Ciprian Udrescu e un artist dedicat intens deopotrivă studiului, cât și practicii, având caiete de schițe elaborate în detaliu, cu tematici și abordări complexe, dar coerente și aprofundate, subliniind în fiecare pagină idei congruente extrem de bine închegate. S-a născut în București, unde locuiește și lucrează în domeniul artelor vizuale aplicate. În timpul liber observă, analizează, desenează, pictează, fotografiază, citește și scrie. În permanență creează lumi.
Pictură, schițe, gravură, design grafic, artă digitală, advertising, post-producție, fotografie, toate coordonate și intercorelate de o activitate de studiu neîntrerupt. Cum și când ai început să desenezi?
Cea mai veche amintire despre desen este, cred, de pe la 3 sau 4 ani. Nu îmi dau seama bine cât aveam, dar îmi amintesc că am primit o cutiuță metalică (probabil că era o cutie pentru bomboane) plină cu cretă colorată și pastel – știu că era pastel pentru că se simțea diferit de cretă, mai moale și mai delicat, prindea mai bine pe suprafețe lucioase. Am desenat cu ele pe piatră cubică (la vremea aceea stăteam la curte în zona Văcărești, unde acum sunt blocuri, iar strada pe care era curtea noastră era pavată cu piatră cubică).
Mai apoi, după ce a fost demolată casa și ne-am mutat la bloc, în clasele primare desenam cu creta pe tablă personaje Disney… cred, sau cel puțin așa îmi amintesc, plus că aveam un caiet de desen, format landscape, pe care desenam când mergeam cu maică-mea în vacanță la Slănic Moldova. Aici îmi amintesc de un desen cu un hotel la poalele unui deal pe deasupra căruia zburau avioane de luptă, plus tancuri, macarale (macaralele erau specifice anilor ’80-’90), portrete cu bunica și bunicul, desenate naiv.
În ce a constat momentul în care ai știut că vrei să îți fructifici talentul în artă? Ai avut o direcție precisă de atunci sau ai trecut prin mai multe tipuri de manifestări pentru a descoperi ce ți se potrivește sau la ce te pricepi cel mai bine?
Nu a existat un moment anume sau definitoriu. Asta pentru că dintotdeauna am gândit aproape exclusiv în imagini. Am trecut prin câteva etape: în clasa a patra, când cineva mi-a spus că există o școală de arte și când mi-am dat seama că e important să merg acolo, apoi liceul, când a trebuit să ne alegem secția unde urma să petrecem următorii patru ani și testând întâi designul am înțeles că la grafică găseam, de fapt, libertatea de care aveam nevoie; ulterior facultatea și, în cele din urmă, jobul, dar pe parcurs etapele s-au diluat și a rămas important același lucru ca la început – metafora vizuală, ceva ce face inteligibil sensul lumii.
Familia cum a privit aplecarea ta către acest domeniu? Ai fost încurajat/sprijinit?
Întotdeauna m-a sprijinit, mai ales mama, fără de care nu ajungeam unde am ajuns: asta pentru că educația artistică devine din ce în ce mai mult un lux, mai ales pentru artiști.
Pari foarte organizat, disciplinat și de o perseverență aproape dusă la extrem în ceea ce privește exercițiul și analizele de ordin estetic, filosofic și structural. Având și un job full time, cum îți împarți timpul astfel încât să fii productiv?
Nu îmi dau seama dacă sunt sau nu productiv și nici cât de organizat sunt. Tot timpul mi se pare că nu e suficient. În ceea ce privește timpul este, desigur, foarte complicat. Știu doar că dacă nu am posibilitatea să mă manifest creativ, fie că e desen, citit, scris, fotografie, simt că ceva e serios în neregulă, ca o stare de degradare accelerată, atât mintal, cât și fizic.
Personajele tale transmit mai mult stări decât idei, ceea ce ar putea însemna că deși studiezi mult înainte de a concepe un tablou, odată început procesul creativ acesta nu este unul cognitiv, ci intri în ceea ce psihologul Mihaly Csikszentmihalyi numea „starea de flux”. Cam cât timp petreci navigând astfel într-o lucrare? Se poate spune că ea e vreodată cu adevărat finalizată?
Nicio lucrare nu este terminată, niciodată, dar atinge, mai repede sau mai târziu, o masă critică, după care ai senzația că o încarci inutil. Și da, când lucrez nu mă gândesc în termeni discursivi la ceea ce fac și nici nu am o durată constantă în care navighez, uneori începe și se termină în câteva secunde, alteori poate să dureze ani întregi.
Odată ce am decis că vreau să produc ceva devine aproape inevitabil ca acel „ceva” să capete o formă sau alta – imagine analog sau digitală, text sau fotografie, orice mediu găsesc la îndemână.
Ai materiale și texturi cu care preferi să lucrezi?
Nu am materiale, texturi sau tehnici preferate, orice mă ajută să dau formă ideilor sau stărilor este considerat bun de folosit.
Dar vreo culoare preferată ai?
Toate culorile, pe care le văd și pe care nu le văd. Depinde de perioadă și de „temele” la care lucrez. Culorile, la fel ca alte atribute ale realității sunt, să spunem, vehicule, mai ales pentru mine ca artist și nu pot spune că o prefer pe una în detrimentul altora.
Îți însoțești cu muzică de fundal demersul și travaliul artistic?
Nu ascult muzică atunci când lucrez. Cel mult ascult documentare, dar de cele mai multe ori nu ascult nimic.
Ce fel de lucruri te inspiră? Îți găsești inspirația la modul sinestezic sau, pur și simplu, îți vin idei și decizi să le dai o anumită formă?
Nu există un anumit lucru sau o clasă de lucruri care să mă inspire.
Existența cred că este atât de bogată, încât nu ajunge o viață de om să acorde suficientă energie și timp să comunice tot ceea ce produce din contactul cu mintea umană. Am teme preferate, dar nu le urmăresc obsesiv, ci mai degrabă încerc să văd imaginea de ansamblu fără prejudecăți, pe cât posibil, iar asta produce constant sinteze, care se manifestă vizual de cele mai multe ori.
Poate fi un gest, o imagine, o intuiție sub forma unei maxime, absolut orice sintetizează și materializează lucruri pe care majoritatea le consideră imposibil de definit.
Cum ți-ai autodefini lucrările?
Ca niște vietăți într-o savană sau într-o junglă unde mișună specii de gânduri încă nedescoperite și încă necercetate.
Ce simți atunci când vinzi câte un tablou?
În cadrul Art Safari am vândut patru picturi și m-am bucurat că s-au dat.
A fost oarecum neașteptat pentru că nu prea te aștepți ca lumea să cumpere obiectele create în principiu doar pentru tine, deci e de bine, mai ales că probabil cei care le-au luat vor avea grijă de ele, iar asta contează mult.
Ai participat la mai multe expoziții și ai câștigat diverse premii, având inclusiv câteva proiecte în Best 200 Digital Artists Worldwide Luerzer’s Archive, totuși ești foarte modest. E vreo distincție sau realizare majoră spre care aspiri?
Premiile și genul acesta de recompensă ajută, fiind apreciate și de mine, și de ceilalți, dar nu mă fac să mă simt mai special. Singura realizare la care pot spera este să produc o schimbare notabilă în mintea celor care îmi văd lucrările sau îmi citesc cuvintele.
În opinia ta, un artist poate fi vreodată împlinit?
Cred că te simți împlinit – dacă e să folosim termenul acesta – atunci când vezi efecte produse de lucrările tale în lumea reală, ceea ce nu înseamnă numai o reacție din partea celorlalți, ci și faptul că ai întrupat ceva ce doar plutea în inconștient, mai ales în cel colectiv.
Ce consideri că lipsește în lume și ce e deja în exces?
Lipsește măsura și avem exces de neîncredere în noi înșine și în noi ca specie.
Ce este fericirea?
Fericirea… un termen mult prea uzitat și prea puțin înțeles. Nu știm la ce s-a gândit cel care l-a inventat, dar pentru mine este starea de echilibru, starea în care știi că ai făcut ce trebuie, ce e necesar în acord cu ceea ce ești, care de altfel ar trebui să fie o stare naturală a omului.
Imagini și imaginea reprezentativă: Ciprian Udrescu – arhiva personală, Artfooly Gallery.
Info: ciprianudrescu.com/
instagram.com/ciprianudrescu/
