Și totuși se minte

Start

Este deteologizarea științei începută de iluminiști, având în Kant creatorul celui mai ambițios program, ireversibilă? Astăzi așa pare. Nu știu dacă e posibilă o întoarcere la ceea ce Amos Funkenstein numea „teologie laică“1, acel tip de teologie manifestată în secolele al XVI-lea și al XVII-lea și reprezentată de indivizi ca Galileo, Descartes, Leibniz, Newton, Hobbes și Vico. Chiar dacă acești „intruși“, mai mult sau mai puțin „amatori“ în chestiunile teologice au fost cei care au deschis drumul iluminiștilor, tot ei sunt cei care au făcut ca știința, filosofia și teologia „să fie privite ca aproape una și aceeași ocupație“2. N-aș merge până la a spune că fără teologia medievală începuturile științei moderne nu ar fi fost posibile, așa cum susțin unii, dar este clar că există între ele legături puternice. Sunt însă de combătut cei care doresc o golire de religios a personalității figurilor marcante din știința Evului Mediu și a Renașterii. Ateismul a propus adesea, în lupta sa anticlericală, o imagine falsificată a acestor figuri, încercând să impună un antagonism rudimentar: Biserica înseamnă automat obscurantism, deci se opune științei, rațiunii. Sunt date în acest sens mai ales două exemple, unele care au ajuns atât de cunoscute, încât nimeni nu se mai obosește să afle dacă sunt întru totul adevărate: Giordano Bruno și Galileo Galilei.

Arderea pe rug a teologului Giordano Bruno este indiscutabilă (ca și cea a lui Michael Servatius; ambii au fost omorâți „nu din cauza opiniilor lor științifice, ci a celor religioase“3), dar ce facem cu cazul lui Galileo Galilei? Arthur Koestler e de părere că Galilei „nu a fost torturat de Inchiziție, nu a zăcut prin temnițele acesteia, nu a spus eppur si muove, nu a fost un martir al științei“4. Credincios, prieten cu cardinalul Barberini (viitorul papă Urban al VIII-lea), Galilei a ajuns să fie judecat nu atât pentru că susținea heliocentrismul, cât pentru faptul că se încăpățâna să afirme, fără a aduce dovezi, valabilitatea teoriei (enunțată înainte, să nu uităm, de Copernic – care a fost preot! –, asta fără a-l mai pune la socoteală pe Aristarh, adevăratul creator al heliocentrismului – în secolul al III-lea î.e.n. –, precum și pe alții, ca Aryabhata sau Al-Biruni). „Blocat de neputința de a-și sprijini demonstrațiile prin dovezi, Galilei se folosește de argumentul autorității, făcând apel, la fel ca adversarii săi, la Scripturi, ceea ce dovedește o concepție greșită atât asupra științei, cât și asupra credinței“, spune Jean Sevillia5. Să ne amintim că Einstein nu a vrut să-și considere validă teoria până când aceasta nu a trecut anumite teste. Este atitudinea științifică adevărată, pe care Paul Johnson nu ezită să o numească „eroism profesional“6. Dar să mă întorc la Galilei. Cum este el pedepsit? I se cere, sub amenințarea cu tortura, să nu mai bată toba despre heliocentrism și să nu se dedice interpretării Scripturilor, îi este impusă o abjurare și este trimis la „închisoare“, mai întâi în reședința ambasadorului Florenței (Villa Medici de azi), pentru două săptămâni, apoi la Siena, în casa arhiepiscopului, care îi era prieten. După cinci luni, Urban al VIII-lea îi permite lui Galilei să se întoarcă acasă, la Arcetri, în apropierea Florenței, fără să poată pleca (la mănăstirea unde trăiau fetele sale, de exemplu) decât cu aprobarea inchizitorului local. Acestea au fost caznele pe care Galilei le-a suportat. Nu rezultă de aici, desigur, că Inchiziția nu a făcut și multe lucruri cu adevărat îngrozitoare (existența ei în sine era un lucru grav), ci doar că în cazul lui Galilei a fost, sub influența prietenilor cu mare greutate pe care savantul îi avea, indulgentă.

Așadar, cazul lui Galilei a suportat nenumărate distorsionări. Koestler scrie că „gloria acestui om de geniu se sprijină mai cu seamă pe descoperiri pe care nu le-a făcut niciodată și pe isprăvi pe care nu le-a săvârșit vreodată“7. Una dintre isprăvile des vehiculate este că, la finalul abjurării, ar fi murmurat: eppur si muove. Formula aceasta, devenită celebră, datează de la 1757 și îi aparține unui jurnalist italian, stabilit în Anglia, Giuseppe Baretti. Cât despre descoperirile pe care Galilei nu le-a făcut, dar care îi sunt adesea atribuite, îi dau cuvântul tot lui Koestler: „Galilei nu a inventat telescopul. Nici microscopul, nici termometrul. Nici orologiul cu balansier. Nu a descoperit legea inerției; nici paralelogramul forțelor; nici petele solare. Nu a adus nicio contribuție la astronomia teoretică, nu a lăsat să cadă greutăți din vârful turnului din Pisa, nu a demonstrat adevărul sistemului copernican“8.

Ar fi destule de spus și despre caracterul urât al lui Galileo. Vezi comportamentul față de Kepler, Scheiner și Grassi. „Eu sunt singurul căruia îi este dat să descopere toate noile fenomene din cer și nimeni altul. Acesta este adevărul pe care nu-l pot suprima nici răutatea, nici invidia“9, scrie Galilei în Il Saggiatore.

Dar ce mai contează faptele când Bertolt Brecht, în piesa Viața lui Galilei, perpetuează minciunile? Brecht, marele oportunist, cel care a declarat: „oprimații de pe cele cinci continente… trebuie să fi simțit că le stă inima când au auzit că Stalin a murit. El a fost întruparea speranțelor lor“10. Și cum să nu te întristezi când Italo Calvino, în 1956, la moartea lui Brecht, scrie că „autorul Vieții lui Galilei era cel care rostea mereu adevărul“11.

E de mirare cum atât de mulți intelectuali laici, dintre cei care au luptat pentru impunerea rațiunii, a adevărului, au apelat, în lupta lor cu clericii, cu burghezia, cu capitalismul, la minciună, iar unii dintre ei, precum Brecht sau Sartre, au susținut regimuri politice criminale.

Evident, toate cele de mai sus nu anulează meritele științifice ale lui Galilei (contribuțiile sale, adevăratele sale contribuții sunt cunoscute), așa cum faptul că Inchiziția nu l-a închis, torturat sau ars pe rug nu șterge imaginea odioasă a acestei instituții, căci „[…] religia, ea chiar, adesea/ a zămislit sumedenii de nelegiuiri şi păcate“12.


1 Amos Funkenstein, Teologie și imaginația științifică din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, traducere de Walter Fotescu, Editura Humanitas, 1998.
2 Amos Funkenstein, op. cit.
3 Arthur Koestler, Lunaticii, traducere de Gheorghe Stratan, Editura Humanitas, 1995.
4 Arthur Koestler, op. cit.
5 Jean Sevillia, Incorectitudinea istorică, traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2012.
6 Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, 2015.
7 Arthur Koestler, op. cit.
8 Arthur Koestler, op. cit.
9 Arthur Koestler, op. cit.
10 Martin Esslin, Bertolt Brecht: A Choice of Evils, Eyre & Spottiswoode, 1959.
11 Italo Calvino, Provocarea labirintului, traducere de Smaranda Bratu Elian și Oana Boșca-Mălin, Editura Humanitas, 2023.
12 Lucrețiu, Poemul naturii, traducere de D. Murărașu, Editura Minerva, 1981.

Imagine reprezentativă: The Planisphere of Ptolemy, or the Movements of the Heavenly Orbits Following the Hypothesis of Ptolemy Laid out in a Planar View – The Barry Lawrence Ruderman Map Collection courtesy Stanford University Libraries

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×