Nu ești colecționar dacă nu vânezi edițiile japoneze. Și asta din două motive: au, de multe ori, câteva piese în plus și doi, din pur snobism. Doar pentru că sunt japoneze, adică sunt scoase, de pildă, de Toshiba Inc., nu de niște pârliți de la Londra. Ediția japoneză de la The Beta Band – The Three EPs am cumpărat-o din Milano, de la capătul unui autobuz, dintr-un subsol care mirosea a murături. În lumea șobolanilor de magazine de discuri, un subsol care miroase urât e o garanție a calității. Noi, cocoșații, obezii, miopii, purtătorii de trenciuri decolorate și tricouri cu Zappa, fanii deodorantelor de supermarket care nu depășesc zece lei, veșnic răciții, pelticii și împiedicații, ne simțim în largul nostru în astfel de locuri. Aici putem întâlni oameni cu care împărțim aceeași inferioritate și față de care ne putem dovedi un strop superiori. Vecinul tău de raft scormonește febril, ladă după ladă, prin viniluri dub și gamelan, căutând un sample pe care l-a auzit cândva pe un mixtape Madlib. După o oră, ridică victorios discul. După ce ai așteptat momentul ca un lunetist în tufișuri, lansezi torpila:
– Nu e Madlib, boule. E J Dilla.
Viața acelui om nu va mai fi niciodată la fel. Va mai trăi câțiva ani ros de rușine, după care va pleca, resemnat, acolo unde e locul ignoranților. În iad. Eram cu fratele Cohn (el și-a cumpărat o cutie de single-uri Massive Attack) și filmam un spot pe un iaht. Sună grandios, dar nu era așa. Noi nu filmam nimic. Spotul îl filmau un director fabulos de fotografie și un regizor elegant. Dar așa ne place nouă să spunem, „filmam un spot“. Dacă mai adaugi și „pe un iaht“, spargi tot pe o rază de kilometri. În timpul filmării, ne plictisim pe platou, mâncăm alune și, din când în când, pentru a ne justifica o presupusă competență, emitem păreri pe care nu le ascultă nimeni.
Azi e ziua de Ajun și, ca de obicei, ascult The Three EPs, fumez încontinuu și mă gândesc ce să fac diseară. Crăciunul pare un moment scenaristic perfect pentru a salva un biet suflet rătăcit. De Crăciun, prostituatele împărtășesc probabil aceeași depresie cu amantele. O sun pe Wesley:
– Ce faci, draga mia?
– Nimic.
– Sună palpitant. Diseară, party, ceva?
– Nu. Cred că mă culc.
– Auzi? N-ai vrea să renunți la prostituție?
– De ce?
– Am auzit că există și variante mai bune. Eu, de exemplu, nu mă prostituez și o duc, cât de cât. Și am înțeles că mai sunt cazuri.
– Ai băut?
– Nimic. Voiam doar să te gândești dacă n-ai vrea o viață nouă, nu promit, dar probabil mai bună. Adică, pot să aranjez de o cazare…
– Și din ce să trăiesc?
– Poate, pentru început, un job la McDonald’s.
– Nu. Nu vreau. Vrei să ne vedem?
– Vreau, dar dacă te gândești la ce ți-am spus.
– Nu știu, nu mai vreau să vorbim din astea. Dacă vrei, vin la tine și ne uităm la un film. Da’ ceva ușor, o comedie, nu d-ale tale.
Pun Dr. Baker. Sună mobilul. Numele de pe ecran îmi dă palpitații. Monica nu e genul care să mă sune de Crăciun ca să-mi facă urări. Răspund. Presimțirea sumbră se adeverește. O nouă criză.
Îl sun pe Roni:
– Un Crăciun liniștit alături de familie?
– E, căcat. Sunt la studio.
– A, ce bine, că p-ăștia ai mei tocmai i-a apucat. Știi și tu cum e; e Crăciun, e criză, îi apucă pandaliile, au draci pe ei…
– Știu.
– Vin?
– Vino. Dă-mi juma’ de oră, c-am fumat p-aici, am băut, să strâng și eu, să aerisesc.
– Te iubesc cu pasiune!
Roni a transformat o garsonieră de bloc vechi, interbelic, într-un studio de înregistrări audio pentru filme și reclame. Locuința are o mică bucătărie, un mic hol, o baie, iar în camera principală – destul de spațioasă –, e amenajat cu tot ce-i trebuie studioul.
Roni e corpolent, greoi și obosit. Probabil și alcoolic. Icnește când strânge de pe canapea un sac de dormit. Aprinde instalația de lumini a unui brăduț golaș și strâmb. Împrăștie prin aer mirosul unui deodorant care își dă ultima suflare. Trage o draperie masivă și aprinde toate luminile din cameră.
E un studio audio confortabil, dotat cu o consolă de mixaj, o cabină cu geam, antifonată, pentru tras voci, o măsuță, scaune, o canapea din piele. Apasă diverse butoane și pune în funcțiune sculele.
– Băi, Roni, nu mă înjura, știi că nu e de la mine.
– Da, mă, știu.
– Ăilalți au lansat chiar în seara asta nu știu ce mare ofertă, de i-a ridicat p-ăștia de sub brad. Ei pe mine, eu pe tine. Știi cum se întâmplă…
– Au bani?
– Da, mă, nu-i problemă de bani.
– Păi facem. Oricum, eram p-aici, că iar m-a dat nebuna afară din casă.
– Băi, îmi pare rău. De Crăciun… Nasol.
– Asta e. Dar o să fie greu cu actorii; sunt plecați din oraș, pe care-i mai prinzi p-aici te înjură la ora asta. Câte voci ai?
– Una. Și aici vine problema cea mare.
Roni așteaptă. Oricum, n-am cum să-l lovesc prea tare, pentru că le-a văzut pe toate.
– Îl vor pe Vlasopol…
L-am lovit. Tare. Nu era pregătit pentru ceva letal.
– Pe cine, mă?! Ăsta n-a mai făcut reclame din anii ’90. Și-n plus, e dus cu pluta rău. E un monstru. Tu nu-ți dai seama în ce te bagi…
– Îl vrea, mă, una de la ei. Cică l-a văzut în Furtuna și s-a palpitat toată. Că e genial, că nu știu ce voce are…
– Păi după patruj’ de ani de Marlboro roșu, normal că are voce.
– Îl suni? Hai, te rog eu, că am nimerit la mijloc în toată nebunia asta…
Roni ezită.
– Îl sun, ce dracu’ să fac? Încerc, da’ nu promit nimic cu ăsta.
Roni ia telefonul și merge spre bucătărie, mormăind. Îi dau un mesaj lui Wesley: „Se pare că se duce dracu’ filmul din cauză de serviciu. Te sun dacă scap. Iertare, iertare!“
Roni revine cu telefonul în aer, astupând microfonul.
– M-a bălăcărit, mi-a luat familia, neamu’, copiii…
Roni își continuă convorbirea cu Mișu:
– Da, mă, Mișule, da’ te vor oamenii ăștia. Cică numai tu, că ești genial. Genial, mă, da. Așa a zis o doamnă de la ei. Nu știu ce doamnă, o doamnă. Au bani, da… Nu știu câți bani, dar au, că sunt ditamai compania.
Roni ascultă, dând ochii peste cap. Pune palma pe microfonul telefonului.
– Zice că vrea 10 000.
– De euro?!
– Nu, surprize de gumă Turbo. Normal că de euro!
– Mă omoară ăștia. Nu știu, să dau și eu un telefon, să văd ce zic.
Sună soneria. Roni se duce să deschidă.
– Cine dracu’?
În prag, un individ de mărimea unei dube își șterge șuvoaiele de transpirație de pe față.
– Tati, ce dracu’ cauți aici? E Crăciunul!
Pachidermul arată spre mine.
– Cine-i ăsta?
– Octav, văru-miu.
– N-am știut că ai un văr…
Roni n-are niciun chef de prezentări, dar se străduiește:
– El e Tati… Văru’ Octav.
Dau din cap.
– Ești cu reclama, nu? Zi-mi că ești cu reclama!
Mă uit disperat la Roni. Toată ființa lui încearcă să emită „nu, nu ești cu reclama“!
– Ce reclamă? întreb eu, mielul inocent.
Roni mă completează:
– Ce reclamă, mă, ai înnebunit? De Crăciun?
– Tu să-mi spui ce reclamă! Crezi că nu știu? Îl vor unii pe Mișu, întreabă de numărul lui de telefon.
– Nu-i, mă, nicio reclamă, ești tu nebun. Hai, că e Crăciun, du-te și tu acasă.
– Nu-i reclamă? Păi tu ce cauți aici? De ce nu ești acasă?
– M-am certat cu nevastă-mea…
– De Crăciun?
– Știi că de Crăciun se întâmplă toate nenorocirile. E de la spiritul sărbătorilor.
– Auzi? Tu să nu mă iei pe mine de prost! Că eu știu tot ce mișcă în piața asta și mai știu că ești mână-n mână cu el. Da, da, cu Mișu. Și nenorocitul vrea să mă sară, să nu-mi plătească amărâtul ăla de 15%.
– Zice lumea că iei 25%.
– Să mă trăsnească aici, în sfânta zi de Moș Ajun, dacă nu iau 15. Maximum 20. Și tu îmi iei pâinea de la gură.
– Nu vrea, mă, nimeni să facă reclame cu Mișu, că e diliu, ce dracu’ zici acolo.
– Diliu, diliu, da’ are vocea aia. Plus interpretarea. D-aia sunt agentul lui, că cred în el!
Roni îl ia pe Tati de umeri și îl conduce către ușă.
– Crede-mă și pe mine, că nu face nimeni nimic fără tine. Ești doar obosit. Du-te și tu acasă, că e Crăciunul.
– Roni, ne știm de douăj’ de ani. Dacă aud că a pus Mișu piciorul aici, chiar dacă e sfânta zi în care a născut Măicuța Domnului…
Roni i-a închis deja ușa în față.
– Scuze, mă, e un bou. De unde dracu’ află ăsta tot?
Îmi mușc buza și mormăi textul. Doamne, cât de prost sună, chiar și pentru o amărâtă de promoție de sărbători! Îi întind foaia lui Beatrice. Se uită preț de o secundă peste text, apoi pune foaia pe masă și zice:
– Vedem atunci când înregistrăm.
Alexandra ridică foaia.
– Aici, când comunicăm minutele, poate adăugăm…
Beatrice reiterează, iritată:
– Vedem atunci când înregistrăm!
Ca să treacă mai ușor peste moment, Roni se face că butonează la mixer. Se aude soneria. Roni trage aer în piept.
– Cred că el e…
Deschide ușa. În prag e Mișu Vlasopol, grizonant, roșu la față, îmbrăcat într-un palton lung, elegant. Mișu duce o sacoșă mare, de Metro, din care atârnă un fes de Moș Crăciun.
– Hai, Mișule, că e toată lumea.
Maestrul mormăie ceva, lasă sacoșa și intră cu un pas ezitant. E vizibil abțiguit. Doamnele se ridică de pe canapea. Beatrice se îndreaptă spre el, cu mâna întinsă.
Roni, gazda perfectă, îi face introducerea:
– Domnul Mihai Vlasopol, cunoscutul…
– Beatrice Manea, Chief Brand Officer, la…
Mișu o privește tulbure:
– Hopa! Ofițereasă. Ești de la armată?
– Nu, e o titulatură.
Maestrul pare mai degrabă interesat de Alexandra, și pe bună dreptate, are 25 de ani și arată a femeie.
– Domnișoara cine e?
– Alexandra.
Beatrice intervine:
– Asistenta mea. Marketing și comunicare.
Mișu se apleacă, neascunzându-și excesul de testosteron:
– Săru-mâna!
– Iar domnul Octav e de la agenția de publicitate.
Mișu se uită prin mine, spre un perete gol care pare mai interesant. Beatrice preia conversația:
– În primul rând, vreau să-mi cer scuze că v-am luat din sânul familiei, în noaptea de Ajun…
– M-ai luat din mai mulți sâni, că aveam tradiționala orgie de Crăciun. Sunt divorțat de cinci ani, dragă, deci am voie… Să n-aud critici!
– N-am știut. Și vreau să vă mai spun că v-am ales pe dumneavoastră pentru că v-am văzut recent în Furtuna. Impresionant, o interpretare magistrală.
– Un căcat. Regizorul e un cretin sinistru. N-a înțeles nimic din text. Roni, tu o știi pe Gina, nu? Aia cu țâțe mari, așa. Hai să-ți dau una tare; Ginuța o joacă pe Miranda. Te-ai prins cam la ce nivel e piesa…
Roni îi răspunde absent:
– Mda…
– Da’ uite că la unii le place. Poți să le dai orice gunoi, că ei vin la teatru și aplaudă ca dobitocii.
Mișu se trântește pe canapea și răsuflă greu. Doamnele rămân în picioare, stinghere.
– Știi cât îmi iau pe un spectacol? Că-s pe colaborare. O sută de bulioane. La banii ăștia, joc în curu’ gol și-mi lipesc și pene de el. N-am dreptate, Roni?
– Ai dreptate, Mișule, ai dreptate…
Alexandra chicotește. Beatrice e de neclintit. Mișu remarcă:
– Ia, ce râde asta mică…
– Să-i dăm domnului Vlasopol textul, să se familiarizeze, zice Beatrice.
Sar cu un exemplar de text.
– Stai, dragă, că-l văd când îl citesc. Că n-o fi vreun Ibsen…
– Nu, nu e, recunosc eu.
Roni pornește spre mixer.
– Eu zic să nu-l mai reținem pe Maestru și să…
Mișu nu se urnește.
– Așa, gata, pe stomacul gol?
– Hai, Mișule, hai. E și Ajunul, cu cât ne mișcăm mai repede, cu atât terminăm mai…
– Stai, dragă, să-mi zică măcar la ce e reclama, că nu fac la orice. M-au chemat la una de hemoroizi. Mișu Vlasopol să fie imaginea de la hemoroizi? Păi să-și bage hemoroizii la loc în…
Beatrice vine cu lămuriri:
– E vina noastră că nu v-am pus în temă. Să vă explic. Reclama e la telefonie mobilă. Noi reprezentăm compania cu cea mai mare dinamică atât în segmentul business, cât și…
Mișu ridică mâna:
– De ajuns. Zi așa, dragă, că uite, la telefoane fac. Ce telefon e, iPhone? Că mai jos de ultima generație nu fac.
– Nu e chiar telefon, e la un serviciu. Despre ce e vorba. În seara asta, concurența a lansat această ofertă-șoc: pentru 10 euro + TVA, ai 1 000 de minute naționale, nelimitat în rețea și Internet nelimitat. Noi trebuie să reacționăm urgent; de asta am apelat la dumneavoastră.
– Păi și eu cum trebe să reacționez?
– Dumneavoastră trebuie doar să interpretați magistral. Noi venim cu o ofertă demnă de leaderi: avem minute naționale nelimitate, în rețea nelimitat și Internet nelimitat. Totul la 10 euro + TVA.
– Și care-i șmecheria?
Mă trezesc și eu:
– E totul nelimitat. Asta e…
Mișu nu pare impresionat de generozitatea ofertei:
– I-auzi, tati! Roni, apropo, ai și tu ceva de băut?
– Niște coniac, parcă…
– Auzi, tu mă știi pe mine. Beau și apa de la flori, da’ pe coniac nu pun gura!
Se mai gândește o clipă:
– Dă-mi unu’ mic, da’ ți-l beau în scârbă, să știi.
Alexandra se bagă în seamă:
– E o campanie foarte importantă.
Beatrice i-o taie:
– Nu, nu. E o campanie crucială. Ne afirmăm din nou leadershipul și ne creăm o poziție de forță pe piață. Sunteți gata să vedeți spotul?
Mișu întreabă:
– Ce spot?
– Spotul video. Vocea dumneavoastră va intra peste imaginile din spotul video.
– I-auzi…
– Deci, sunteți gata să vedeți spotul?
– Sunt gata, dragă. Că n-o fi vreun Tarantino.
– Nu e, recunosc din nou.
– Roni, te rog, rulează spotul!
Roni apasă pe butoane. Toți ochii se îndreaptă spre monitorul de deasupra consolei.
Fragment din Cum să te ratezi cu demnitate: un roman, în curs de apariție la Curtea Veche Publishing.
Imagine reprezentativă: Alexander Rodchenko, The Crisis, 1923
