirul dezastrelor este adeseori înfăţişat ca un schelet sau ca un trup bătrân şi descărnat, pentru a i se accentua astfel semnificaţia macabră. Iconografia românească nu păstrează niciodată varianta cavalerului (aşa cum putea fi întâlnită în multe dintre manuscrisele miniate occidentale), ci numai pe aceea a scheletului sau, mult mai rar, a demonului înaripat, purtând în mâini nelipsita coasă.
În miezul de foc al extincției
La distanță de câțiva ani, mă reîntorc în pridvorul bisericii Kretzulescu, de data aceasta cu un grup de studenți, cărora le povestesc despre secvențele desprinse din versetele Apocalipsei. Acum privirea îmi este atrasă ca un magnet de silueta sfântului Ioan ce măsoară cu o trestie trupul de piatră al bisericii. Mă desprind cu greu din îmbrățișarea acestei imagini și, când ajung acasă, mă așez la birou și scriu
Unii-și măsoară pământul din bătătură,
mulți averile din hambare,
uitând că vine o noapte – și acum este – când se vor lua de la ei sufletele.
Cuvintele-și măsoară unii, alții tăcerile.
Cei mai mulți măsoară gravitatea situației, fără s-o priceapă,
cam toți din priviri te măsoară, de parc-ar avea orbul găinilor.
Cu o trestie măsoară Ioan templul, încremenindu-și gestul pe ziduri creștine.
În linguriță, penitentul Îl măsoară pe Hristos-Cel-din-îmbucătură,
atent să nu-i alunece prin gâtlej mai jos de inimă.
Tații măsoară creștetele odraslelor pe tocăria ușilor,
ca să le citească-n linii înălțimea faptelor viitoare.
Mamele sunt măsura tuturor lucrurilor,
în ele pruncii stau la dospit până dincolo de zenit.
Istoricii măsoară trecutul și-l povestesc la gura sobei,
la gurile de vărsare ale apelor,
ca niște homeri, ca niște homari, ca niște guvizi avizi de tăceri cu rost.
Geografii măsoară pământul, adnotându-l,
hărțuindu-l pentru a-l aduna în pumni și a-l fereca între liniile unei hărți.
Ceasornicul măsoară timpul,
din plictiseală doar, căci orele sunt mereu egale între ele,
deși Proust n-ar fi de acord cu asta.
Te întinzi pe pământ și măsori cu pletele
umbra care ți s-a luat,
când soarele a plecat în altă parte.
Cu ce măsură măsori,
cu aceea ți se va măsura.
Roagă-te să nu te prindă la judecată cu ocaua mică.
Cu ce măsură să judec și să interpretez apocalipsa timpului ce mi s-a dat? Probabil cu măsura tehnologiei. Sfârșitul lumii actuale va fi provocat de un cataclism tehnologic? Nu pot răspunde la această întrebare. Să întreb inteligența artificială ce părere are despre subiect?
În minte îmi răsare constatarea amară din epilogul volumului Nexus al lui Yuval Noah Harari, recent tradus și în limba română (Iași, Editura Polirom, 2024). Concluzia din finalul acestei istorii a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA este că „suntem în același timp cele mai deștepte și cele mai proaste animale de pe pământ“ (p. 340), căci ne-am dovedit capabili să producem lucruri extrem de sofisticate și complexe, fără a ști însă dacă le putem controla până la capăt. Binecuvântarea și blestemul par a fi cele două fețe ale aceleiași monede, iar ceea ce tinde să ușureze viața omului, ar putea, în egală măsură, să o distrugă: „Acum am creat o inteligență nonumană nonconștientă, dar foarte puternică. Dacă o scăpăm din mână, IA ar putea să ducă la extincție nu doar dominația omului pe Pământ, ci chiar și lumina conștiinței, transformând universul într-un tărâm al beznei totale“. (p. 341)
Între oamenii de știință din diverse domenii ale cunoașterii se vorbește din ce în ce mai mult despre faptul că ne aflăm în răstimpul celei de-a șasea extincții în masă de pe Terra (după cele din perioadele geologice cunoscute sub denumirile de Ordovician, Devonian, Permian–Triasic, Triasic-Jurasic și Cretacic). Dispariția speciilor din ultimele milenii și secole, combinată cu accelerarea ritmului în care se petrece acest fenomen de-un veac încoace, din pricina schimbărilor climatice produse de acțiunile oamenilor (mineritul, defrișările și emisiile de dioxid de carbon ce contribuie decisiv la încălzirea globală), îndreptățește această ipoteză. Pentru prima dată în istoria planetei, cea mai inteligentă dintre ființele care o populează joacă rolul instrumentului favorizant în distrugerea ei.
Epilog
Intuiția capătului simt mulți că o au. Nu doar a celui personal, ci și a celui colectiv, comunitar. E firesc să fie așa, pentru că, rotindu-și ochii de jur împrejur, descoperă moartea la fiecare colț de istorie mai veche sau mai nouă, provocată de calamitățile naturale sau de orgoliul, răutatea și lipsa de măsură a oamenilor.
Tot o metaforă vizuală îmi evocă ideea extincției finale: imaginea Cerului care se închide, răsucindu-se, ca un sul. Lumea se retrage în ea însăși, înainte de a dispărea cu totul. Unul dintre profeții Vechiului Testament, Isaia, surprinde, într-o lamentație cu rol de avertisment,această viziune asupra finalului provocat de nelegiuirile oamenilor, declanșatoare ale pedepsei divine: „Apropiați-vă, voi, neamuri, și auziți, voi, căpetenii!,/ audă pământul și cei ce-l locuiesc,/ lumea și poporul ce se află într-însa!/ Că mânia Domnului este asupra tuturor neamurilor/ și urgia Lui asupra numărului lor,/ ca să nimicească și să le dea spre ʻnjunghiere. (…)/ Toate puterile cerului se vor topi/ cerul se va învălui ca un sul de carte/și toate stelele vor cădea ca foițele de viță/ și ca frunzele din smochin“. (Isaia 34: 1-4)
Aceeași imagine a cerului care se înfășoară în sine pentru a marca sfârșitul se regăsește în capitolul al VI-lea din Apocalipsă (12-14): „Și când El a deschis pecetea a șasea, eu m-am uitat; și iată, cutremur mare a fost; soarele s-a făcut negru ca un sac de pâslă și luna ʻntreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ așa cum smochinul își leapădă smochinele verzi când e zgâlțâit de vijelie, iar cerul s-a ʻndepărtat ca o carte ʻnvălătucită, și fiece munte și insulă s-au mișcat din locurile lor“.
Dincolo de toate viziunile apocaliptice cuprinse în aceste versete, îmi vine să zâmbesc, căci universul e un rotulus imens, care se desfășoară și se strânge în răstimpuri, atrăgându-ne atenția că sfârșitul și-nceputul se află între realitățile înscrise pe el.
Imagine: Pictură din Mănăstirea Voroneț
