Simona Antonescu: „Ca scriitor, e greu să te păstrezi pe strada dreaptă a faptelor, așa cum s-au întâmplat ele“

Start

În literatura română contemporană, Simona Antonescu a ajuns deja să ocupe un loc al ei în bibliotecă și în inimile cititorilor, loc câștigat printr-un stil cu iz de trecut, prin narațiuni inspirate de oameni și de locuri de odinioară. Deși a urmat cursurile Facultății de Chimie la Institutul Politehnic din București, a lăsat reacțiile elementelor din tabloul lui Mendeleev pentru emoțiile transmise de personajele pe care le-a creat. Cele mai multe pagini le-a scris în Ploiești, acolo unde locuiește.

Publicul cititor al Simonei Antonescu a fost fermecat pe rând de Fotograful Curții Regale (carte care în 2015 a primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și care a fost finalistă la Festivalul Premier Roman de la Chambéry) sau de Hanul lui Manuc (2017). Dar și de Darul lui Serafim (2016), Ultima cruciadă (2019), Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021), toate apărute la Polirom, romane care ne descoperă viața, și nu am greși dacă am spune că inclusiv la nivel antropologic, pe lângă istoric, a secolelor în care se petrec acțiunile. Pentru cititorii care întorc primele pagini ale unei cărți, din 2018, publică la Nemira și povești istorice pentru copii, în seria Istoria povestită copiilor.

Chiajna din Casa Mușatinilor și-a anunțat apariția ca o vedetă înainte de a pleca într-un turneu și a devenit repede foarte râvnită. Dacă ar fi putut, cititorii ar fi cumpărat-o cu multă vreme înainte ca pe un bilet pentru o vacanță mult așteptată, având în vedere că librăriile au fost îndelung vizitate înainte de apariție, doar-doar cartea a ajuns pe raft. Apărut în toamna anului trecut (2023), romanul e încă o provocare dusă la un fericit sfârșit, o poveste inspirată din personaje istorice și cu o geografie bine cartografiată prin detaliile descriptive. Chiajna din Casa Mușatinilor a fost numită „carte-fenomen“ sau „carte-eveniment“.

Credit foto: Mihaela Petre

Deși se pare că întotdeauna ai fost atrasă de meseriile care manevrează cu literele, ai cedat alegerii părinților pentru una a cifrelor, a reacțiilor. Te-au ajutat reacțiile chimice în alchimia transformării într-un scriitor iubit?

Dintre toate celelalte materii de la școală, pe locul doi era matematica. Chimia nu a fost o materie care să-mi fi plăcut în liceu. Răspunsul e un mare „da“ pentru modul în care e formulată întrebarea, dar în chimie m-am descurcat greu. De aceea, după ce am terminat facultatea, am profesat doar doi ani, după care m-am mutat definitiv pe cu totul alte joburi, că nu pot să le spun altfel. Am avut chiar o perioadă în care viața mea profesională a fost foarte fragmentată, adică aveam cam câte un job pe an, asta pentru o perioadă foarte lungă. Treaba s-a stabilizat după vreo zece ani. Ce consider că mă ajută foarte mult este faptul că am contact cu oamenii. Cred că pentru un scriitor, și mai ales pentru un scriitor de roman, este foarte important să fie întotdeauna în mijlocul oamenilor. Recunosc cinstit că e un avantaj să am un job în timpul zilei, pentru că sunt în mijlocul oamenilor. N-aș vrea să fiu greșit înțeleasă, dar pe lângă laptop și limba română, oamenii sunt cea de-a treia mare resursă pentru un scriitor.

Te ajută să dai mai multă viață personajelor?

Mă ajută să le fac foarte credibile. Oamenii reacționează nu așa cum ne imaginăm și nu așa cum ne-am aștepta noi, ci așa cum simt ei. Dacă aș scrie doar așa cum m-aș aștepta eu să reacționeze personajul, nu s-ar recunoaște nimeni în el. Chiar dacă la prima vedere îmi pare neașteptat modul în care reacționează cineva de lângă mine, aceea este reacția cea mai credibilă.

Obișnuiești ca și pe Facebook să întrebi cititorii ce reacții au avut în anumite momente-cheie.

Da, am făcut asta. Scopul principal e ca cititorii să se recunoască în reacțiile personajelor. Chiar dacă personajele mele sunt de la 1550, omul care citește trebuie să se recunoască acolo, pentru că nu trebuie să fie o lume de carton, o lume falsă. La nivelul trăirilor și al emoțiilor, lucrurile nu trebuie să fie diferite pentru cititor. Și atunci, da, întotdeauna sunt într-o astfel de căutare, fac mici sondaje pe Facebook.

Te-ai născut la Galați, apoi te-ai mutat cu părinți și fratele la Țintea, în județul Prahova, acolo unde vă jucați toți copiii „roată pe după deal“. Inspirația propriei copilării a avut vreun rol în conturarea copilăriei Chiajnei?

Da, și cred că nu e niciun scriitor care să nu-și ia inspirația din copilărie. Relația Chiajnei cu Petru Rareș e în foarte mare măsură relația mea cu tata. Iar în Petru Rareș am pus mult din tatăl meu. De exemplu, în discuțiile cu Anghel sau cu Grigore bărbierul, Petru Rareș e tata în totalitate.

Amintind zilele copilăriei, spui că tu și fratele tău erați diferiți iarna față de vară. Simți și acum că anumite anotimpuri sunt mai benefice față de altele pentru inspirația de care ai nevoie?

Nu mă mai influențează acum anotimpul în modul în care o făcea în copilărie. Dacă stau să mă gândesc, în copilărie nu noi ne schimbam, ci tata ne avea mai mult pe lângă el în timpul iernii. Tatei i se părea că noi eram mai cuminți vara și iarna eram foarte gălăgioși, dar eram la fel de năstrușnici. Numai că vara ne risipeam energia prin toată curtea, o curte enormă. Ca legătură între inspirație și anotimp, nu e valabil, în orice anotimp găsesc inspirație. De cele mai multe ori, în descrierile din cartea la care lucrez, se regăsește exact ziua pe care o văd afară, pe fereastră, în momentul în care o scriu. Adică iernile din Chiajna sunt scrise adesea iarna și așa mai departe. În Chiajna documentasem că tocmai se termina mica glaciațiune, când, într-adevăr, planeta trecea prin niște transformări groaznice și erau ierni dintr-acelea care țineau șase luni pe an. Așa ceva bineînțeles că n-am avut în Ploiești, dar toate amănuntele legate de vreme nu le scriu consecutiv, așa cum merg capitolele, ci am tot felul de fragmențele care descriu exact ce vedeam pe fereastră în ziua aceea, pe care le strecor mai târziu în cartea la care lucrez.

Editura Polirom te-a invitat să scrii unul dintre romanele seriei Biografii romanțate și ai ales-o pe Maria Tănase, singura figură feminină din lista de propuneri. În seria Nemi Istoria povestită copiilor, Chiajna nu și-a găsit locul pe lista scurtă, dar „i-ai făcut dreptate“, după cum ai spus, cu romanul de peste 700 de pagini pe care i l-ai dedicat. Fără a fi neapărat vorba de vreun imbold feminist, simți să faci dreptate mai degrabă personajelor feminine? Oare sunt mai greu de conturat, sunt învăluite mai bine în acel mister despre care spuneai că te provoacă în procesul de scriere?

Nu cred că aleg personaje feminine. Ceea ce fac conștient este că aleg personaje nedreptățite, asta da, o fac. Nedreptățiți mi s-au părut Manuc, Malaxa și în mod clar Chiajna. În cărțile pe care le-am scris până acum există un echilibru între personajele masculine și cele feminine, dar întâmplător, fără ca eu să fac alegerea asta în funcție de gen. Personajele feminine nedreptățite din istorie sunt mult mai numeroase decât personajele masculine nedreptățite. În momentul în care i se face o nedreptate unui om, simt că acolo e treaba mea. Este amuzant, dar chiar mă simt ca un fel de avocat.

La un moment dat, ai mai făcut o confidență: „Întotdeauna rămân cu o mică vinovăție și cu impulsul de a-mi cere iertare de la un personaj istoric despre care am scris.“ Există, totuși, vreun personaj dintre cele pe care le-ai invitat în paginile tale căruia nu i-ai cere iertare?

Nu, nu există, pentru că nu ai cum să îl redai pe omul acela exact așa cum a fost el. Într-una dintre cărțile mele, În umbra ei, am încercat să fac treaba asta cu femeile din familia mea; bunica, care m-a crescut, mama, mătușa mea, cea care mi-a cumpărat primele cărți, și n-am reușit nici cu persoanele pe care le cunosc foarte bine. Este foarte greu. N-am întâlnit în literatură o carte care să mă convingă că scriitorul acela a surprins absolut tot la un personaj. Pentru că omul este foarte complex și te poate surprinde. După ce l-ai construit ca personaj și ești mulțumit de el, se întâmplă ca omul acela să traverseze o situație prin care n-a mai trecut și reacția lui să nu fie cum te aștepți tu. E foarte greu de prins un om în pagini scrise și atunci orice personaj istoric ar învia acum și ar citi ce am scris despre el nu poate să nu se simtă puțin jignit. Documentele ajută în măsura în care poți să înțelegi cum erau vremurile, care era cadrul social și cel politic și care au fost faptele omului, dar toată viața lui interioară nu ți-o va spune niciun document.

Împărtășim aceeași pasiune pentru narațiunile lui  Elif Shafak și mărturisesc că am descoperit Ucenicul arhitectului, o fascinantă călătorie prin Constantinopolul secolului al XVI-lea din timpul construirii moscheii Suleymanyie, în aceeași perioadă în care am pătruns și în paginile Hanului lui Manuc, un tablou cu multe culori și arome de la începutul secolului al XIX-lea din Țara Românească, dar și din Constantinopolul vremurilor. Și în Chiajna în Casa Mușatinilor, prin drumurile Marulei, faci o adevărată cartografiere a acelor realități. Așa cum sunt personaje pe care le selectezi după o anumită afinitate, la fel procedezi și cu orașe, cu locuri? Să fie niște cazuri aparte Istanbulul (Constantinopolul) și Curtea Veche, din apropierea Hanului din Manuc, care revin frecvent în romanele tale?

Înclin să cred că nu prea are cum să fie o alegere, pentru că și Manuc, și Chiajna chiar acolo și-au dus viața. Manuc a cumpărat o parte din ruinele Curții Vechi și a construit Hanul lui Manuc, iar Chiajna a stat alături de Mircea Ciobanu când el a reconstruit în totalitate ceea ce acum este Curtea Veche. Deci nu sunt alegerile mele, ci așa a fost istoria. Constantinopolul a trebuit să apară peste tot pentru că a însoțit istoria Principatelor Române niște sute de ani. O alegere am putut să fac în Chiajna, unde am dus acțiunea în Florența, pentru scurt timp. În Florența fusesem cu doi ani înainte, într-un concediu, și „trăisem“ scena pe care Marula o trăiește în Piazza della Signoria. Pe atunci încă nu aveam personajul, dar m-am gândit că unul dintre personajele din carte va trebui să ajungă până aici și să se uite în sus, la Palazzo Vecchio, să aibă în dreapta Loggia dei Lanzi. Scena apare acum în Chiajna și personajul este Marula.

Mi-ai luat-o înainte cu răspunsul pentru o altă întrebare: călătoriile personajelor și sentimentele lor legate de acele locuri sunt mai întâi călătoriile tale? Sunt locuri pe care le întâlnești în vacanțe și pe care vrei să le imortalizezi apoi în paginile tale?

Așa se întâmplă, într-adevăr. Și nu e vorba doar de sentimentele pe care le am în locurile pe care le vizitez, ci de sentimente în general. Am foarte multe lucruri pe care le simt și care ajung în cărți, cum ar fi modul în care se desfășoară o relație dintre frate și soră sau dintre fiică și tată sau un anumit aspect al unei prietenii. Toate lucrurile acestea care nu au vârstă, care sunt la fel și în 1550, și astăzi, sunt luate din viața mea și puse în carte.

Deși cele mai multe dintre scrierile tale sunt inspirate de personaje istorice, În umbra ei este un roman a cărui acțiune se petrece în secolul al XX-lea și ai recunoscut că a pornit de la câteva detalii legate de propria viață, cu sacrificiul emoțiilor autorului pe care îl impune un asemenea demers. Unul dintre filmele de succes care a rulat săptămâni bune pe marile ecrane din România este Anatomia unei prăbușiri (Anatomie d’une chute), unde personajul principal, scriitoarea Sandra Voyter, interpretat de Sandra Hüller, trece printr-un proces în care există capete de acuzare fundamentate pe recunoașterea că în mare parte scrierile sale sunt inspirate de propria viață. Este posibil ca un scriitor să riște până acolo încât să ascundă sub masca ficțiunii detalii intime care ar putea deveni incriminatorii pentru sine?

Scriitorii întotdeauna fac asta, indiferent ce fel de literatură scriu. Se pun pe ei înșiși în text.  N-ar trebui să fie considerat risc, pentru că rezultatul întotdeauna va fi o pagină literară, nu vreo declarație la tribunal. Ca scriitor, e greu să te păstrezi pe strada dreaptă a faptelor, așa cum s-au întâmplat ele, chiar și atunci când vorbim de o carte autobiografică. Nu ai cum, pentru că nu așa ești tu construit. Un scriitor va face cum a făcut Scufița Roșie: a plecat de pe potecă, ba la stânga, ba la dreapta, pentru că acolo a văzut flori mai frumoase. Nu suntem niște mincinoși, suntem doar scriitori, dar cine ar mai putea să despletească realitatea strictă după ce a fost amestecată cu lucrul ăsta care îi vine natural unui scriitor? Și n-ar trebui să fie un risc, pentru că literatura este una, iar un cap de acuzare e cu totul altceva. O literatură  autobiografică nu are legătură cu o declarație dintr-un tribunal.

Care este secolul preferat care te provoacă cel mai mult în scriere?

Întotdeauna este secolul despre care scriu. În momentul ăsta abia am ieșit din Chiajna. Nu am reușit niciodată să găsesc în mine un răspuns potrivit la întrebarea asta, pentru că atunci când încep o carte nouă, până când o termin de scris și ies cu totul din ea, pentru mine acela este secolul cel mai frumos. Dacă nu mi-ar fi atât de drag să trăiesc în secolul acela, n-aș putea să petrec un an, doi, trei închisă în casă complet și scriind.

Chiajna a fost cel mai îndelungat proces de scriere?

A fost cel mai îndelungat, este cât cel puțin două cărți.

Mi s-a părut și un mare curaj să scrii o carte de peste 700 de pagini, acum când lumea fuge de cărțile groase. Și este la al treilea tiraj.

A fost nevoie de curaj, da. Este la al treilea tiraj și asta este o mare bucurie, iar primul tiraj a fost foarte mare. Îmi amintesc perioada de dinainte să mă apuc să scriu, când doar mă documentam și visam, scriam în gând, când aveam permanent gândul ăsta, că va ieși o carte mare. Știam sigur că va ieși o carte mare, pentru că, documentându-mă din volume istorice, găsisem o mulțime de persoane care au existat în realitate, pe care mi le notasem ca personaje secundare. Sunt toți acei oșteni ai Chiajnei, toți trădătorii lui Petru Rareș, trădătorii lui Mircea Ciobanu, toți aceștia sunt documentați, au existat. Nu cu poveștile așa bogate cum le-am scris eu – de multe ori nu li se știe decât numele. Toate poveștile acelea sunt imaginate de mine, dar știam clar că va fi o carte mare și știam că trebuie să-mi asum acest risc, pentru că în capul meu înflorea povestea, îmi era foarte drag să stau în povestea aceea și îmi spuneam: „Foarte bine! Dacă n-o să vrea nimeni s-o publice și dacă nimeni n-o să citească această carte, eu tot o s-o scriu!“ Pentru că deja nu mai voiam să plec din lumea aceea în care intrasem. Intri ca într-o fântână, iar eu nu voiam să mai plec de acolo. Mi-am asumat acest risc pentru bucuria de a vizita vreme de trei ani acea perioadă.

Romanele tale sunt pline de lirism, au ritm, sunt melodioase. Dar ai simțit nevoia să migrezi uneori spre poezie în sine?

Nu am avut niciodată gândul ăsta. Îmi place foarte mult să strecor poezie în proză.

Deși scrii ficțiune, cât de mult ții la coerența evenimentelor istorice? Libertatea unui scriitor are limite în ceea ce privește adevărul istoric din jurul unui personaj?

Încerc să aflu mai întâi tot ce se știe și s-a păstrat, iar aceste lucruri vor apărea în carte întotdeauna. Ceea ce îmi propun este să restaurez acel personaj, iar ca să-l restaurez trebuie să aduc în lumină și să pun în paginile cărții tot ceea ce se știe. Niciodată nu mă abat de la fapte. Loc pentru ficțiune rămâne întotdeauna. Imaginează-ți un bol de sticlă pe care îl umpli cu niște pietre care reprezintă faptele istorice. La un moment dat, bolul va părea plin.  Imaginează-ți că ficțiunea este nisipul. Mai încape nisipul? Slavă Domnului! Mai umpli încă o dată bolul. Ba chiar mi se pare mult mai provocator și mai interesant să încerc să brodez povești, niște dantele complicate care să cuprindă toate faptele acestea istorice în așa fel încât să pară că au fost acolo dintotdeauna. Mi se pare mult mai greu și mai provocator.

În Chiajna din Casa Mușatinilor, ai construit magistral până și strategii militare pentru luptele din carte și explici tehnici de apărare mai puțin cunoscute din Evul Mediu, cum este capcana „gură de lup“ sau „orga morții“, motiv pentru care bănuiesc și îndelungi peripluri prin muzee. Fiind una dintre cele mai organizate scriitoare, pentru asemenea „planuri de bătaie“ sau „de bătălie“, ai simțit nevoia de reconfirmare a unor persoane avizate? Nu îți e teamă că anumiți istorici te-ar putea contrazice?

Nu îmi e teamă, pentru că istoria este istorie, iar literatura e cu totul altceva. Cărțile mele au fost întotdeauna citite mai întâi de istorici. Sunt doi istorici care au citit manuscrisul Chiajnei: Marian Coman și Casian Gămănuț. Nu am simțit niciodată din partea istoricilor că le-aș fi adus o umbră de jignire, atâta vreme cât faptul istoric este cuprins în carte, iar toate celelalte detalii sunt credibile. Pentru „gura de lup“ și astfel de detalii, m-am bazat pe istorici. De „orga morții“ auzisem, dar nu știam că a fost și pe la noi – mergea pe sistemul mitralierei: erau puse cinci puști deasupra, cinci jos și era un singur om care trăgea cu ele. Orga asta am întâlnit-o în cetatea Prejmer, județul Brașov, și am adus-o în roman, având confirmarea că a fost și pe la noi.

Aproape toate cărțile tale încep cu cel puțin un motto. Cum alegi mottourile cărților?

Mottourile sunt un joc foarte interesant pentru mine și presupun o îndelungă căutare. Întotdeauna își relevă înțelesul după ce citești cartea. Le aleg în timp ce scriu. De exemplu, pentru Chiajna am ca motto câteva fraze din jurnalul lui Leonardo da Vinci. Jurnalul și tablourile lui da Vinci din epoca aceea, din Renaștere, m-au ajutat să imaginez scenele de luptă, pentru că nu aveam de unde să documentez așa ceva. Mi-am dat seama că aș putea să caut tablouri din vremea respectivă, iar jurnalul îl aveam în casă de mulți ani. Când am descoperit acolo că el descrie exact așa cum cred eu că ar trebui să facă un pictor, în detaliu, la ce anume trebuie să te uiți, mi-au fost foarte clare scenele de luptă de la finalul cărții. Cine citește capitolul cu luptele va descoperi că mottoul acela se regăsește acolo. Iar cel de-al doilea motto de la Chiajna cred că este cea mai bună definiție a literaturii istorice, sunt muzele care îi vorbesc lui Hesiod. Exact asta face literatura istorică: „Minciuni aidoma cu adevărul știm să rostim, dar când vrem, ştim să vestim adevărul“.

Care sunt autorii tăi preferați, genul de lectură pe care îl cauți? Care ar fi autorul cu care ai sta la o șuetă și ce l-ai descoase?

Mi se schimbă frecvent preferințele pentru autori. O mare lovitură mi-a dat-o Jaume Cabré – Confiteur, iar acum Vocile lui Pamano m-au făcut să mă îndrăgostesc definitiv de el. Astăzi, pe el l-aș lua la o șuetă, pentru că atunci când mă fac mare aș vrea să fiu ca el (râde!). Mi se pare că este un mare vrăjitor al frazei, pentru mine stilul contează foarte mult. Am ideea asta foarte bine înrădăcinată: poți să ai absolut orice fel de subiect, dar dacă știi să scrii într-un stil magic, de vrăjitor, așa cum face Cabré, cartea aceea va fi un mare succes.

Romanele tale istorice au fost asemănate cu cele ale lui Mihail Sadoveanu, comparație care nu te deranjează, ba din contră.

Nu mă deranjează comparația cu Sadoveanu, mă onorează foarte mult, deși mai am mult până să ajung acolo. În afară de faptul că sunt romane istorice și că las la final ca ultim gust o căldură în cititor, nu-mi recunosc foarte multe lucruri din Sadoveanu, Sadoveanu mi se pare mult mai dulce.

Ți-aș compara acribia documentării mai degrabă cu cea a lui Irving Stone, care a săpat după cele mai intime detalii din viața lui Michelangelo, Heinrich Schliemann, Sigmund Freud sau Van Gogh. Dar ai dezvoltat o tehnică de caracterizare a personajelor principale prin dialogurile și interacțiunea cu celelalte personaje. Care ar fi pașii pe care îi urmărești într-o asemenea inginerie a construirii unui personaj? Ai clar un punct de plecare sau piesele se asamblează pe măsura procesului de scriere?

Am un punct de plecare pe care l-am descoperit în cărțile scriitorilor pe care îi admir foarte mult. Citesc foarte greu, nu sunt dintre cei care citesc repede – cărțile foarte bune, vreau să zic. Dacă citesc repede e un semn că acea carte nu face parte dintre marile mele iubiri. Citesc greu o carte foarte bună, cum sunt cele ale lui Cabré. Mi-a plăcut mult și O cale-ngustă spre nordul îndepărtat de Richard Flanagan. Sunt cărți care mă fac să înțeleg niște lucruri care nu sunt scrise și exact asta vreau și eu să fac: să transmit niște lucruri fără să le scriu. N-aș vrea să scriu: „După căsătorie, Chiajna a devenit foarte autoritară.“ Dar vreau ca absolut fiecare cititor să știe lucrul ăsta și să aibă probleme în a răspunde la întrebarea: „De unde știi?“ La fel cum și în realitate știu că mama mea e un foarte bun pedagog, dar dacă mă întrebi de unde știu, nu mi-a spus nimeni treaba asta. Și atunci, răspunsul de unde vine?

Obișnuiești să șlefuiești un manuscris înainte de-al trimite spre publicare? Te întreb pentru că de când lucrez ca „vânător de greșeli“ pentru un bun de tipar îmi e foarte greu să păstrez ritmul unei lecturi cu multe greșeli. Nu e nicidecum cazul cărților tale, unde se simte cu atât mai mult un respect pe care îl ai pentru cititor. Contezi pe un bun redactor sau revizuiești iar și iar manuscrisul până când rămâne fără cusur?

Da, mă bazez doar pe mine, nu pentru că nu am încredere într-un redactor, ci pentru că așa mi-e firea, sunt foarte chițibușară. Îmi plac foarte mult miniaturile, goblenurile. Sunt genul de om care adoră detaliile. În picturile renascentiste, îmi plac detaliile pe care nu le vezi decât dacă ai o lupă. Există o pictură, Schimbătorul de bani și soția se numește, și în tot tabloul care este plin de detalii, dacă mărești foarte mult, vezi monedele pe masă cu toate gravurile. Asta este ceea ce vreau să fac și eu în scris și ce apreciez în orice altă artă. Undeva în spate, pe un perete, este o oglinjoară, iar acolo se văd personajele din tablou mici și cu spatele, în detaliu, iar oglinda aproape că nici nu se vede la o privire cu ochiul liber.

În lumea publicațiilor, de cele mai multe ori titlurile nu le aparțin autorilor, ci editurii. La fel e și în cazul romanelor tale sau ești ferm chitită pe un anumit titlu atunci când scrii un roman?

În experiența mea cu Poliromul, nu le-am ales eu în totalitate. Este un fel de negociere, de colaborare între scriitor și editură. La Fotograful Curții Regale a rămas titlul propus de mine, pentru că au fost de acord că are un mare impact. Darul lui Serafim la mine în manuscris se numea Răspântia lui Moftorel, un personaj din copilăria mea, care stătea la o răscruce. Discuția a fost lungă până la titlul final, când am fost convinsă de argumentele lor. La Chiajna din Casa Mușatinilor, știind că așa ce procedează, am avut ideea să dau pentru început un alt titlu, astfel încât dacă vor începe aceste discuții eu să scot din pălărie acest nume, pentru că mi-am dorit foarte mult să rămână titlul ăsta. Dar am lăsat titlul așa cum l-am gândit, așa l-am anunțat la editură, având argumentele pregătite. „Casa“ este foarte rar folosit la noi, s-ar fi folosit „Neamul“ Mușatinilor, dar e o mare diferență între „casă“ și „neam“. N-aș fi vrut nici o alăturare cu Neamul Șoimăreștilor. „Neamul“ presupune o legătură de sânge, dar „casele“ cuprindeau toți vasalii, familiile boierești aliate Mușatinilor, inclusiv pe toți servitorii familiei respective.

Pe scriitor îl ajută sau nu să facă o pauză între romane? Bine, mai e și intervalul dintre punerea ultimului punct și apariția efectiv pe piață.

Din experiența mea, este obligatorie o pauză, pentru că riști să nu te fi îndepărtat suficient de personaje și să le păstrezi, o faci fără să îți dai seama, având în suflet personajul de care nu te-ai eliberat, iar el transpare în scris. Cititorul își dă seama, chiar dacă tu nu.

Există și o muzică a romanelor atunci când le scrii? Citind Ultima cruciadă, recunosc că am avut permanent în minte Cantafabule, legendarul album al celor de la Phoenix.

Întotdeauna am bucăți muzicale care îmi plac foarte mult și pe care le ascult cu scopul ăsta, de a le face fundalul muzical al romanului respectiv. Am credința asta, nu știu cât de bine o pot argumenta, dar simt că există un fel de muzică a romanului care îl va diferenția de celelalte cărți pe care le-ai scris. Pentru Chiajna am ascultat foarte mult Beethoven, în special pentru scenele de luptă. Ascultam aproape fără oprire Simfonia a 9-a, pentru că mă pune pe mine într-o anumită stare în care pot scrie într-un anumit fel.

Orice scriitor are mirajul traducerii. Dacă ar fi să alegi unul dintre romane și o limbă în care să fie transpus, care ar fi acelea? Cât de dificil crezi că ar fi acest proces al traducerii, având în vedere că ar trebui explicate multe elemente culturale, contextul istoric, spațiul românesc, despre care scrii, nefiind așa cunoscut ca al unor autori de origine engleză, franceză sau chiar turcă, să zicem?

Dacă m-aș așeza în scaunul vizibilității, cred că le-aș vrea traduse în engleză. Dar dacă m-aș așeza în scaunul istoriei, care are puncte în care au existat nedreptăți și pe care eu le vreau scoase la lumină, astfel încât să se vorbească pe față despre ele, atunci Chiajna din Casa Mușatinilor și Hanul lui Manuc le-aș vrea traduse în rusă. Fotograful Curții Regale trebuie neapărat tradus în franceză pentru că apare Parisul, apare Turnul Eiffel când abia se construia. Și Maria Tănase tot în franceză.

Ții și un atelier de roman. Este literatura română contemporană într-unul dintre momentele ei de apogeu creativ sau este vorba mai degrabă de fenomenul terapiei prin scris la care apelăm tot mai mulți dintre noi?

Mai particip ca invitat și la CWS – Creative Writing Sundays. Și CWS, și atelierul de roman sunt organizate de Simina Diaconu de la Revista de Povestiri. Sunt foarte mulți antrenori la aceste CWS-uri. Există părerea că cursurile de scriere creativă nu au rost și că nu poți fi învățat să scrii. Mai sunt opiniile care spun că toți cei care termină o școală de scris ar ajunge să scrie la fel. Până la urmă, sunt șapte arte, iar, aparent, dintre toate doar literatura, chipurile, n-ar trebui învățată. N-avem nimic împotrivă să existe un Conservator unde oamenii sunt învățați să cânte la vioară sau Belle Arte unde să fie învățați să picteze sau să sculpteze. Amuzant, pentru literatură nu dorim așa ceva. Nu-mi explic de ce, pentru că este singura artă care naște astfel de discuții. Concluzia logică ar fi că greșim atunci când credem că nu poate să existe o școală de literatură, pentru că așa cum 30 de persoane pot să intre într-un an la Conservator ca să învețe toți același lucru, să cânte la vioară într-un anumit stil, cum au făcut-o înaintașii lor, și dintre toți cei 30 poate 1 va rămâne pe scenă și va fi un maestru, tot așa se întâmplă și în cazul literaturii. E adevărat că acel 1 poate că ar ajunge să scrie cărți bune sau să fie un virtuoz al viorii și fără școala aceea, poate cu foarte mult noroc și foarte multă muncă. Dar din moment ce avem maeștri pe a căror operă ne putem baza și de la care putem deprinde niște reguli sau procedee, nu înțeleg de ce e acest curent împotriva cursurilor de scriere creativă. Cred că este o confuzie între scriere creativă și terapia prin scris. Există o puternică tendință în favoarea acestei terapii prin scris. Au ieșit cărți foarte bune din asta. Din păcate, problema este că a doua carte e foarte greu să mai fie scrisă, pentru că e un mic blocaj în a ieși dintr-o traumă mai mică sau mai mare, despre care ai reușit să scrii foarte bine. Nu mai poți ieși de aici și să imaginezi o poveste, să imaginezi niște personaje – să construiești un alt personaj decât tine însuți este marea provocare. Acest blocaj trebuie neapărat depășit. Cel care a scris o carte foarte bună are ceva de spus, pentru că o carte foarte bună spune că tu ai avut o voce suficient de credibilă, iar acea voce nu dispare când te-ai vindecat, sub nicio formă. Folosim termenul de terapie prin scris un pic impropriu. Ea nu este chiar terapie prin scris. În momentul în care ajunge să fie interesantă pentru un cititor, ea nu mai este terapie prin scris, ci o narațiune care se susține prin ea însăși. Terapia prin scris nu poate construi personaje, dar tu, dacă ai convins un cititor să te urmeze până la sfârșit, înseamnă că ai construit un personaj. Adevărata terapie prin scris nu construiește personaje.

Ce înseamnă pentru tine o nouă lansare de carte într-o librărie sau la un târg de carte, mai ales că lansările tale se bucură de un public imens? Se întâmplă ca interacțiunea cu cititorii să influențeze anumite detalii ale narațiunilor?

Da, îmi place să interacționez cu oamenii, sunt extrovertită ca fire și mă bucur de întâlnirea cu ceilalți. Mă bucură dacă ei au curiozități, chiar dacă nu țin de carte efectiv, ci de procesul de scriere. Nu evit întrebările, pentru că nu am de ce să le evit. Dacă le-aș evita într-o librărie plină de cititori înseamnă că de fapt le evit față de mine însămi și nu e în regulă să faci asta, pentru că e un blocaj în comunicare, chiar dacă e cu tine însuți, care te împiedică foarte mult la scris. Uneori, o iau ca pe un fel de mică și plăcută terapie ca să nu simt că am vreun blocaj pe undeva.

Crezi că un autor care se ascunde în spatele unui pseudonim ar fi ferit de anumite reacții ale cititorilor?

Cred că ascunderea în spatele unui pseudonim are legătură cu orgoliul, care poate fi rănit  ușor. Sunt firi care nu suportă criticile, acei oameni care, dacă își dau frâu liber orgoliului și vanității și au sentimentul că un om care vorbește despre cartea lui fără să o laude îl rănește, atunci în interior are o mică problemă. Nu e rău să ai o problemă, toată lumea are probleme. Este utilă și confirmarea, dar uneori așteptările noastre sunt altele, ceea ce este greșit, pentru că aici apar rănile. Dacă așteptarea mea este ca acel cititor să îmi spună cât de frumos am scris, iar cititorul doar mă ia la întrebări, atunci nu-mi împlinește așteptarea, iar când face asta, aș putea confunda acel feedback cu o critică, în sensul de respingere, deși critica nu asta înseamnă. Cred că aici avem o problemă, în felul în care interiorizăm feedbackul. Un feedback sincer și cinstit nu ar avea de ce să mă rănească, întotdeauna trebuie să fie constructiv, chiar dacă cel care mi-l dă nu știe să îl pună în niște cuvinte care să nu mă rănească. Când scriem o carte și ieșim cu ea în public ar trebui să fim 100% pregătiți că nu va plăcea tuturor, iar asta nu este ceva care ar trebui să ne rănească.

În afară de literatură, pe care o scrii sau o citești la alții, mai ai vreme și de alte pasiuni, de hobbyuri, având în vedere că ai spus că în general profiți de weekenduri sau de vacanțe ca să scrii?

Îmi plac foarte mult muzica și pictura renascentistă, cu multele ei detalii. În Galeria Uffizi am rămas uimită în fața tablourilor cu doamnele cu rochii în care vezi până la ultima broderie, mă pierd în visare în așa ceva. Fotografia. Mă inspiră foarte mult o fotografie, un tablou. Le caut în muzee. De exemplu, îmi plac foarte mult fotografiile lui Ciprian Măceșaru, îmi inspiră stări, personaje, momente. Folderele manuscriselor au un subfolder separat cu imagini, fotografii sau tablouri, care au inspirat părți din carte. Pentru Chiajna, mă gândisem la copertă la un portret din Renaștere al Caterinei deʼ Medici, care a avut un destin asemănător Chiajnei.

Apropo de Chiajna, te-ai gândit până și la cele mai intime detalii, cum ar fi prima menstruație a Chiajnei. Ți-ai bazat acele rânduri pe date etnografie sau pur și simplu le-ai imaginat plecând de la ce era disponibil în acele vremuri pentru aceste situații?

Am căutat să documentez momentul. Principala sursă de documentare pentru așa ceva a fost Viața privată a dinastiei Tudorilor de Tracy Borman, o carte de istorie popularizată, într-un limbaj cald și blând cu cititorul – Tudorii au trăit cam pe vremea Chiajnei, poate cu câteva zeci de ani mai devreme. Bineînțeles că ei erau mult mai avansați, nu neapărat la nivel cultural, ci ca nivel de viață cotidiană. Nu mi-am imaginat că toaletele pe care le aveau Tudorii în palatele lor au existat vreodată în Valahia. Dar acolo am găsit cam ce se folosea în cazul menstruației. Am întâlnit undeva termenul de „rânduiala femeilor“ și mi s-a părut foarte apropiat de ceea ce s-ar fi spus pe vremea aceea. Dacă familia era înstărită, existau cârpe speciale dintr-un bumbac moale și mătăsos, ca niște buzunărașe care se umpleau cu câlți.

Ai în carte câteva pasaje de mare duioșie, pline de poezie, și anume antiteza scrisorilor adresate de domnitor, respectiv de sultan soțiilor lor. Este o punere față în față a celor doi strategi care trimit misive de pe câmpul de luptă. Cum ai reușit să scotocești până la asemenea detalii, detectivistice poate, în procesul de documentare?

Acelea sunt construite în urma unor scrisori reale, pe care le-am găsit în cartea În Serai. Viețile private ale sultanilor din Istanbul, scrisă de John Freely, care cuprinde scrisorile lui Suleiman către Roxelana și ale Roxelanei către Suleiman. Căutam de fapt cărți despre Constantinopol și am dat peste cartea aceasta. Nu știam că s-a păstrat corespondența lor, dar când am găsit-o, am decis să scriu capitolul acela, să le compar cu niște scrisori (fictive) ale lui Petru Rareș către soția sa. Petru Rareș a avut o cronică pe care a poruncit-o lui Macarie, mitropolit al Moldovei și cronicar al lui, și îmi cam imaginam stilul scrisorilor – era o comunicare foarte eficientă, nu ne pierdeam, în general, ca neam de domnitori, în toată poezia asta, nu se practica la noi așa ceva. M-am gândit că ar fi reprezentativ. Uite, ăsta este un punct care construiește personaje. Dacă nu era antiteza, nu s-ar fi tras concluzia că este eficient în comunicare. Având alături și o scrisoare a lui Suliman, care în opt rânduri spune „luna și soarele meu, ambra inimii mele, cea mai prețioasă perlă a mea, iubita mea cu chip frumos, părul tău este toată avuția mea, zâmbetele tale sunt oștirile mele, mâinile tale sunt salvarea mea pe acest pământ“, atunci înțelegi ceva despre Petru Rareș.

Ai dezvăluit cândva că „sfârșitul, ca subiect narat, îmi este cunoscut de la primul rând scris“. Se întâmplă să te răzgândești? Ar fi fost posibil ca povestea Chiajnei să continue? Cum decizi când vine finalul?

Clar nu! De la bun început, înainte să mă apuc efectiv să scriu, am spus că pe Chiajna nu o să o duc până la moarte, sub nicio formă! Pentru că ultima parte a vieții ei a fost mult prea plină de durere. Nici până atunci nu avusese parte de prea multă fericire, dar ultimii ani din viața ei, după ce au fost alungați și exilați, au fost plini de durere. Și nu am vrut ca acela să fie finalul. Finalul cărții este ca la un vin foarte bun, cu două, trei, patru trepte de gust, iar ultimul gust apare după multă vreme de când l-ai băut. Cum ar fi ca ultimul gust să fie o amărăciune?

Îți place înghețata de fistic învelită în ciocolată. Și în Hanul lui Manuc, și în Chiajna din Casa Mușatinilor sunt rânduri întregi care ne fac poftă cu aromele și gusturile vremurilor, cu rețete parfumate de condimente și povești. Oare atunci când e vorba de pofte, scriitura nu mai este ficțiune, ci devine autobiografie?

Da! Toate fragmentele care prin emoție și trăire trezesc admirația în cititor sunt, culmea, cele care sunt reale, din viață. Faptul că îmi plac lucrurile acelea face ca ele să transpară în scris într-un mod pe care eu nu-l mai stăpânesc.

Radu Vancu spune că tinerii de azi fac parte din Galaxia Zuckerberg, „nu mai gândesc în texte, gândesc în imagini“, față de gândirea textuală a generațiilor precedente. Ești un fin meșter al imaginilor din cuvinte, dar și un arheolog al cuvintelor, psiholog și chiar antropolog atunci când construiești descrierea locurilor sau caracterizarea personajelor. Scenografia este redată printr-o risipă de amănunte care reconstruiesc fiecare obiect de decor până când îl ai în față tridimensional. Cititorul pipăie, miroase și gustă aievea întreaga butaforie. Este uimitoare documentarea care se resimte din spatele narațiunii, documentare care s-a desfășurat pe terenul multor domenii, de la elemente specifice tâmplăriei și ale raselor de cai până la rețete de bucate, coafurile și moda Evului Mediu. Dovedești o migală covârșitoare, făcând permanent apel la elemente etnografice, descriind în amănunt ritualuri și redând credințe din popor, și ai săpat (cât de adânc?) după arhaisme, reconstruind un vocabular dispărut. Și ai „respectat“ până și climatologia și condițiile meteorologice de la acele vremuri, care erau amenințate de orice, numai de încălzirea globală nu. Cum îți alegi cuvintele, există o dispută între cuvinte atunci când scrii sau te încrezi în cele dintâi venite în poveste? Ți-ai impus o tehnică și o limită pentru aceste construcții sau pur și simplu te lași purtată de avalanșa detaliilor care îți dau târcoale?

În primul rând, scrierea asta foarte vizuală apare pentru că imaginile acelea chiar există în mintea mea și ar fi păcat să nu le redau în întregime. Văd toate detaliile acestea, asta și predau la atelierul de roman. Când au în minte o anumită scenă, există tendința tinerilor scriitori să redea dialogul. Nu este suficient. Și atunci îi provoc să se întoarcă în scena din mintea lor, să se așeze pe scaun lângă personaje și să privească în jur, pentru că numai ei știu ce este acolo.  Dar să ne arate și nouă ce văd acolo: cum își țin mâinile, cum vorbesc, cum îți țin respirația.  Sunt informații care atrag cititorii în scena din mintea ta, un simplu dialog nu este suficient. Așa apare diferența dintre așteptarea ta și realitate, feedbackul nu e tocmai „oau!“. Scena e frumoasă, dar ai lăsat-o în mintea ta, n-ai scos de acolo absolut tot. Una e să zici „Te iubesc!, zise ea simțindu-se minunat“, și alta e să spui „Te iubesc!, zise ea și obrajii i s-au îmbujorat, palmele i-au transpirat, a simțit că o furnică în podul palmelor“. Arată-mi cum se simte, nu-mi spune cum se simte, lasă-mă și pe mine, cititorul, să fac partea mea. Partea mea de cititor e să descifrez micile semne ale faptului că fata se simțea minunat, emoția să fie construită. Nu, nu rămân pe aceleași cuvinte. În general, adaug la fiecare recitire. Până să ajung să scriu la laptop, scriu pe tot felul de hârtiuțe rupte din carnete, pentru că am nevoie să văd 30 de idei în jurul meu în același timp. Atunci rup aceste foi și le așez în jurul meu, și până când acolo nu arată perfect, nu mă apuc să scriu, să tastez.

E clar că ai făcut intense studii de toponimie și o muncă de arhivă istovitoare. Ce presupune o documentare istorico-geografică pentru un astfel de roman și cât din istorie și geografie rămâne într-o ficțiune, până la urmă? Sau îmbraci totul într-o aură de mister, astfel încât cititorul să-și creeze propria hartă a locurilor?

Pentru lucrurile care s-au păstrat, unde se știe clar și geografia locului, și faptele, pe acelea le păstrez în totalitate. Acolo unde nu se știe foarte bine, încerc să creez locul. De exemplu, locul celor trei bătălii ale Chiajnei nu se știe exact, știm doar denumirile: Românești, Șerbănești și Boianu. Dar unde au fost, Dumnezeu știe! Erau pe lângă Olt, care era un fel de graniță în Valahia, delimita Casa Drăculeștilor de Casa Craioveștilor. Alexandru Odobescu a fost prin zonă. Românești nu mai există astăzi cu această denumire. Dar bătrânii din Șerbănești știau că „undeva pe aici, aproape, taică“ e un câmp plin de oseminte, că dacă ari, dai de oseminte sau de vârfuri de suliță. Așa că Odobescu a spus că asta ar fi cea mai posibilă variantă. În Boianu chiar s-a păstrat cântecelul care apare în Chiajna, cules de un profesor de istorie de prin zonă.

Trăim niște vremuri în care tinerii par că nu mai citesc cu entuziasmul generațiilor precedente. Dacă nimeresc o carte cu arhaisme, cu un limbaj pe care nu îl mai înțeleg, cu atât mai repede riscăm să-i pierdem de cititori. Și totuși, Chiajna a fost foarte bine primită și de adolescenți. Care să fie motivul pentru care tinerii s-au lăsat fermecați de Chiajna?

Cred că ar trebui întrebați ei, dar pot să fac niște presupuneri. Cred că au fost atrași pentru că au empatizat cu versiunea tânără a Chiajnei. În mod sigur i-a atras faptul că e o carte aventuroasă, descrierile sunt foarte scurte. Dar e plină de aventuri, care au avut loc în realitate. Ăsta iar e un lucru magic: când întâlnim o carte bazată pe fapte reale, asta are o mare vrajă asupra noastră. Asta e magia literaturii, că poți prin cuvinte să îl faci pe un străin să construiască în mintea lui ceva, asta e vrajă adevărată.

Crezi că este posibil să vină o vreme în care oamenii să nu mai citească, în care bibliotecile să aibă rafturile pline de „obiecte de muzeu“?

Nu, nu este posibil! Pentru că de mii și mii de ani suntem fermecați de povești și de mii și mii de ani poveștile ne manipulează, în sensul bun al cuvântului. Suntem vrăjiți de povești. De exemplu, Epopeea lui Ghilgameș – câte mii de ani a străbătut și câte cataclisme au fost care ar fi putut să o șteargă de pe fața pământului?

O vezi pe Chiajna făcând față provocărilor politice ale secolului al XXI-lea? Se vehiculează ideea că viitorul șef al NATO va fi o femeie. Ar fi fost Chiajna potrivită în această poziție?

Clar o văd adaptându-se ușor la secolul al XXI-lea, pentru că ea era genul de personalitate care se simțea ca peștele în apă în mijlocul conflictelor și al provocărilor, era genul căreia îi circula sângele mai repede prin vine atunci când era o problemă în jurul ei. Nu știu dacă luată pe nepregătite ar fi fost potrivită pentru rolul NATO, pentru că în capul ei toată Europa s-ar fi numit Valahia și ar fi domnit acolo Casa Drăculeștilor. Pentru personalitățile foarte puternice e nevoie de timp și argumentație, să îi lași să rumege ideile ca să renunțe la autoritarismul lor și să adopte niște idei mai moderne. Dar greu nu i-ar fi fost, i-ar fi plăcut foarte mult.

Ce actor ți-ar plăcea să citească o eventuală variantă e-book a cărții sau ce actori auzi când vorbesc personajele tale, mai ales că mulți cititori au avut în față un adevărat film, pe care și speră să îl vadă ecranizat?

Nu m-am gândit, dar îmi place mult cum citește cărțile Mihai Călin. Cred că mi-ar plăcea ca într-un film în rolul principal să fie o actriță care să nu fie deja cunoscută pentru alte roluri, să se identifice direct cu Chiajna.

Este o întrebare pe care o așteptai și nu ți-a pus-o nimeni legat de Chiajna, există undeva dorința unei dezvăluiri care așteaptă să fie împărtășită?

Despre împletirea „Mioriței“ în roman nu m-a întrebat nimeni și e un lucru pe care eu l-am pus cu mare drag în carte. Cunosc mulți oameni pentru care percepția timpului e diferită de a mea. Adică dacă aud de anul 1552, asta nu înseamnă ceva concret pentru ei. Aveam nevoie de un lucru care să-i fixeze în timpul acela îndepărtat, așa că am construit o mică poveste care să le transmită că totul se petrece pe vremea când ciobănașul din „Miorița“ trăia, iar balada încă se petrecea aievea, nu devenise un poem.

Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, devenit la ultimele două ediții un festival în exil, s-a desfășurat anul acesta la București, concentrându-se pe ideea de putere pe care o are cuvântul. Crezi că scriitorii, acești stăpâni au cuvintelor, au puterea să apere un concept atunci când cred cu toată convingerea în el? Poate cuvântul să fie o armă?

Da, clar! Dacă este pasionat de o idee, un scriitor poate să o transmită și să o facă să fie adoptată. Sunt foarte mulți care cred în ideea asta. Dovezile sunt nenumărate în istorie.

Imagine reprezentativă: Sorin Petculescu

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×