Și totuși, de ce a făcut-o…?

Start

Generația din care fac parte era total imatură (ca vârstă, dar și social-politic vorbind) în momentul în care generalul-locotenent român Ion Mihai Pacepa (n. 1928 – d. 2021) „defecta“ spre Occident în vara anului 1978, dar era pe deplin conștientă de mersul societății în momentul în care, la începutul anului 1988, Radio Europa Liberă – post ascultat cu fidelitate inclusiv în căminele studențești din București, nu doar pentru excelentele programe muzicale – a început serializarea „în studio“ a cărții fugarului, inspirat numită Orizonturi Roșii1.

O incredibilă lovitură dată regimului

Așadar, nu am nicio amintire despre momentul fugii din țară a eroului cărții de față și nimeni din familia mea nu s-a numărat printre cei afectați ‒ de la miniștrii guvernului până la „fantomele“ plantate în străinătate, alături de familiile lor. În schimb, am amintiri despre stupoarea și oroarea pe care le-am resimțit ascultând pe calea undelor acel serial radiofonic ce prelua fragmente dintr-o carte în care se găseau toate datele „fructului oprit“: ascultam Europa Liberă tocmai pentru că îmi imaginam că nu voi ține niciodată în mâini cartea, ca atare.

La nici doi ani de la debutul acelor lecturi din Orizonturi roșii de la Radio Europa Liberă, în ianuarie 1990, un ziar din Bucureștiul recent eliberat de ceaușism începea propria sa serializare a cărții, care avea ulterior să apară nestingherită în românește, foarte repede. Iar, la un alt deceniu distanță – să zicem în jurul anilor 1999-2000 –, ca profesor-lector al Facultății de Istorie din Universitatea bucureșteană, eram pus în situația de a include cartea în bibliografia cursului de Istoria regimului comunist, dar explicându-le studenților mei că nu e tocmai înțelept să ia ad litteram ceea ce scrie Pacepa – din simplul motiv că multe dintre alegațiile autorului s-au dovedit în timp a fi, din punct de vedere istoric, false.

La nivelul primăverii anului 1989, pentru milioane de români nu cred că exista o carte ce părea mai interesantă și, deci, mai dorită. Avem mărturiile unor diplomați români, date presei române de după 1990 (vezi ambasadorul de la ONU Gheorghe Tinca, într-un interviu pentru Jurnalul național), despre nerăbdarea cu care au căutat să citească volumul în momentul apariției sale, chiar dacă ei erau oameni ai sistemului și chiar dacă prețul cărții, de 19,95 de dolari, era aproape prohibitiv pentru salariul de circa 800 de dolari al diplomaților români din SUA.

Efectul acelei serializări de la Radio Europa Liberă a fost năucitor. Într-o societate a opacității, în care viața privată a familiei conducătorului era mai impenetrabilă decât secretul bombei atomice, tot ce a spus Pacepa despre Nicolae Ceaușescu în acea carte apărută abia (!) în anul 1987 a devenit instantaneu subiect de bârfe și zvonuri șoptite și, pe această cale, a căpătat o credibilitate uluitoare. Românii aflau astfel despre cum Nicolae Ceaușescu își schimba costumele în fiecare zi, cum juniorul Nicu, beat, urina peste stridiile din farfuriile unor comeseni etc. Ulterior, după grăbitul proces al Ceaușeștilor, de la Târgoviște (din 25 decembrie 1989), I.M. Pacepa va scrie cu o anumită mândrie, în mai multe rânduri și pe bună dreptate, că unele dintre acuzațiile care i s-au adus cuplului Ceaușescu în acel proces erau, de fapt, idei decurgând din chiar logica „dezvăluirilor“ din cartea Orizonturi roșii.

A se consuma cu moderație!

Astăzi știm însă că, în realitate, existau un milion de motive pentru executarea prin împușcare a lui Nicolae Ceaușescu, dar multe dintre acele capete de acuzare din procesul de la Târgoviște au fost pur și simplu aiuristice – și rămâne eterna întrebare: În ce măsură falsurile devin tolerabile în vâltoarea revoluțiilor?

Amintirile lui I.M. Pacepa despre fostul său conducător pe care îl părăsise erau, de fapt, un amestec paralizant de falsuri amestecate cu detalii reale. Aceasta face ca, în lumea istoricilor regimului comunist de azi, cartea Orizonturi roșii să fie (să-mi fie scuzată comparația, dat fiind că scriu aceste pagini în august, în plină caniculă bucureșteană) precum băuturile carbogazoase: cu toții savurăm un pahar, dar știm că doctorii nu vor recomanda niciodată să golești sticla de doi litri. Sau, în cazul acestei cărți: este în continuare interesant să vezi puterea bârfelor și a zvonurilor anti-Ceaușescu din România anilor 1980, dar – pe de altă parte – orice istoric onorabil îți va spune să nu crezi prea mult din ceea ce scrie Pacepa.

Și, dacă acest aspect mai contează, există și detaliul că, azi, deși cu totul disponibilă în limba română, ca și toate celelalte volume ale fostului general-locotenent al Securității, Orizonturi roșii e tot mai puțin citită (și citată) în lucrările de istorie. A fost o carte care și-a trăit gloria câtă vreme nu se știa mai nimic despre dictatorul Ceaușescu și sistemul lui (vezi fantasma de largă circulație în ianuarie 1990 cum că vila bucureșteană din Bulevardul Primăverii a familiei Ceaușescu ar fi avut robinete de aur în baie); apoi, pe măsură ce au început să iasă la iveală amănunte mai serioase, cu atât „dezvăluirile“ lui Pacepa și-au pierdut interesul – și credibilitatea.

Un an rău, altul bun. Și o mare criză

A fost I.M. Pacepa un erou anti-sistem? Sau a fost un trădător în solda altora (și aici paleta presupunerilor e largă, de la KGB la CIA)? Ei bine, (nici) cartea lui Stefano Romei nu răspunde definitiv acestor întrebări. Dar o rememorare e oricând necesară. „Defectarea“ de la curtea lui Ceaușescu a general-locotenentului Pacepa a fost o lovitură surprinzătoare – iar fugarul are dreptate atunci când se revendică a fi defectorul cu cel mai înalt grad care a părăsit vreodată barca regimurilor comuniste.
Dar contextul fugii sale rămâne, în continuare, într-o mare ceață.

Anii 1977 și 1978 sunt cruciali în cariera de lider politic a lui Nicolae Ceaușescu. În 1977, conducătorul de partid (începând cu anul 1965) și de stat (oficial, din anul 1974) Ceaușescu a trecut prin trei „cumpene“ reale: în ianuarie, apărea mișcarea unor intelectuali rebeli, contaminați de Charta ʼ77 din Cehoslovacia, mișcare al cărei vârf de lance era un prozator pe nume Paul Goma; regimul l-a presat, l-a agresat, l-a amenințat, dar în cele din urmă l-a expulzat spre Paris. Apoi a fost, bineînțeles, cutremurul din 4 martie 1977 – o dramă care a arătat nu numai perenitatea faliei vrâncene, ci și imobilitatea structurii comuniste de conducere, rămase fără reacție în lipsa liderului atoatedecident Ceaușescu, aflat atunci în vizită prin țări africane. Și, în plină vacanță de august, a fost greva minerilor din Valea Jiului, care a stricat concediul lui Ceaușescu din vila cu vedere la Marea Neagră de la Neptun și care l-a obligat să ia elicopterul spre ținutul adâncurilor negre din valea extracției de cărbune, ocazie cu care le-a promis minerilor ceea ce aceștia doreau să audă – după care a început represiunea împotriva liderilor grevei.

Pe cât de problematic a fost anul 1977 – în care I.M. Pacepa era unul dintre cei top 3 oameni în care Nicolae dar și Elena (!) Ceaușescu păreau a avea încredere –, pe atât de promițător pentru dictator a părut a fi anul 1978.

Anul 1978 al lui Nicolae Ceaușescu închide, pe de o parte, un deceniu de la cuvântarea sa, curajoasă, de la balconul sediului PCR, după invadarea Cehoslovaciei de către Pactul de la Varșovia, din 21 august 1968. Acest deceniu, cu plusuri și minusuri, a fost de departe cel mai bun din toată cariera lui Nicolae Ceaușescu.

Ca apogeu al acestui deceniu atât de promițător, au survenit două evenimente. Mai întâi, între 12 și 17 aprilie 1978, a avut loc vizita de stat a lui Nicolae Ceaușescu la Casa Albă, Washington, la invitația președintelui american Jimmy Carter. A fost cea mai spectaculoasă vizită a unui lider român (comunist sau nu) în SUA, chiar dacă Ceaușescu a avut parte și de un protest al emigranților români și maghiari din România – protest în care e posibil ca și KGB-ul sovietic să fi fost implicat. Studenții din generația actuală rămân nelămuriți citind laudele pe care președintele Carter, cel de-al 39-lea președinte al SUA, i le aduce președintelui Ceaușescu, primul președinte al României, cu patru ani vechime în acel moment. Desigur, acele mesaje trebuie înțelese în contextul epocii: România lui Ceaușescu era în 1978 un stat comunist, dar nealiniat sovieticilor, iar pentru SUA, acest detaliu era în mod firesc important.

Iar apoi, la două luni de la vizita în SUA, acel Ceaușescu de 60 de ani, încă în plin control asupra țării sale, făcea o spectaculoasă vizită la Londra (13–16 iunie 1978), din care majoritatea românilor încă în viață își aduc aminte mai ales plimbarea într-o caleașcă aurită a unui lider comunist român și a unei regine (ulterior atât de longevive și de importante) a Marii Britanii.

Să fim sinceri: în 1978, a te pronunța împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a manierei sale de conducere te trimitea mai curând în tabăra criticilor prosovietici, critici venite de la Moscova sau din țările din sfera de influență rusă. Așadar, un alt paradox: I.M. Pacepa l-a părăsit pe Nicolae Ceaușescu în perioada încă relativ „bună“ (pe plan extern) a acestuia din urmă, „defectând“ spre SUA, țară pe a cărei validare externă Ceaușescu conta foarte mult (clauza națiunii celei mai favorizate era în vigoare din 1975, iar după fuga lui Pacepa – nu neapărat ca o cauzalitate –, reînnoirea clauzei a fost tot mai dificilă pentru guvernul român), aceeași țară în care Pacepa îl însoțise pe liderul comunist român într-un moment de succes al acestuia, cu nici patru luni înainte de fuga sa.

Și totuși, de ce…?

Prin toate misterele care-i însoțesc existența, I.M. Pacepa rămâne, până azi, subiectul unei dileme reale. Deși a avut mereu talentul, după 1987, de a se autodescrie ca fiind cel pe care Nicolae Ceaușescu l-ar fi vrut simultan general de Securitate, șef-adjunct al DIE (Departamentul de Informații Externe), consilier personal, dar și organizator al unei case prezidențiale române după modelul Casei Albe – adică un fel de Henry Kissinger, șef al CIA-ului și șef al administrației prezidențiale americane, plus altele la un loc ‒ și oricât de automăgulitoare ar părea, e de bănuit că, cel puțin în parte, aceste informații sunt reale. Într-un sistem atât de personalizat, nu e imposibil ca Ceaușescu să-și fi promovat un favorit în orice posturi imaginabile, cu atât mai mult cu cât avea încredere în el; în rest, dubiul remanent pentru noi, azi, decurge din faptul că, evident, Nicolae Ceaușescu nu a lăsat versiunea sa asupra relațiilor cu Pacepa.

Așadar, întrebarea rămâne: Ce anume l-a determinat pe I.M. Pacepa să fugă dintr-un sistem în care era unul dintre privilegiați?
Că Nicolae Ceaușescu a fost frustrat de fuga lui Pacepa e cert. Nu numai că cel din urmă a fost condamnat la moarte în contumacie, dar există informații credibile că Ceaușescu a „externalizat“ lichidarea lui, atrăgându-și în proiect „parteneri“ externi precum palestinianul Yasser Arafat, libianul Muammar Al-Gaddafi sau teroristul fără patrie Ilici Ramírez Sánchez, zis „Carlos Șacalul“, fiecare dând sau luând milioane de dolari dacă I.M. Pacepa ar fi fost lichidat. Dar, chiar și în aceste situații, nelămuririle rămân diverse:

  • A dezertat Pacepa în urma unor frământări de ordin moral, în care – așa cum spune el – nu ar fi acceptat, în 1978, să ducă la capăt un asasinat pe care i l-ar fi cerut, personal, Nicolae Ceaușescu?
  • Era Pacepa un mai vechi spion al CIA-ului în preajma lui Nicolae Ceaușescu, care s-a „repatriat“ în SUA atunci când a simțit pericolul de a fi deconspirat?
  • Sau era el, dimpotrivă, un spion școlit de KGB și care urma să-i „intoxice“ pe americani?
  • Sau, peste toate, n-a fost nimic din cele anterioare, în schimb a simțit cum cade din favorurile familiei Ceaușescu, eventual urmând să intre în vreo analiză privind activitatea și/sau afacerile departamentului securistic pe care îl controla?

Desigur, eu am simplificat aici un peisaj cu mult mai nuanțat; dincolo de aceste câteva variante există mult mai multe, fiecare decurgând una din alta.

Din acest punct de vedere, o analiză2 a unui istoric britanic de bun renume în mediul nostru științific, Dennis Deletant, analiză bazată pe un interviu prin e-mail, început în 2015, scoate în evidență un aspect ce mi se pare determinant: ofițerul-defector polonez Ryszard Kukliński, care furnizase, de la Varșovia, pentru americani, secrete poloneze, sovietice sau ale Pactului de la Varșovia vreme de nouă ani, a fost „extras“ de americani în 1981, dus în SUA și a primit cetățenia americană după numai doi ani. La fel, un diplomat român, Mircea Răceanu, dovedit ca spion american de regimul ceaușist în ianuarie 1989 și condamnat la moarte, a fost primit în SUA în mai 1990 și a primit și el cetățenia după doi ani.

Și, spune bine istoricul Deletant: „Pacepa, pe de altă parte, a fost privit de autoritățile americane ca un membru al nomenklaturii și al conducerii din România și a trebuit să aștepte zece ani pentru a primi cetățenia americană. Aceasta s-a întâmplat pe 28 iulie 1988, la chiar zece ani din ziua în care el primise azil politic în SUA.“
Rezultă că I.M. Pacepa nu furnizase, înainte de „defectarea“ sa din 1978, informații care să servească serviciilor americane. Puțin probabil ca el să fi fost, anterior, spion CIA plasat în preajma cuplului Ceaușescu.

Nu mai insist aici asupra posibilității ca I.M. Pacepa să fi fost spion sovietic, pentru că nu cred în ea. Activitatea sa publică de după 1987 a fost net anti-sovietică și, până în ultimii ani ai vieții, el a fost, prin articolele și cărțile sale, clar anti-sistemul Putin din Rusia, sugerând o legătură între perioada sovietică și cea putinistă, de la convingerea sa că spionajul sovietic ar fi fost implicat în asasinarea lui J.F. Kennedy și până la evidențierea unor manipulări informaționale rusești din epoca Putin.

Pe baza informațiilor de care dispun în prezent, personal, susțin interpretarea potrivit căreia I.M. Pacepa a „defectat“ din regimul Ceaușescu, renunțând la imensele (totuși!) privilegii pe care le avea în raport cu oricare alt cetățean obișnuit, în virtutea unei temeri reale. Dată fiind intimitatea sa de până atunci cu Elena și cu Nicolae Ceaușescu, date fiind afacerile în care fusese sau era încă implicat, logica istorică îmi spune că „defectarea“ sa a decurs din teama că ar putea cădea în dizgrația conducătorilor, posibil în urma unei anchete, după cum știa foarte bine și avatarurile celor căzuți în dizgrația acelui regim.

Elogiu autorului

În aceste condiții, strădania analitică a autorului Stefano Romei mi-a atras atenția din prima clipă. O interpretare din afară, asupra unor subiecte de istorie românească, e mereu de încurajat. Autorul acestui volum a găsit o bună parte din sursele disponibile azi despre „enigma Pacepa“ – inclusiv cablogramele fost-secrete Wikileaks, din care aduce detalii interesante. Cel care va ține această carte în mâini va retrăi, citind-o, una dintre marile povești de spionaj-contraspionaj ale României comunizate și, la finalul acestor pagini, cu siguranță va ști mai multe despre acest atât de alambicat „caz Pacepa“ și despre intersectarea acestuia cu lunga domnie a lui Nicolae Ceaușescu, aproape exact la mijlocul acesteia.

(O versiune a acestui text apare ca prefață a volumului Enigma Pacepa de Stefano Romei, în pregătire la Curtea Veche Publishing.)


  1. Volumul Red Horizons. Chronicles of a Communist Spy Chief, Regnery Gateway/Kampmann, New York, 1987, a fost semnalat, dar n-a fost foarte entuziast primit de către marea presă americană. Scurta sa recenzie din The New York Times (3 ianuarie 1988) lansa anumite dubii în privința informațiilor furnizate de carte, precizând faptul că „potrivit Departamentului de Stat și ofițerilor de contrainformații [americani] care l-au interogat [pe Pacepa], există dubii în privința adevărului a ceea ce spune“ (în engleză, have cast doubt on his veracity). Recenzia este disponibilă pe internet. ↩︎
  2. La puțin timp după moartea lui I.M. Pacepa, Dennis Deletant a publicat un text interesant, Ion Mihai Pacepa. A personal view pe data de 22 februarie 2021, pe site-ul românesc de știri G4Media. ↩︎

Imagine reprezentativă: Jurnalul

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×