Retrospectiv, Tiberiu Neacșu pare să se reinventeze o dată la aproximativ zece ani cu o carte nouă, un fenomen care îl plasează într-o paradoxală și simultană paradigmă a consacrării și a re-debutării. Volumul proaspăt apărut la Editura Cartier, Sindromul Joubert (2023), dezvăluie un scriitor experimentat, atent la toate structurile de rezistență pe care construiește volumul, unde raportul dintre emoție, construcție și referințe denotă grija calculată și vigilent dozată care domină întreaga dispunere poetică.
Sindromul Joubert
de Tiberiu Neacșu
Editura Cartier
2023
În neurologia pediatrică, Sindromul Joubert desemnează o afecțiune rară a părții din cerebel responsabilă de echilibru și de coordonare. Dezvoltarea motorie întârziată și ataxia sunt simptome ale acestei tulburări pe care Tiberiu Neacșu le traduce în volum printr-o formă de incompatibilitate a prezentului cu momente din trecut, pe care le analizează cu luciditate și retroactiv le oferă greutatea unui mare regret. Momentele epuizate fac subiectul mitologiei personale a autorului și asamblează structura singurătății de forța „următoarei bombe atomice“ din inima volumului. Astfel, afecțiunea medicală devine o expresie pentru toate lucrurile asupra cărora poetul nu are control, linie ce străbate trecutul, cu o copilărie conservată în chihlimbar, prezentul unei singurătăți devastatoare și viitorul care stă sub semnul extincției.
Cronologia vârstelor constituie o dimensiune semnificativă a cărții, întrucât fiecărei etape de creștere îi corespunde un celălalt Tiberiu, pe care cel din prezentul discursului îl revizitează sau proiectează dintr-o perspectivă similară unui pagur, care vine și locuiește temporar în cochiliile eurilor care nu mai există sau nu vor avea șansa să o facă. Practicând dedublarea ca pe o formă de umplere a spațiului personal marcat de lipsa rezultată dintr-o identitate fracturată, discursul poetic construiește un astfel de substitut, amintind de clonele care se îmbrățișează în debutul lui Luca Ștefan Ouatu (Cinematic, OMG, 2019): „ia un om și arată-i dezastrul ca pe o jucărie./Apoi strânsul în brațe./Lasă-l acolo. Îmbată-te și culcă-te./E cineva care vorbește în locul tău“ (Ia un om).
Dorința de a crea mitologie din copilărie trasează o aură de blândețe și fragilitate în jurul volumului. Dacă singurătatea este inima cărții, atunci figura lui Maie este inima inimii. Dimensiunea idilică a copilăriei se constituie din invocarea unor amintiri luminoase din casa bunicii, unde grija, respectul și iertarea antrenează formarea viitorului adult. Secvența contemplării furnicarului din poemul Nimic pregătește terenul pentru „marea trecere“ către singurătatea care vine odată cu creșterea, alături de o diminuare semnificativă a capacităților de conectare cu alte ființe umane sau nonumane. „Eram atât de mici și aveam/atâta putere“, unde fascinația rezultată din emoțiile și observațiile cele mai simple închide accesul către acest univers fertil „unde nu te mai întorci niciodată“ (Strada Ofrandei). Spațiile liminale ale memoriei impregnate cu miros de motorină amintesc de spectacolul Un copil pe un litru de benzină (regia Irisz Kovacs), unde aceleași proporții ale amintirilor și conținutul lor sunt chestionate prin prisma unei concesii cu privire la lucrurile care se întâmplă și ce anume din ele rămâne sedimentat.
„Copilul teribil“ din poemele-miez nu se estompează odată cu maturizarea, ci rămâne în căldura familiarității:
Sunt pata de grăsime care nu se mai ia
de pe blat. Sunt senzorul de amprentă
care nu-ți recunoaște amprenta. Limita tranzacțiilor de pe Revolut, trotineta
electrică. Micii stricați, alergia la alune
și boala celiacă tot eu sunt.
Sunt băiețelul ras în cap
și dat cu usturoi, pe care
scuipau băieții de la blocuri.
Sunt un puști care a stat și a tăcut.
În același spirit ludic și electric al lui Traian T. Coșovei, Tiberiu Neacșu construiește un autoportret de Bad Boy care conservă reîntoarcerea la tăcere și singurătate. Inventarul de referințe și actualizări este pe cât de abundent, pe atât de calculat. De la Bacovia la Ion Barbu, Mircea Cărtărescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, Ferdinand de Saussure, cu toții sunt asimilați în discursul poetic, iar poemul Cântecul de dragoste al lui Adrian T. Sandu se distinge ca instrumental pentru sistemul de referințe care coordonează volumul, printr-o rescriere post-ironică a traducerii lui Mircea Ivănescu din T.S. Eliot. Poemul conturează cu amplitudine un București reformat de sistemul experiențelor personale și împletește în discurs o serie de mențiuni/trimiteri/rescrieri alor numeroși autori, fapt care transformă poezia într-un dialog multistratificat, în urma căruia intertextualitatea devine o a treia inimă a cărții.
Revenind la prima inimă, singurătatea viscerală instaurată de Tiberiu Neacșu (în special) prin poemul Trei camere oscilează între (auto)distrugere și (re)generare („E atâta liniște încât crește iarba. E atâta liniște/că poți adormi oricând.“), între colecționarea de instantanee și desprinderea de memorie. În mijlocul orașului trăiesc simultan zgomotul generat de furnicarul parazitar și invitația la apropiere într-o lume în care „nicio apropiere nu e posibilă“ (Scrisoare de pe Jabel Hafiz). Dimensiunea olfactivă joacă un rol strategic în volum. Dacă acest poem ar fi un parfum sau, de ce nu, dacă Sindromul Joubert ar fi un parfum, cu siguranță ar fi Secretions Magnifiques de la Etat Libre D’Orange, care se deschide cu note sărate și proaspete, cu un miez lăptos, contrastat de note sangvinice și metalice, care la final se încheie prin balsamicul lemn de santal și iris.
Tonul profetic prezent în volum nu face decât să propage și să solidifice singurătatea atomică. Printr-o reiterare a apocalipsei biblice, liniștea cea mai adâncă e pe cale de a se instala, până la punctul în care „Se va auzi doar calciul din învelișuri crăpând“ (Trei camere). Singurul obiect care poate să îi reziste este prosopul galben flaușat, obiect de cult din toate cele trei dimensiuni temporare, din toate cele trei inimi.
Într-o lume perfectă – fără vreun final fericit –
am fi fost marele cutremur care n-a mai venit.
Jocurile ingenioase cu diverse tipuri de rimă conferă dinamism poemelor și relevă mecanismul bine programat din spatele demersului textual atât de coerent, cum numai un poet care scoate o carte pe deceniu știe să stăpânească.
