Simona Strungaru: „Îți permiți să aduci cu tine experiențele personale și să nu îți negi ființa dincolo de muzică“

Start

Nu foarte de mult am fost la concertul New Sounds of Brazil pus în scenă de Big Band-ul Radio România. Cea care dirijează orchestra din 2022 este Simona Strungaru – o apariție de o efervescență molipsitoare. O mai puteți vedea și în 13 iunie, la Sala Radio, de la ora 19, în concertul care închide stagiunea de jazz The Magic of The Trumpet. Pe scenă va fi prezent și Alex Sipiagin (alături de alți patru trompetiști importanți), care, împreună cu Simona Strungaru, va prezenta albumul Wind Dance. După acest concert – al cărui instrument-vedetă va fi trompeta, Simona Strungaru revine în luna octombrie, începând cu noua stagiune. Când ne-am întâlnit, apoi, pentru interviu, eu emoționată, ea – după o migrenă teribilă, i-am spus că foarte rar, în absența cuvintelor, am reușit totuși să vizualizez un adevărat „film“ numai din muzică. Și, într-adevăr, acesta a fost sentimentul cu care plecasem de la concert: că Big Band-ul e un povestitor fantastic.

Simona Strungaru cântă la pian, dirijează, orchestrează și compune. Cu alte cuvinte, e un artist complet. (A creat până și un instrument muzical cu totul nou.) Bucharest Jazz Orchestra, SonoMania, Diosa, TIFF, „Animest sunt numai câteva dintre proiectele care-i însoțesc numele. Și atunci, în dialogul nostru foarte prietenos, am vrut să descopăr măcar o mică parte din lucrurile care îi animă acest spirit neobosit.

© Cristian Barcan

L-ai avut pe scena Sălii Radio, în premieră, pe Emiliano Sampaio alături de Big Band-ul Radio România, pe care-l coordonezi, deja, din 2022. Spectacolul a fost cuceritor. Ați lansat două piese ale lui Emiliano, „The last tango“ și „Now“. Cum a fost să-l ai pe Emiliano Sampaio ca membru pasager al Big Band-ului?

Concertul a fost unul obișnuit din stagiunea noastră și în încercarea de a prezenta publicului repertorii cât mai diverse și cât mai complexe, l-am invitat pe Emiliano Sampaio, pe care l-am cunoscut cu ceva timp în urmă și care ne-a fost recomandat de un alt colaborator al Big Band-ului de anul trecut, Tobias Hoffmann. I-am descoperit muzica, ne-a plăcut foarte mult, ne-am dat seama că este un profesionist desăvârșit și l-am invitat să colaborăm. Toată această colaborare a fost una foarte plăcută, atât pe parte socială cât și pe parte muzicală.

S-a integrat imediat în atmosfera grupului?

Da! Cred că se simte și sângele acesta latin și avem o conexiune, pentru că în piesele lui transpare foarte multă melodicitate și ai nevoie de o anumită sensibilitate ca să poți să o interpretezi cât mai aproape de ideea de la care a pornit.

Asta s-a văzut mult și din public. Totul a fost foarte gestual, plin de formă, de ritm, de expresie. Se vedea în toată orchestra, iar tu nu puteai stăpâni nevoia de dans.

Este greu. Sunt muzici care sunt gândite pe mișcare, sunt simțite pe mișcare, „din fașă“ așa au fost concepute, și, atunci, să negi acest lucru și să vrei să prezinți totul într-un mediu steril și impersonal nu ajută nici interpreții și scade șansele ca mesajul lucrărilor să ajungă la public. Trebuie totul să fie foarte organic acolo unde muzica o cere.

Multe dintre piese sunt de inspirație urbană, vin din Paris, din São Paulo, din Viena. Crezi că orașele au muzica lor?

Absolut. Cred că fiecare civilizație și fiecare popor au un specific pe care îl simți chiar dacă nu știi foarte multe despre istoria locului. Îl simți prin arhitectură, prin vibrația orașelor, a oamenilor. Bineînțeles că noi, muzicienii, traducem această vibrație în muzică și nu se poate să nu știi nimic despre specificul muzical al zonelor respective. Cu siguranță locurile au ceva specific pentru că oamenii de acolo sunt într-un anumit fel și lucrurile se influențează, de aceea muzica austriacă, să zicem, sună diferit de cea braziliană. E ceva în comun în cultura și conștiința oamenilor unui loc, ceva care îi inspiră să creeze într-un anumit fel, muzical, literar, arhitectural. Un artist, dacă-și permite să devină un filtru pentru senzațiile pe care un oraș i le transmite, poate crea, prin ochii și sufletul său, o versiune a locului respectiv, dar ceva din ceea ce e general acceptat despre un loc transpare în muzica unui compozitor. Există un adevăr al fiecărui loc.

Tu ai fost, pe parcursul carierei tale de până acum, foarte preocupată de lucruri imateriale pe care poți să le transpui muzical. Mă gândesc, de exemplu, când ai dirijat The Standard American Lexicographical Opera, în 2010. A fost, pentru mine, senzațional să descopăr că libretul a fost construit prin extragerea cuvintelor din două dicționare de limbă engleză americană, aflate la 50 de ani distanță. Cât de fluidă crezi că e muzica? În ce feluri crezi că obiectele din jurul nostru au structuri muzicale?

În cazul Operei compuse de Michael Karr, pe care am dirijat-o în Olanda, dincolo de faptul că au fost două dicționare care au apărut la distanța respectivă de ani, felul în care cuvintele alese din dicționar se succedau a fost după niște principii matematice, deci dacă cineva ar citi libretul nu ar vedea niciun sens. Sunt cuvinte care încep cu a, apoi cu b, alfabetic. Faptul că am avut onoarea și libertatea de a prezenta premiera acestei opere a fost nemaipomenit pentru că am reușit să modelez, în conștiința interpreților, mai ales a soliștilor care trebuiau să cânte, să rostească, povești din aceste cuvinte care, practic, într-o lume obișnuită, nu au nicio legătură unul cu celălalt. Și cu toate astea am reușit să ducem la bun sfârșit o operă care a durat aproape trei ore, în două acte și să ne bucurăm de rezultat și de proces. Tocmai pentru că a fost ceva complet ieșit din comun. De ce au fost cuvintele alese matematic? Eu cred că există o extraordinar de strânsă legătură între matematică și muzică. Sunt niște principii incontestabile. De fapt, tot ce ne înconjoară are o componentă matematică. Da, obiectele pot avea, atunci, și parametri muzicali, pentru că poți să traduci matematica acestor obiecte.

Există, oricum, o compatibilitate tehnică între cele două. Muzica este ceva nemaipomenit de matematic, are nevoie de structură, de o fluență ca cea a ecuației.

În primul rând muzica e o formă de artă aflată în strânsă legătură cu timpul. Când ai un timp anume în care trebuie să spui povestea pe care o ai de spus, muzical, trebuie să structurezi lucrurile astfel încât să aibă noimă, să aibă un început, un punct de culminație, o concluzie, să fie pe înțelesul tuturor. Toți avem aceleași coordonate, experiențele le percepem relativ similar. Dacă un concert durează o oră, acesta e deja un parametru matematic. De acolo, în crearea oricărei piese, structura ei devine foarte importantă pentru a putea fi înțeleasă. Dacă un compozitor nu ar ține cont de reguli, mesajul ar ajunge altfel la public.

Apropo de public. Când ne gândim la relația muzicianului cu publicul, tradițional, ne vine în minte cântatul la unison. Cum percepi tu relația cu publicul tău în spectacole?

În general, încerc să fac lucrurile în așa fel încât plăcerea pe care o resimt eu atunci când descopăr muzica pe care o vom cânta să ajungă nealterată la public. Să existe mereu prospețimea descoperirii. De aceea, e foarte importantă alegerea repertoriilor, pentru că îmi doresc foarte mult să nu fie nimic anost, să nu fie nimic predictibil, dar să aibă multă substanță și multă informație. Când ajung în fața publicului mă bucur să observ că are efect. Niciodată n-o să putem cuantifica bucuria și satisfacția sonoră a fiecărui om, dar se simte să este apreciată muzica și se ajunge la o vibrație comună. Oamenii de pe scenă se încarcă, există o energie care nu e unilaterală, nu vine doar din partea orchestrei, ci și din partea publicului către orchestră. Asta ajută în interpretare, simți că mesajul tău ajunge la cineva care îl înțelege, îl apreciază și te răsplătește prin energie. Aplauzele sunt mai târziu, dar în timpul concertului, se simte. O diferență clară a fost în pandemie pentru muzicieni și pentru toți artiștii care performează pentru public. Făceau spectacole dar cu săli goale. A trebuit ca ei să-și imagineze că publicul e în sală, erau filmați, mulțumeau, dar senzația pentru oamenii care cântau o muzică pe care o iubeau era una de gol. Nu se simțeau confortabil neavând receptorul aproape. După pandemie lucrurile au devenit mai clare în privința importanței întâlnirii acesteia, atât pentru artiști cât și pentru public.

Tu te strecori printre mai multe ramuri, ca artistă. Ai lucrat mult și cu cinematografia, mă gândesc la Nosferatu, la Die Puppe, Prințesa Stridiilor, la Malombra. Sunt curioasă de selecție… crezi că există o legătură între cinematografia dark și muzică? Spun dark pentru că o parte din filmele acestea, chiar dacă genurile lor diferă, au ceva care tulbură.

În cazul acestor filme, Malombra și Nosferatu, pentru că Păpușa și Prințesa stridiilor sunt cu totul diferite ca stil, este o încărcătură de mister. Nosferatu e unul dintre filmele clasice de horror. Au fost foarte curajoși în realizarea lui acum 102 ani. Mie-mi place și mă inspiră atmosfera acestor filme și m-am bucurat să scriu pentru ele. Nu am scris doar pentru această zonă. Păpușa și Prințesa stridiilor sunt comedii din 1919, absolut spumoase și strălucitoare, foarte frumoase. Din punctul de vedere al creatorului e foarte bine să nu compui într-un singur stil. Mi-a plăcut mult să abordez și comedia și partea horror, am făcut muzică și pentru animații. E vorba de cum îți imaginezi muzica în parteneriat cu imaginea. Pentru că imaginea nu sună decât dacă vrei să o faci să sune, dacă simți că așa trebuie să fie.

Făcând muzică special pentru imagine ai un control, dacă nu deplin, atunci foarte mare, asupra sensului imaginii. Îi atribui ceva ce nu era inițial acolo.

E foarte adevărat. Muzica poate accentua niște aspecte diferite în orice context vizual. Dar, bineînțeles că atunci când prezinți și alegi o variantă pentru public trebuie s-o faci foarte asumat și să acorzi respectul cuvenit poveștii de la care ai pornit. Să nu schimbi total mesajul, decât dacă acest lucru e benefic. Sub nicio formă nu ar trebui să minimalizezi ceea ce regizorul a aprobat și a transmis. S-ar putea să se piardă esența. E foarte discutabil. Muzica are o putere foarte mare asupra sentimentului care e transmis, nu doar în cazul filmului mut, ci în orice context cinematografic și de aceea colaborarea dintre regizor și compozitor trebuie să fie foarte strânsă, mutuală și trebuie să se ajungă la o idee comună, să fie de acord că acest lucru, nu altul, trebuie să fie sugerat.

Astfel încât să respecți moștenirea lăsată, în cazul filmelor vechi.

Nu are sens să scrii muzica pentru film dacă nu respecți pe deplin materialul pentru care lucrezi, dacă tot ce cauți este doar să te afirmi, să îți pui în valoare personalitatea prin orice mijloc. Nu e genul meu. Când abordez astfel de filme încerc să le fac cinste, să aduc ceva în plus, dar nu pornesc de la ideea că eu sunt cea care fac filmul.

De la ideea că este al tău…

Nu, filmul nu este al meu, dar devine al meu extraordinar de mult în momentul în care scriu pentru el. E similar cu momentul în care orice muzician interpret, să zicem, de muzică clasică, ajunge să cunoască o lucrare pe care o are de cântat și pe care nu a compus-o el. Se ajunge la un nivel de simbioză între compozitorul lucrării și interpret și atunci lucrurile pot fi redate cu adevărat și cu adevăr în ele. Când se trece dincolo de ierarhie, mesajul lucrării e cel care primează și devine parte din interpret.

Ce alte filme crezi că te mai reprezintă ca artist? Pentru ce alte filme ai mai vrea să scrii muzică?

Îmi plac mult filmele precum Stăpânul inelelor sau Jurassic Park. S-ar putea să fiu părtinitoare pentru că au o muzică extraordinară, cu amplitudine și complexitate. Bineînțeles, îmi place și comedia și, nu neg, partea dark, pentru că sunt foarte multe de spus în zona aceasta.

Pentru Nosferatu ai venit cu un instrument complet nou, cu „Spheratonul“, pe care l-a realizat Misha Diaconu, din metal. Ce emoții crezi că emulează metalul?

De foarte mult timp îmi doream să-l realizez. Am pornit în căutarea sonorităților de la pianul preparat. Eu sunt pianistă și sunt foarte impresionată de posibilitățile de a prepara pianul. În sensul că nu mai cânți în mod tradițional, doar apăsând clapele și lăsând ciocănelele să acționeze corzile, ci începând să introduci diferite elemente în interiorul pianului, printre corzi. Experimentezi cu diferite materiale și vezi cum reacționează corzile în contact cu aceste materiale. Poți folosi hârtie, alt metal, în cazuri extreme chiar și apă, dar acela este finalul acelui instrument din punct de vedere funcțional. A nu se recomanda! Sunt niște sunete foarte interesante pe care mi-am dorit să le explorez. Din respect pentru acest instrument, pe care îl iubesc cu toată ființa mea, nu mi-am permis să duc atât de departe experimentele mele de pian preparat și am vrut să am posibilitatea externă de a merge mai departe, în zona totuși metalică a lucrurilor, pentru că pianul are placa de bronz care facilitează toate aceste vibrații. Și atunci am pornit în căutarea celei mai bune opțiuni. Și am avut o foarte mare bucurie s-o întâlnesc pe Misha, care este o sculptoriță nemaipomenită. Imediat a intrat în jocul meu și am făcut instrumentul împreună și sunt foarte mulțumită de el. La premiera Nosferatu nu eu am dirijat orchestra Operei maghiare, ci Stefan Geiger. Eu am cântat la „Spheraton“.

© Cristian Barcan

Și l-ai mai folosit de atunci?

Am mai avut două reprezentații, la Oradea și Constanța, tot în cadrul TIFF, dar pe acelea le-am dirijat și n-am mai putut să cânt. Dar senzația pe care am avut-o interpretând și având libertatea de a explora instrumentul în combinație cu orchestra simfonică a fost de nedescris. Am mai folosit „Spheratonul“ și într-o lucrare pe care am prezentat-o anul trecut, în cadrul festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. E vorba despre lucrarea Gates, pe care am scris-o pentru orgă și Big Band. Pentru această lucrare l-am avut solist pe Eduard Antal, iar eu am dirijat și am și cântat la „Spheraton“. E un instrument pe care am de gând să-l mai prezint, pentru că are multiple fațete. El e, în principiu, un instrument de percuție, acționat prin lovire, dar poate fi acționat și prin frecare.

Felix the cat: acolo ai găsit o limbă comună cu copiii. Și acolo s-a văzut multă bucurie.

Am avut acest concert la Festivalul „Animest“, iar anul acesta a fost prezentat în cadrul Festivalului „Clasic e Fantastic“, la Ateneul din București. Bineînțeles, publicul fiind format majoritar din copii, am ales să le și arăt un pic din cum am gândit atunci când am făcut muzica. E foarte important să-ți dai seama nu doar de efect, ci și de proces. Atunci urmărești mult mai atent imaginea. Sunt niște elemente ale acestui motan pe care le-am evidențiat foarte clar în cele opt episoade și e frumos să vadă și copiii cum se poate transpune o imagine în muzică.

E și o formă de educație muzicală, poate mai neconvențională, dar foarte benefică. Pot observa muzica lumii, care se întâmplă constant.

Eu cred că e necesar pentru copii să înțeleagă faptul că muzica e un limbaj. Este un alt fel de a exprima sentimente, trăiri, un fel în care nu ai nevoie să folosești cuvintele pe care le-ai învățat în limba maternă sau orice altă limbă. Această modalitate de exprimare trece dincolo de orice graniță pentru că accesează o zonă comună tuturor, sufletească, a sentimentelor pure. E atât de universal limbajul muzical. Dacă începem să cântăm la un instrument pentru că așa ne spune un profesor, putem ajunge la rezultate frumoase, da, dar punctul de pornire este „a face pentru a fi bun“, nu „a face pentru că transmitem ceva“, sau pentru că simțim, la rândul nostru, ceva. Trebuie combinate lucrurile, necesitatea studiului și seriozitatea cu care se abordează instrumentele muzicale și efectul pe care îl au. Trebuie să fim tot timpul conștienți de efectul muzicii, al sunetelor și implicit de efectul pe care noi îl avem asupra celorlalți când facem asta. Felix asta a încercat să facă. Să le trezească imaginația și curiozitatea.

Ai vorbit într-unul dintre interviurile pe care le-ai dat despre părinții tăi, care au fost mari iubitori de muzică, despre pian, instrumentul cu care te-ai întâlnit prima dată la patru ani. Ai strâns, de atunci, un palmares întreg de proiecte: Simona Strungaru Symphonics, Diosa, festivaluri naționale, internaționale și așa mai departe. Care sunt artiștii la care te-ai întors, din când în când, în tot parcursul acesta?

Dacă e vorba de pian, sunt o mare admiratoare a lui Richter (n. red. Sviatoslav Richter). Dintre toți interpreții, prin el am simțit cele mai multe. Dacă vreau să mă recalibrez, îl ascult cu foarte mare drag. Drumul meu a fost, muzical vorbind, călăuzit de Magda Stănescu, care a fost profesoara mea de pian din liceu. Bineînțeles, am avut mulți profesori cărora le sunt îndatorată și îi respect foarte mult. Însă întâlnirea cu doamna Stănescu a avut loc într-un moment de răscruce pentru mine și a fost primul și singurul om dintre mentorii mei care a pus foarte mult în balanță viața reală cu meseria și care mi-a permis să trăiesc, să fiu adolescentă – la momentul acela –, să fiu și om dincolo de instrument. Acest lucru e foarte important și, în același timp, momentul în care ești la instrument, e cel mai important. Tu devii un om în adevăratul sens al cuvântului și îți dezvolți toate capacitățile, tu ești un om mai bun pentru că știi că faci ce trebuie și faci ce trebuie muzical pentru că îți permiți să aduci cu tine experiențele personale și să nu îți negi ființa dincolo de muzică. Îi datorez foarte mult acestei minunate doamne. Întotdeauna e alături de mine.

Și alți artiști?

În parcursul meu muzical sunt foarte conectată, lucrând împreună de 20 de ani deja, cu soțul meu, Sebastian Burneci, cu care am început să colaborez, eu ca pianistă, el ca trompetist și cu care am făcut foarte multe proiecte. E clar că vibrăm și simțim muzica asemănător. Nu putem să nu lucrăm împreună. E un om diferit de mine, un bun profesionist și un virtuoz al instrumentului și, de asemenea, compozitor. Avem, câteodată, perspective diferite asupra lucrurilor, ceea ce e foarte bine, fiindcă o astfel de relație aduce o balanță extrem de necesară. Mă bucur mult că facem lucruri împreună și că lumile se apropie.

E un teren artistic fertil acesta în care se pun împreună lumi diferite care învață să se modeleze una pe cealaltă.

Clasificarea muzicii are importanța ei. Atunci când oamenii activează într-un singur domeniu și se specializează într-o singură parte a muzicii e bine pentru ei. Dar în istoria muzicii lucrurile au evoluat pentru că au existat deschideri către necunoscut sau către alte stiluri. Lucrurile astea au dus mai departe fenomenul muzical, întotdeauna. În ceea ce privește muzica de jazz, în prezent sunt foarte multe influențe din muzică clasică, din muzica rock. Se merge mult într-un teritoriu contemporan, cu sonorități ale Big Band-ului sau ale instrumentelor pe care le asociezi în mod normal cu jazzul, cum ar fi saxofonul. Lucrurile pot fi fluide, dar, atenție, în creație este important să fie respectată și specificitatea fiecărei lumi muzicale. Nu e un lucru ușor de realizat.

Se vede în toate proiectele tale un respect pentru unicitatea fiecărui obiect muzical de care te preocupi. Ai avut colaborări și în zona pop, cu Voltaj, de pildă, sau cu Urma. Care a fost misiunea proiectelor?

Misiunea a fost de a apropia lumile, de a apropia zona simfonică de muzica pop. Sunt foarte atrasă de orchestrație, îmi place foarte mult să orchestrez. În aceste proiecte am acceptat să fac orchestrațiile numai după ce am ascultat muzica și mi-am dat seama că am posibilitatea să le apropii. Pentru mine trebuie să aibă foarte mult sens și fac ca toți cei implicați să se simtă bine: și cei care cântă în orchestră să își găsească locul, să nu repete numai linia melodică a solistului, să nu creadă că se poate și fără ei. E important ca și cei de la care pornește muzica să simtă că au câștigat o nouă dimensiune prin adăugarea orchestrei. Când am simțit că aceste orchestrații chiar pot avea o valoare și alăturarea celor două zone poate funcționa și mă și reprezintă, am acceptat să le realizez. Bineînțeles că nu voi scrie la fel orchestra pentru Voltaj și cea pentru Urma. Trebuie să pornești de la autenticitatea muzicii pentru care scrii, să vezi ce face ca această muzică să fie diferită. Fie e mesajul textului, fie e armonia, fie sunt anumite instrumente, trebuie să păstrezi niște ierarhii ca să poată fi îmbrăcată frumos și, în același timp, să facă cinste membrilor formațiilor și celor care cântă în orchestră.

Ne apropiem de final. Care este zona muzicală pe care o asociezi cel mai mult cu libertatea, în care te simți tu cea mai liberă?

E o întrebare foarte bună. Cred că libertatea este o componentă pe care trebuie să o cauți în toate ipostazele. Sunt în căutarea libertății mereu. N-aș vrea să fac o clasificare a proiectelor sau a rolurilor din punctul acesta de vedere, asta m-ar obliga să mă simt diferit în ele. M-aș vedea diferit în anumite posturi. Dacă găsești acel adevăr pe care îl cauți în dirijat, în compoziție, în interpretare, atunci te simți liber. Și încerc să fac asta în toate zonele în care activez.

Imagine reprezentativă: Simona Strungaru, © Ph. Lebruman

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×