Relativ noul serial de pe Netflix, Sirene (Sirens, Molly Smith Metzler, 2025), nu e deloc o comedie romantică. E, de altfel, etichetat drept „dark comedy“. Aș spune că e chiar un film feminist.
Are ceva și din seria comediilor benigne și deja devenite clasice precum Little Miss Sunshine (Jonathan Dayton, Valerie Faris, 2006). Cel puțin aparent: la început ți se pare că va evolua pe o linie mai light.
Devon (Meghann Fahy) pare, la prima vedere, un personaj comic. Locuiește cu tatăl ei, Bruce (Bill De Witt), care tocmai a fost diagnosticat cu Alzheimer și e surprinsă în momentul în care primește un buchet nu de flori, ci de fructe, de la sora ei, Simone (Milly Alcock). Pare că e o persoană cool, care ia totul în ușor, care poate pulveriza problemele într-o conversație zglobie. O fată pentru care „ușurătatea ființei“ bate greutatea acesteia.
Devon are o slujbă mizerabilă, un iubit însurat, se-mbracă rebel (în negru și-n pantaloni scurți, deși are vreo 30 și de ani…) și pare pe picior de ceartă cu lumea întreagă. O eroină asemănătoare cu cea întrupată de Meryl Streep în Ricky and the Flash (Jonathan Demme, 2015), dar la o altă vîrstă. Aparent superficială și eludînd conveniențele…
„Aparent“ e, însă, unul dintre cuvintele-cheie ale miniseriei. „Fata rea“ se dovedește a fi un termen relativ. Sub care se ascunde o fată mai bună decît „fata bună“ (fata aparent bună…). E o variantă vag distorsionată a poveștii „Fata babei și fata moșneagului“. Adevăratele eroine nu mai sunt chiar Ilenele Cosînzene cu pletele blonde curgîndu-le rîuri, rîuri pe umerii lor dalbi… Sau, chiar dacă au plete, moravurile li s-au schimbat, cam de la Buffy the Vampire Slayer (Joss Whedon, 1997-2003) încoace. Și continuînd cu Once Upon a Time (Adam Horowitz, Edward Kitsis, 2011-2018) și chiar Frozen (Chris Buck, Jennifer Lee, 2019), The School for Good and Evil (Paul Feig, 2022). Buffy, Emma Swan, Elsa, Agatha sunt toate „Fete ale moșneagului“: fete bune mascate în fete rele…
La fel și Devon. Cu cît serialul înaintează, cu atît Devon își dezvăluie mai mult adevărata față: de soră și fiică responsabilă, care a avut grijă de familia ei în momente imposibile. Simone (Milly Alcock), sora mai mică pe care Devon se duce s-o viziteze și să-i spună de boala tatălui, pare, pentru un timp „fata bună“, dar traumatizată de moartea precoce și asumată a mamei, la care asistase pe cînd avea șapte ani. Reacția ei la o copilărie traumatică se concretizează într-o respingere aproape totală a tatălui și a surorii ei, cu care nu mai vrea să aibă nimic de-a face și pe care-i înlocuiește cu o așa-zisă familie de împrumut: cea a foarte bogatei și excentricei Michaela, zisă și Kiki (Julianne Moore).
Michaela se încadrează într-o serie de personaje feminine foarte la modă în ultimul timp, asemenea lui Greer Garrison Winbury (Nicole Kidman) din The Perfect Couple (Jenna Lamia, 2024), Masha Dmitrichenko (Nicole Kidman) din Nine Perfect Strangers (John Henry Butterworth, David E. Kelley, 2021) ori, mai pe departe, Amy (Laura Dern) din Enlightened (Laura Dern, Mike White, 2011-2013). Personaje feminine care se cred iluminate, un soi de lideri spirituali care-i pot îndruma pe ceilalți și care, în același timp controlează tot ce mișcă și dețin și mijloacele pentru asta. În cazul Michaelei – pînă și păsările cerului, și natura în general: e un soi de feminitate „ecologică“, de tipul zeiței Geea, care stăpînește, cu puterea spiritului dar, de fapt, a banului, oameni și animale în egală măsură, și luptă pentru „salvarea planetei“. E o Stepford Wife (Stepford Wives, Frank Oz, 2004) mult mai eterică, dar la fel de falsă și ipocrită.
Michaela o controlează și pe Simone, sora mai mică și aparent naivă a lui Devon. Simone pare a fi asistenta perfectă, în stilul lui Andy din The Devil Wears Prada (David Frankel, 2006), cu o mare admirație pentru Michaela, pe care pare a o socoti un fel de mamă și mentor. O salvatoare, o eliberatoare (vindecă păsări rănite și le dă drumul în libertate). Imaginea morții unuia dintre șoimii pe care aceasta voia să-i elibereze, dar care se lovește de geamul închis și moare, e o metaforă a lumii lipsite de libertate pe care Michaela o creează. Una a simulacrului de libertate, în care angajații se prefac doar ca să-i facă pe voie și dezvoltă tehnici de rezistență underground. O lume polarizată, ca-n The White Lotus (Mike White, 2021) între bogați și săraci, cu o ideologie capitalistă și de clasă mascată în ecologie și altruism.
O lume de fapt mascat patriarhală, sponzorizată de Peter Kell (Kevin Bacon), soțul miliardar al Michaelei. Elementul masculin care stă, de fapt, la baza întregului stabiliment. De undeva din umbră și păstrînd, la o primă vedere, normalitatea. Aparent slab și supus, dar care, în final, se va dovedi, de fapt, puternic. Se va dovedi adevăratul păpușar, cel care deține puterea financiară și care tolerează spectacolul atîta timp cît nu-l afectează prea tare.
Serialul cultivă jocul aparențelor și al esențelor: la început, tot așa cum Devon pare „fata rea“ și Simone „victima“, Peter pare victima, iar Michaela, tiranul. Ceea ce, de altfel, e și adevărat pînă la un punct: Michaela e stapîna oficială a stabilimentului de pe insulă și conduce, cu succes, Fundația pentru Salvarea Răpitoarelor (Folger Wildlife Preservation Society). Ea pare a dicta toate regulile, atît în casă, cît și în comunitatea de pe insula pe care locuiesc.
La un moment dat, însă, Peter își aruncă buzduganul. Se întoarce dintr-o călătorie la Tokyo, despre care se descoperă că n-a fost, în realitate, la Tokyo. Michaela e cea care descoperă, din amănunte care pentru oricine altcineva ar putea părea nesemnificative. Panica pe care o apucă atunci cînd descoperă asta revelează reversul medaliei: în spatele Michaelei se află Peter. Banii sunt ai lui, o lasă pe Michaela să se joace cu ei atîta timp cît păstrează regulile jocului. Poate elibera șoimi, poate recita poezii, poate organiza gale și-mbrăca participantele ca pe niște păpuși Barbie. Atîta timp cît nu interferează explicit cu libertatea lui.
Dar Michaela se amestecă în libertatea lui. Încet, încet, situația se întoarce, Michaela începe să se transforme dintr-o răpitoare periculoasă, în șoimul lovit de geam. Iar într-un mod surprinzător, Simone devine din victimă actant, stăpînă pe situație. Dacă în raportul dintre ea și Devon, Simone se dovedește cea imorală, în raportul dintre ea și Michaela, tot ea se dovedește cea imorală. Și puternică. Urmînd chiar principiile Michaelei, ea reușește, fără prea mare efort, dar și fără scrupule, să-i ia locul acesteia: „What, am I not supposed to walk through a door that opens?“; „If it doesn’t serve you, let it go“. Natura protejată se dovedește o junglă în care sunt urmate fără milă legile firii.
De altfel, Michaela îi luase, la rîndul ei, locul fostei soții a lui Peter. Deodată, privind lucrurile mai de sus, totul e ca un spectacol de marionete în care Peter e patriarhul și păpușarul. Ori precum un joc în care el supraveghează traiectoria pionilor. Și ieșirea lor din joc cînd nu mai fac față.
Simone e noua aleasă a lui Peter. Ea intră în joc alături de el, în timp ce Michaela iese. Înlocuirea și schimbarea, într-o lume în care nimic nu e veșnic, par a fi regulile jocului. Am putea spune că Simone e victorioasă, dar povestea Michaelei pune totul în altă perspectivă. Simone devine nouă stăpînă a domeniului. Dar noi, receptorii, știm deja că e o victorie temporară și ne întrebăm pentru cît timp.
Devon, în schimb, alege, ca de obicei, Binele. Deși aparent existența ei e mai complicată, și nu se poate lăuda cu niciun succes după criteriile clasice, de fapt ea are un instinct al binelui. Un simț etic natural pe care și-l urmează, în voia căruia se lasă, deși totul devine mai greu așa. Nu pleacă în croazieră cu fermecătorul Morgan (Trevor Salter), nu-și abandonează tatăl cu Alzheimer și nici cu totul pe iubitul ei însurat, Raymond (Josh Segarra). Soluția pe care ea ne-o propune e cea a altruismului natural și a imperfecțiunii binelui. Nimic hiperconstruit și controlat nu poate ține, ne mai spune serialul. Dovadă evoluția Michaelei: părăsită de Peter și exilată de pe insulă, redevine un nimeni, după criteriile ei.
După ale noastre, se reumanizează (chiar dacă de nevoie…). E capabilă să facă haz de situația ei cu Devon, relativizînd toată povestea.
