Simon. Carte de vindecare

„Simon” este cel mai recent roman al scriitoarei Narine Abgarian – traducere din rusă de Luana Schidu, Humanitas Fiction, București, 2023

Start

Marea. Despre mare am să-ți povestesc. Marea care vine și vindecă, marea care aici, la câțiva pași de unde-ți scriu, se deschide ca o îmbrățișare la vărsarea brațului Sfântu Gheorghe, îl primește, dar tot nu se umple. Marea care, așa cum îmi scria deunăzi Eliza – nu Eliza lui Simon, care miroase a miere și până la urmă se duce să trăiască, ci alta –, e ca o monahie din timpuri străvechi, ca o împărăteasă bizantină în straie de rugăciune. Mulțimea chipurilor ei: albastru regal, mentă azurie-transparentă, ca înghețata de fistic, argint topit. Marea care, cu mirosul și cu șoapta, uneori cu vuietul ei, se amestecă arhaic cu preaomeneștile vieți ale lui Simon și ale iubirilor lui, le vindecă și le spală, îngânându-se printre rândurile romanului, deși nimeni n-a zărit-o niciodată. Marea ale cărei adâncuri, la sfârșit, cuprind mulțimea de scântei strălucitoare în care se spulberă firul vieții lui, chiar dacă asta Simon n-a mai văzut.

***

Am vrut să-ți scriu despre Simon de-aici, din Sfântu, pentru că lumea lui și lumea Berdului mi-au părut înrudite încă de când am citit romanul pentru prima oară. Ce dacă pe hartă n-au nicio legătură, ce dacă nici măcar marea nu-i aceeași? S-au îngemănat în inima mea. Am luat cartea în rucsac și am recitit-o în zilele din urmă, în praful ars al satului și pe plajă. Citeam, citeam și paginile exemplarului semnat de Narine se încrețeau pe la margini de la aerul umed și sărat. Citeam, citeam și briza, spulberând nisipul, îi strecura granulele fine până în cotor, unde probabil c-o să și rămână. Citeam, citeam și vedeam cum vine marea – în carte și în afara ei.

Un sat de pescari de la vărsarea Dunării în Marea Neagră și un orășel din Armenia sovietică. Așadar, nicio legătură. Decât, poate, vreun rudiment de rusă prin șuvoiul cuvintelor hahole șopotind la ceas de seară, amestecate cu tălăngile vacilor care se întorc de pe plajă. Decât, poate, nisipul fierbinte și uscat care se învârtejește pe aici de vreo două zile, agățându-ni-se de gene și prefigurând furtuna de azi, și se învârtejește și în carte, tot fierbinte, tot uscat, venind dinspre deșertul arab și Ararat, la pagina 235. Decât, poate, marea, care aici e din plin și acolo nu e deloc – căci Armenia nici măcar nu are deschidere la mare –, dar și aici, și acolo este, totuși. Și e mai mult decât întindere de ape, mai mult decât alcătuire geologică și formă de viață acvatică. E alinarea care inundă și îmbrățișează stâncărișul sterp al unor vieți aspre, deprinse cu truda și cu iubirea puțină, e mirosul sărat atât de pătrunzător, încât pare că valurile ți se sparg sub ferestre la ceasul când nici noaptea nu s-a retras, nici ziua nu s-a înstăpânit peste bucata ta de lume, e izbăvirea și vindecarea, e începutul și sfârșitul vieților omenești. Și aici, și acolo, marea e o stare.

Vin aici, la Sfântu, de vreo doisprezece ani. O săptămână, poate două în fiecare vară, o breșă în timp care pentru mine înseamnă reașezare în matcă, reînnodare, cerc vechi închis și cerc nou deschis, care ține loc de bilanț, de rezoluții și de liste. Martor? Marea. Și satul peste care timpul trece – fiindcă oamenii lui îmbătrânesc și mor, pe drum apar tuk tuk-uri electrice, iar în plaja virgină pătrund tot mai adânc șezlonguri și terase –, și totuși rămâne suspendat într-un netimp al lui, ori poate în netimpul clipelor fericite pe care le-am trăit aici. Rar, când n-am ajuns în câte-o vară, am traversat arcul anului bătând dintr-o singură aripă. Iar uneori, când tălpile mi se umplu de nisip pe ulițele lui prăfoase, cu hibiscuși înfloriți și ramuri de smochini revărsate peste garduri, încerc să-l văd cu ochii oricui – uite-o casă-n paragină, uite-un depozit, uite farul – și nu pot, și râd în sinea mea de încercare. Căci pentru mine, casele lui au ochi cu pleoape de vopsea sinilie, coșcovită, câmpul de la marginea satului e ca un fel de margine de lume și până și birtul cu umbrele Golden Brau și playlist Magic FM în buclă are ceva de Márquez, învăluit cum e în lumina coaptă, de miez de fruct solar, de la șase seara. Iar arbuștii dârji și ierburile aspre din drumul către plajă se înfig în solul de silice cu o hotărâre de dincolo de vegetal, de dincolo de contingent.

Și-atunci, când știu și simt toate astea, cum să văd în Berd doar un orășel armean apăsat de talpa sovietică? Cum să văd în piațeta strâmbă, cu șase clădiri administrative – primăria, poliția, banca, evidența populației, judecătoria și oficiul notarial –, doar o piațetă strâmbă, când în matca ei se întretaie viețile berdenilor, când în nodul ei se fac și se desfac atâtea destine care, împreună, alcătuiesc urzeala poveștii, atâtea frumuseți care ar fi putut să fie și n-au fost? Cum să fie Strada de Jos, Strada Livezii și Strada Păcii doar niște simple străduțe, și nu orbite ori fire ale Parcelor, cum să fie Hali-Kar un deal și-atât, de vreme ce are inimă năpădită de arbuști și ar putea fi, la o adică, și strajă geologică, dar cu suflet delicat, din alt eon? Și cum să fie podul de piatră de la poalele lui un pod și-atât, și să nu fie trecere, și cum să fie apele râulețului de sub el doar ape de râuleț, și nu stihie, nu diluviu, mai ales că o dată la șaptezeci de ani se umflă și fac prăpăd în cale? Din cer nu mai cad trei mere, în pagină, în loc de păuni albi, întâlnim camionul fabricii de conserve din oraș și tot felul de elemente cu muchii databile, ascuțite, concrete, dar lumea închipuită de Abgarian, deși telurică de data asta, încă păstrează un sâmbure, o câtime de mit.

Oamenii. În anii de când vin aici, la Sfântu Gheorghe, m-am tot întrebat cum iubesc oamenii locului. M-am întrebat mai ales în ceasurile petrecute la birt, când cu o carte în poală sau cu nasul în laptop, la ora mea de scris, am tras cu ochiul la cefele lor arse de soare, la chipurile brăzdate de riduri adânci, tectonice, săpate parcă de intemperii, la figurile uneori abrutizate de muncă. Probabil că iubesc tot aspru, după legea pământului, sau mai bine zis după legea apelor, căci acolo unde pe barcă, în amurg, înconjurate de tăcerea grea a mării, se curmă vieți omenești ca preț pentru peștele furat din plase, nici iubirea nu se îndură să cheltuie prea multe cuvinte. De pildă, cum o fi iubit la vremea lui bătrânul cu carcasa ca o epavă, care vine în fiecare seară la birt și așteaptă în tăcere, cu o bere în față, privindu-mă când și când, curios, cu ochi de un verde adânc, smărăgdiu-mătasea-broaștei? Cum o fi iubit atunci când încă nu-și sprijinea oasele sfărâmicioase într-o cârjă? Am fost aseară în cimitir, să aflu cum îi cheamă, cum i-a chemat în ultima sută de ani, înainte să se ridice atâtea și atâtea poduri peste ape. Ascultă. Citește cu voce tare. Pe bărbați: Atanase. Hristu. Iordan. Lavru. Anton. Ichim. Nichita. Simion. Afanase. Spiridon. Luchian. Gherasim. Fedot. Moscu. Pe femei: Tudosia. Elisaveta. Solomia. Ivina. Matrona. Lichera. Agafia. Smira. Feodora. Meltiada. Chilina. Nume de pescari, nume de sfinți, nume sihastre – nume care par săpate în piatră, deși trupurile le-au pierit amestecate cu nisipul. Oare cum iubesc niște oameni cu asemenea nume?

Cumva, tot din Simon mi-am luat răspunsul. Poate că iubesc rar și temător, striviți de tăvălugul zilelor, de munca istovitoare, de cizma vremurilor apăsându-le grumajii, de nedreptatea a ceea ce a fost să fie. Dar când iubesc, iubesc a vindecare. Tandru și nepretențios, blând și implacabil. Larg și adânc, întins ca marea. Ele își iau partea lor de fericire femeiască, puțin, sau altfel, sau poate deloc cunoscută înainte, și trupurile le rodesc acolo unde înainte semănau doar moarte, viețile le încolțesc, și cresc, și se așază, sau poate doar își deapănă firul mai departe acolo unde nu era decât un drum închis. Iar ei le salvează. Vorba vine. De fapt, se salvează pe ei înșiși – plutesc de la una la alta, ancorează, se odihnesc, mai trag niște aer în piept și pleacă mai departe. Se vindecă unii pe alții, jucându-se de-a care dăruiește mai mult. Iar trupurile, chiar și îmbătrânite, îngroșate, spintecate de cezariene cu suturi grăbite, se predau pe tăcute tandreței și se înalță, spărgându-se și preschimbându-se în praf stelar, risipindu-se în atmosferă. Iar când mor, după o viață de durere, dâra darurilor ieftine lăsate din iubire coboară în pământ, iar șoapta în care se preschimbă ființa lor urcă peste Hali-Kar și-l înconjoară, apoi e înghițită de mare. Silvia. Eliza. Sofia. Susanna. Vasilisa. Teimine. Șușan. Tigran. Bagrat. Simon. Așa iubesc ei. Și când le privești peste umăr, până în adâncul sufletului, când îți ții răsuflarea odată cu ei și îți pătrund până în oase bucuria, blestemul și necazul, când odată cu ei te simți osândit, apoi izbăvit, ajunge să nu mai conteze că toate iubirile lui Simon se consumă sub semnul adulterului. Cum așa? Ciudată întrebare – atât de ciudată, că nici nu știu dacă vreau să-i răspund până la capăt. În oricare alt loc, în oricare alt timp, așa iubiri ar fi fost împovărate de vină. Dar pe tărâmul Berdului și între marginile poveștii, în lumina blândă a vindecării pe care o aduc, având în urmă și în față spectrul morții și îngânate de marea care vine, iubirile lui Simon sunt iertate. Rămân curate. Și luminează mai departe, cu flacăra și forța lucrului care pur și simplu este, care nu avea cum să nu fie.

Las la urmă râsul. Și omenia. Căci în spațiul vieților aspre din Berd, cu suflete de stâncăriș, cu inimi ca păsările speriate și doar din când în când cu fulgurații de blândețe, e loc și pentru așa ceva. Bărbații sunt bazaconii cu fundă – sau cel puțin așa spunea bunica Silviei –, Simon însuși, în vremurile lui bune, era în stare să bată cuie cu noada, femeile sovietice au demnitatea lor, cu limite bine stabilite (à bon entendeur…), iar prin crăpăturile zilelor se strecoară tot felul de flecuștețe care scaldă malul paginii într-un val de duioșie caldă. Omenia se face simțită la tot pasul: când Melania îi face scandalul lunar lui Simon, pentru amantlâcuri, dar nu sparge decât vasele deja ciobite, puse anume deoparte, și nu-i aruncă pe geam decât hainele murdare, ducându-și copiii la mama și luându-i înapoi abia seara, după armistițiu și ca la program. Când Beniamin vandalizează Moskviciul lui Simon ca să-și facă dreptate și să-și apere demnitatea bărbătească, dar arestul de cincisprezece zile e mai mult de răcorire, ca un joc între camarazi. Când telegrafista Marus bate după dictare adevăruri de viață și de moarte, apoi poartă vestea prin tot orășelul, mai iute ca telegraful, pentru ca viața și moartea, stârnite, să-și regleze singure conturile. Oricât s-ar surpa și oricât s-ar destrăma viețile din Berd, până la urmă, ceva le rotunjește colțurile și le prinde în cădere, să nu se zdrobească prea tare – poate căușul palmei lui Narine, în care ținute, se fac, se desfac și se prefac, dar rămân acoperite de surâsul ei aerian, de silfidă? Tu să-mi spui. Și eu, vreodată, o să-ți spun cum e râsul la Sfântu. Deocamdată încă încerc să-l prind în căușul palmei.

***

Acum, când îți scriu, sunetele Deltei – șfichi de aripi mărunte spintecând aerul, ciripituri, zumzet, freamăt vegetal și mineral – se amestecă cu un strop de jazz susurând dinspre tonețica de cafea de la drum. Așa cum și Simon, murind puțin câte puțin și înălțându-se peste crestele lui Hali-Kar, se-amesteca cu rugăciunea în armonii de jazz a lui ter Matteos, așa cum și cartea probabil, scriindu-se, se-amesteca tot cu susur de jazz, căci asta ascultă Narine când scrie – oare în amintirea bunicului pe care nu l-a cunoscut și cu a cărui viață tocmai de-aia viața i se-ngână? Mă întreb. Miroase a stuf uscat, a nori de furtună adunându-se, a răcoare și a suc de portocale proaspăt stors. Miroase citric, miroase vegetal și miroase sărat. Dincolo de dig, în depărtare și parcă înconjurându-ne înalt, ea vuiește arhaic, cosmic, cuprinzând – netrecătoare – flecuștețele vieților noastre omenești. Marea, cine altcineva?

Îmi place să recitesc. Îmi place să mă întorc.

Credit foto: Anca-Maria Pănoiu

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×