O abordare inedită a mitologiei grecești ne propune Matteo Nucci, în cartea sa, Lacrimile eroilor1, apărută recent în traducerea lui Vlad Russo. Autorul italian surprinde latura umană a eroilor antici, dezvăluindu-ne slăbiciunile, angoasele, iluziile și, mai ales, limitele lor interioare.
Stabilind un permanent dialog cu scrierile lui Homer și ale lui Platon, cu peisajul Greciei Antice, în care lacrimile devin combustia nostalgiei și a însingurării, cartea de față își propune o călătorie-radiografie în universul acestor personaje în care se dă o luptă decisivă între partea lor umană și cea divină. Această luptă, uneori inegală, îl transformă pe fiecare în parte într-un personaj dilematic, unul pentru care acțiunea și gândirea, frământarea și liniștea, zgomotul și tăcerea conțin o dinamică existențială, permanent vie și interogativă.
De asemenea, primează dimensiunea elegiacă a expunerii eseistice, dar și a faptelor evocate, precum și a atmosferei care domina în acele vremuri. Indiferent de seninătatea faptelor sau de tragismul evenimentelor, cartea de față ne arată că până și existența eroilor conținea, într-o mare măsură, sămânța fatalității, freamătul instinctelor, conflictul dintre aparențe și esențe.
Eseul, de altfel, este structurat în trei părți – „Nostalgia“, „Mânia“ și „Moartea“, încadrate între două evocări intitulate „Epoca Pierdută“și „Epoca amintirii dureroase“. Sunt realizate consemnări din epoca lui Pericle, din călătoria plină de peripeții a lui Odiseu. Sunt evocați Zeus, Prometeu, Agamemnon, Hector, Menelau, Telemah sau Mnemosyne, Memoria, mama muzelor. Sunt amintite și spații cu o rezonanță culturală, aparte, Efes, Olimp, Pireu, Atena etc. Lacrimile și zbuciumul din viața acestor eroi capătă o sonoritate prelungă, lugubră chiar. Simfonia plânsului îi găsește captivi propriilor slăbiciuni sau frici. Exact în momentele în care forța fizică și cea morală ar trebui să primeze mai mult decât oricând, tocmai atunci ,,Ahile și Priam plâng împreună“ (p. 23), ,,Odiseu e în lacrimi“ – deși, ,,divina Calypso îi făgăduiește cel mai râvnit dintre daruri: nemurirea“ (p. 29). În acest peisaj, plânsul devine un soi de element sinergic, unind destinele celor menționați, care vor forma ,,o comunitate de memorie și de sentiment“ (cum spunea Max Weber, o comunitate a unei deznădăjduiri continue, în cazul de față. Eroii homerici plâng, conform lui Platon, ,,suspină, urlă, îi îneacă lacrimile, plâng riscând să-și piardă faima“ (pp. 22-23). Aceste jelanii conferă tabloului un sens grav și realist deopotrivă. Bocetul și tăgada, neputința și alienarea, cu cât devin mai sonore, dovedind și un soi de patetism dramatic, cu atât fac să fluctueze liniile dintre măreție și decădere, dintre curaj și lașitate. Însă, dorind să mascheze slăbiciunea, angoasa și să exalte eroismul suprem al acestor eroi, Homer, în accepțiunea critică a lui Platon, încerca să cosmetizeze stilistic și imaginativ, să ascundă, în scrierile sale, acele trăsături care arătau scăderi umane în comportamentele și în faptele celor amintiți. Platon ,,știa mai presus de toate că a-l goli de lacrimi pe Homer însemna a-l goli de eroi și de eroismul lor“ (p. 25).
O altă secțiune a cărții, ancorată în detalii mai picante din viețile zeilor, o aduce în prim-plan pe Athena și originile acesteia, care sunt legate de isprava lui Prometeu – care, ajutat de Hefaistos, o scoate afară pe Athena, din țeasta crăpată a lui Zeus. Apare și Metis; în rândurile dedicate ei, autorul îi realizează un portret plin de contradicții, în care se îmbină seducția cu o agerime pusă, de cele mai multe ori, în slujba răului și a dezbinării. Fapt pentru care va fi pedepsită de zei. Mai încolo, prezența lacrimii ca izvor al durerii ne este sugerată în scena în care din ochii cailor lui Ahile curgeau, în fața morții omenești, ,,lacrimi vitale“ (p. 153). Acestea conțin și mențin suflul pârjolitor al durerii vizavi de atrocitățile războaielor și de pierderile unor ființe apropiate. De aceea li se cuvin adjective cum ar fi fierbinți, gingașe, blânde, strălucitoare care, prin patosul senzorial pe care îl exprimă, înnobilează durerea, o eternizează. Fluxul acestor trăiri profunde atrage după sine un fel de frenezie a răzbunării, tradusă prin dorința de a acționa, de a intra în luptă cu toate forțele interioare sau exterioare. Astfel că, ,,durerea lui Ahile ia foc și se revarsă, transformându-se într-o formă anume de dorință: dorința de nimicire“ (p. 154). O asemenea imagine redă o izbucnire vulcanică a simțurilor care, cu o forță stihială parcă, anulează până și rostul trăirii, nemaivorbind de cel al acțiunii.
Latura sensibilă a personalității protagoniștilor răzbate la suprafață tocmai în momentele crucial-decizionale, atunci când forțe oarbe îi ghidează spre o hotărâre sau alta, spre un orizont al învingerii sau al înfrângerii, ambele aflate dincolo de o cortină tot mai întunecată a rațiunii. În acest punct, identificarea/identitatea dintre muritor și nemuritor devine un interstițiu tensionat între abis și înălțare.
Pus sub semnul forței, splendorii și al morții, poemul Iliada nu a încetat să fascineze hermeneuți sau filosofi din mai multe epoci, paginile dedicate lor spre finalul cărții sunt relevante pentru istoria cercetării poemelor homerice. Valoarea ritualică a tristeții purtate din generație în generație de eroi se preschimbă într-o permanentă comuniune dintre cei vii și cei morți, atunci când plânsul poate căpăta propria memorie, nicidecum una fluidă, perisabilă și grabnic trecătoare, cât una eternă, a cărei măreție o conferă sensul restaurator al demnității umane. Tot astfel cum Simone Weil, în anii războiului, a înțeles că adevăratul ,,erou al Iliadei este forța“ (p. 146).
Dizolvându-și frustrările, neîmplinirile sau pierderile într-un plâns nesfârșit ca râul Cocytus, cel care în infern era râul plângerii, eroii aceștia dovedesc că memoria lacrimilor, mai presus de cuvinte sau fapte de vitejie, oferă identitate creatoare celor mai adânci și mai trainice valori umane.
- Matteo Nucci, Lacrimile eroilor, trad. din italiană de Vlad Russo, Ed. Spandugino, București, 2025. ↩︎
