În Siria, distrugerea – cauzată de 13 ani de război – a devenit parte din peisaj. Aproape că nu există un oraș sau o comunitate neatinsă, în această țară de 23 de milioane de oameni. În orașele principale precum Damascul, capitala, cartiere întregi și suburbii au fost pulverizate în timp ce dictatorul Bashar al-Assad și aliații săi, Rusia și Iranul, au încercat să zdrobească o rebeliune armată care a apărut din revolta Primăverii Arabe din 2011. Luptele și represiunea au forțat mai mult de jumătate din populație să-și părăsească casele. Au lăsat în urmă orașe-fantomă, întregi secțiuni care bloc după bloc rămân nelocuibile.Regimul Assad, care a guvernat Siria timp de peste cinci decenii, mai întâi sub Hafez al-Assad, apoi sub fiul său Bashar, a fost marcat de represiune brutală, închisori secrete și dispariții forțate. Primăvara Arabă din 2011 a declanșat protestele care s-au transformat rapid într-un război devastator. Regimul a răspuns cu violență extremă: arme chimice, bombardamente asupra cartierelor civile, asedii prelungite care au înfometate populația. Peste jumătate de milion de oameni și-au pierdut viețile, milioane au fost strămutațe.
În decembrie 2024, prăbușirea regimului a lăsat în urmă o țară sfâșiată, o economie ruinată și un popor traumatizat. Rebelii au răsturnat în cele din urmă regimul, iar concentrat pe consolidarea puterii, noul guvern al președintelui Ahmed al-Sharaa abia a început sarcina de curățare și reconstrucție. Acum, Siria se află într-o tranziție fragilă, încercând să-și reconstruiască identitatea după decenii de dictatură și ani de conflict.
Peste trei milioane de sirieni s-au întors deja în țară de când Bashar al-Assad a fugit și s-a refugiat în Rusia. Mulți trăiesc în ruine sau într-un cort lângă ele. Unii și-au reparat un apartament situat la jumătatea unui schelet gol de bloc rezidențial.
Prima trecere a graniței
Pe 23 ianuarie 2025 am ajuns pentru prima dată în Siria. Trecând granița dintre Liban și Siria, peisajul a început să se schimbe într-un mod tangibil, de la Libanul extravagant și plin de viață la munții arizi ai graniței cu Siria, unde la intrare ne aștepta un chip distrus al lui Bashar al-Assad, vandalizat și sfâșiat de gloanțe.Atunci, la mai puțin de o lună de la căderea regimului Assad pe 8 decembrie 2024, Siria sângera după 14 ani de război care au creat răni adânci într-o populație deja izolată de restul lumii din cauza acuzațiilor de terorism. Simțeam un nod în stomac, o frică amestecată cu un fel de reverendă, eram pe punctul de a păși într-o țară unde istoria era încă proaspătă ca o rană deschisă, unde fiecare piatră, fiecare colț de stradă purta povarea unor amintiri. Pe geamul mașinii se așternea un strat subțire de praf ocru, același praf care acoperise atâtea vieți, atâtea case, atâtea visuri. Drumul spre Damasc era marcat de scheletele clădirilor, ferestre goale ca niște orbite negre, pereți criblați de gloanțe, blocuri întregi prăbușite în sine ca niște piepturi care au expirat ultima suflare. Am ales să joc rolul acestui străin ipotetic, dar pe un alt teritoriu, când am ales să mă mut în Siria pe 9 noiembrie 2025, căutând răspunsul la întrebarea: își amintește pământul?– Pe aceste drumuri unde s-au petrecut crime de negrăit, unde sunt îngropate un număr neștiut de trupuri, vreo mărturie într-un fel? Iar dacă își amintește, în ce limbă vorbește? Există vreo prezență sfântă a morții în aceste câmpuri de luptă placide, aceste locuri oprite de timp?
Mă întrebam dacă praful care se așează pe pietrele din Damasc poartă în el ecoul vocilor dispărute, dacă aerul își păstrează vibrația strigătelor. Dacă fiecare stradă, fiecare colț de zid ciuruit de gloanțe este un martor mut care refuză să uite, chiar dacă noi, cei vii, am vrea să trecem mai departe prea repede. Siria nu era pentru mine o destinație turistică, nici măcar o alegere rațională, era o chemare pe care nu o înțelegeam pe deplin. Eram conștientă că fotografia mea aici nu putea fi neutră, că fiecare cadru pe care îl captam devenea atât o formă de mărturie, cât și o responsabilitate. Cum poți fotografia frumusețea într-un loc unde atâția au suferit? Cum poți arăta ruina fără să o transformi în spectacol? Cum poți respecta memoria celor dispăruți fără să cazi în sentimentalism? Aceste întrebări mă urmăreau în fiecare zi, în fiecare pas pe care îl făceam prin orașele sfâșiate de război, prin satele abandonate unde vântul fluiera prin ferestrele sparte. În cartea Hold Still de Sally Mann, am subliniat un pasaj care reflectă un mod similar în care văd lumea:
„Cât despre mine, văd atât frumusețea, cât și latura întunecată a lucrurilor; farmecul lanurilor de grâu, dar și ruina. Și le văd în același timp, extaziată deodată de frumusețea lucrurilor, dar și precaută față de acea extaziere. Japonezii au o expresie pentru această percepție duală: mono no aware. Înseamnă frumusețe nuanțată de tristețe, pentru că nu poate exista adevărată frumusețe fără acel miros abia perceptibil al decăderii. Pentru mine, a trăi este același lucru cu a muri, iar a iubi este același lucru cu a pierde, și asta nu mă face o nebună; cred că mă poate face mai bună la a trăi, și mai bună la a iubi și, poate, mai bună la a vedea“.
Răspunsul perceptual și emoțional stârnit de fotografiile din zonele de conflict este complex. La un nivel, există un sentiment de nostalgie și pierdere pentru trecutul fragmentat al Siriei. La un alt nivel, există o frumusețe sublimă în felul în care absența este materializată, casele fără ferestre, cartierele fără oameni, viețile fără continuitate. Mintea caută să reconcilieze imaginea prezentă cu părțile absente, creând o punte imaginativă care întinde golul dintre ceea ce a fost cândva și ceea ce este acum perceput. În acest joc reciproc, fotografiile devin mai mult decât documente vizuale; ele devin spații de contemplare unde conținutul perceptual este îmbogățit de contribuțiile emoționale și cognitive ale privitorului. Fiecare cadru poartă în el dubla povară a absenței și a prezenței, prezența ruinei și absența vieții care a locuit-o cândva.
Fotografia identitate
Aveam 12 ani când am decis să fac fotografie și numai fotografie. Recent, uitându-mă prin arhiva familiei, am observat multe fotografii făcute la un unghi foarte jos, iar subiectul fiind animalele sau părinții mei. Fotografia a început mult mai devreme de fapt, a început într-un mod inconștient, dintr-o curiozitate, evoluând într-un fel de evitare a realității și mai târziu într-un refugiu, o călătorie constantă în care miza este să înțeleg și să descriu cel mai bine ce simt în relație cu oamenii și lumea din jurul meu.
Camera devenise o prelungire a privirii mele, un filtru prin care lumea părea mai suportabilă, mai înțeleasă. La început, fotografia era un joc, apoi un scut, apoi un limbaj. Când nu găseam cuvintele potrivite, căutam cadrul potrivit. Când realitatea era prea copleșitoare, o fragmentam în imagini.
A devenit o parte din identitatea mea, crescând împreună mulți ani, de multe ori fiind doar eu și fotografia; sau fotografia și cu mine. Am început să o personific și să mă ocup de această „relație“ cu tot mai multă grijă și dedicare. Între noi s-a format o intimitate stranie, un dialog tăcut în care eu puneam întrebări prin cadre, iar lumea răspundea. Fotografia m-a învățat să fiu prezentă și absentă în același timp, să observ fără să intervin, să simt fără să mă pierd. M-a învățat că adevărul poate fi subiectiv și totuși real, că frumusețea și durerea pot coexista în același spațiu, în aceeași respirație. Nu am ales să fac fotografie, fotografia m-a ales pe mine și nu pot să-mi imaginez un alt curs al vieții mele. Cred că viața de zi cu zi este o exprimare artistică în sine, iar arta pe care o creezi este compusă din momente zilnice până la urmă. Fotografia m-a învățat că nu există separație între viață și artă, că gestul de a pregăti cafeaua dimineața, de a observa cum lumina se schimbă pe pereții casei, de a asculta conversațiile de pe stradă, toate acestea sunt acte de creare. În Siria, unde fiecare zi poartă în ea o intensitate pe care nu o găsisem nicăieri altundeva, această idee a devenit și mai evidentă. Arta nu era ceva pe care îl produceam în momente separate, solemne, era țesută în textura zilelor, în felul în care oamenii își reconstruiau viețile din fragmente, în cum râdeau în ciuda a tot, în cum praful se așeza pe lucruri și le transforma într-o nuanță de ocru care aparținea doar acestui loc.
Mă simt acasă în Siria, așa cum ar trebui să mă simt „acasă“ în Bistrița. Într-un mod ciudat, ceea ce ar trebui să mă facă să simt că aparțin mă înstrăinează: supa de pui a bunicii, dealurile pe care le-am alergat toată copilăria, îmbrățișarea mamei mele, orașul în care am petrecut 19 ani, familia. Paradoxul acesta mă urmărea de mult timp, dar aici, în Siria, a devenit cristalin. Acasă nu este neapărat locul unde te-ai născut sau unde îți sunt rădăcinile, uneori este locul unde poți fi cea mai autentică versiune a ta, chiar dacă acel loc este străin, chiar dacă limba lui nu o vorbești, chiar dacă tu însăți ești străină acolo. În Bistrița, eram întotdeauna „fata care face fotografie“, „cea care a plecat“, cineva prins între așteptările familiei și propriile aspirații. Exista o presiune invizibilă, dar constantă, de a corespunde unor roluri prestabilite, de a mă întoarce la o versiune a mea care nu mai exista de mult. Siria nu-mi pune aceste întrebări. Nimeni nu-mi cerea să fiu altceva decât ceea ce sunt în acel moment, o fotografă, o străină, o privitoare, o prezență temporară. Poate că acasă nu este despre familiaritate, ci despre libertatea de a fi, despre posibilitatea de a exista fără justificare. În Damasc, nimeni nu știa povestea mea, nimeni nu avea așteptări construite pe ani de istorie comună. Eram liberă să mă definesc din nou, zi de zi, fără povara a ceea ce fusesem sau a ceea ce ar fi trebuit să fiu.
Am găsit, și am trăit, în Siria o țară de care nu știam mai nimic acum ceva timp, o complexitate de emoții după care tânjeam fără să știu că există un echivalent în realitatea apropiată. Întâlnindu-mi prietenii pentru prima dată pe 9 noiembrie, eram nerăbdătoare și speriată în același timp. Fadi m-a primit ca și cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Ne așezasem într-o cafenea din Damascul Vechi, unde fumul de narghilea se amesteca cu mirosul de cardamom și de pâine caldă proaspăt scoasă din cuptor, și vorbisem ore întregi despre lucruri mărunte și despre lucruri profunde, fără tranziție între ele, despre muzică și despre război, despre visuri și despre ruine, despre viitor și despre imposibilitatea de a-l planifica.
Exista o deschidere în conversațiile noastre care mă lua prin surprindere. Nu era politețe de suprafață sau conversații evazive despre vreme și treburi cotidiene. Oamenii vorbeau direct despre durere, despre pierdere, despre frică, dar și despre speranță, despre vis, despre dragoste, ca și cum războiul îi eliberase de obligația de a pretinde că totul este bine, ca și cum apropierea constantă a morții îi învățase să nu mai piardă timpul cu superficialitatea.
În prietenia care s-a format între noi – eu, Fadi, Majd, Nawar si Ashraf – am găsit o intimitate pe care nu o experimentasem în relațiile din România. Poate pentru că toți eram, într-un fel, niște supraviețuitori: ei ai războiului, eu a propriei străinități cronice. Poate pentru că în Siria nu mai avea sens să te prefaci, să porți măști sociale. Rămăsese doar esențialul: oameni care încearcă să rămână umani în circumstanțe care îi împing spre contrarul umanității.Războiul se strecoară ușor în mintea ta și își creează un loc al lui, o cavitate care începe ca un punct negru crescând cu fiecare interacțiune cu realitatea greu de ignorat; e acolo și nu va mai pleca niciodată.La început, fiecare clădire bombardată mă șoca. Mă opream, îmi retrăgeam respirația, simțeam o greutate în piept. Dar după săptămâni, apoi luni, aceste ruine au devenit parte din peisaj – treceam pe lângă ele cum ai trece pe lângă un bloc obișnuit, fără să le mai remarc. Asta m-a speriat cel mai mult: nu oroarea în sine, ci viteza cu care m-am obișnuit cu ea.Mini-busul, scaunele de piele neagră care poartă urmele de uzură extremă, șoferul care ascultă muzică la volum maxim în timp ce conduce prin Damascul cu arhitectura brutalistă, într-un slalom printre Daciile 1300, Kia Rio, Lada, Peugeot 504, cu urme șterse de vopsea, fiind pe punctul de a dispărea în rugină; printre motociclete ai căror pasageri sunt mereu aceiași oameni – un bărbat, o femeie și un copil. Ajunși pe șoseaua care traversează deșertul cu un frig uscat care ustură, șoseaua a devenit aproape goală.Aceste călătorii zilnice prin oraș deveniseră un ritual, o meditație în mișcare. Mini-busul era un microcosmos al Siriei înseși, vechi, deteriorat, dar funcțional, plin de viață în ciuda a tot. Scaunele de piele crăpată, din care ieșea umplutura, povesteau despre zeci de mii de călătorii, despre generații de oameni care se înghesuiseră acolo, fiecare purtând propriile povești, propriile griji.
Muzica arabă la volum maxim este o formă de rezistență. Șoferul conduce cu o încredere care părea absurdă în mijlocul haosului traficului, dar care de fapt era singurul mod de a naviga o realitate imprevizibilă. Nu exista respect pentru benzi, pentru culori de semafoare care oricum nu funcționează mereu, pentru reguli care sunt irelevante în lipsa unei autorități care să le impună. Daciile 1300, acele relicve ale unei alte ere, ale unei alte lumi comuniste, supraviețuiesc aici ca niște fantome mecanice. Iar apoi, deșertul.
Odată ce părăseam Damascul, intrând pe șoseaua goală care tăia prin acea întindere de pământ arid, simțeam cum ceva se schimba în mine. Zgomotul dispărea, conversațiile se opreau, rămâneau doar vuietul motorului și șuieratul vântului. Frigul uscat ustura, dar era și purificator, ca și cum ar fi ars straturile superficiale, lăsând doar esențialul. În acea golire, în acel spațiu fără distracții, rămâneam doar eu, gândurile mele și vastitatea.
Deșertul nu-ți permite să te ascunzi de tine însăți. Nu există unde să fugi, nimic care să-ți distragă atenția de la propriile tale gânduri. Orizontul se întindea nesfârșit, o linie dreaptă care părea să promită ceva, eliberare, claritate, adevăr, dar care de fapt nu promitea nimic decât pe ea însăși.
Dorul
Există o relație strânsă între acasă și dor. Când ești mic, tânjești să pleci de acasă, dar pe măsură ce îmbătrânești, tânjești să găsești din nou acel „acasă“. Pentru unii înseamnă pur și simplu o întoarcere. Pentru alții, devine o realizare a faptului că această întoarcere este imposibilă. Te-ai schimbat prea mult, iar acasă“ s-a schimbat prea mult. Chiar dacă reușești să te întorci, întoarcerea este începutul unei căutări al cărei ghid este inscripționat undeva în sinele tău; care este o altă căutare în sine.
Vorbind cu sirieni despre conceptul „acasă“, am înțeles o formă de dor pe care nu o experimentasem niciodată, dorul pentru un loc care există încă geografic, dar care a dispărut în esență. „Casa mea este încă acolo“ îmi spunea o prietenă, privind prin fereastra cafenelei spre o stradă care odată fusese plină de viață, „dar cartierul nu mai există. Vecinii au murit sau au fugit. Strada pe care o alergam – copilă – este acum o grămadă de moloz. Pot merge fizic acolo, pot atinge zidurile casei mele, dar acasă nu mai este.” Acest tip de pierdere ambiguă, nostalgie pentru ceva care nu a dispărut complet, dar nici nu mai există, este o stare de suspensie permanentă. Nu poți plânge un loc care încă există pe hartă. Nu poți să-l comemorezi ca pe ceva mort definitiv. Rămâi prins într-o semi-absență, o semi-prezență, într-un limbo al apartenenței. Și am realizat că, într-un fel, toți căutăm un „acasă“ care probabil nu a existat niciodată în forma în care îl amintim, că dorul este construcția noastră retrospectivă, o idealizare a unui moment când simțeam că aparținem. Memoria selectează, amplifică, îngăduie, transformă trecutul într-o versiune mai luminoasă sau mai întunecată decât a fost cu adevărat. „Acasă“ devine nu ceea ce a fost, ci ceea ce am vrea să fi fost, ceea ce avem nevoie să fi fost pentru a da sens prezentului nostru. Pentru mine, Siria a devenit un „acasă“ tocmai pentru că nu pretindea să fie unul. Nu-mi promitea familiaritate sau confort, nu-mi cerea să mă prefac că sunt altcineva. Îmi permitea să exist în devenirea mea continuă, în contradicțiile mele, în străinătatea mea fundamentală. Și poate că acesta este adevăratul „acasă“ – nu un loc fix, ci o stare de acceptare, o capacitate de a fi prezent cu tot ce ești, în tot ce este. Nu apartenență, ci prezență. În Siria am învățat că poți fi acasă în nesiguranță, că poți aparține unui loc fără a-l stăpâni sau a-l înțelege pe deplin, că poți iubi ceva fără a-l putea păstra. Și poate că aceasta este lecția pe care războiul le-o învață celor care-i supraviețuiesc: că permanența este o iluzie, că siguranța este o fantezie, că tot ce avem cu adevărat este acest moment prezent, fragil, temporar.
Foto © Alexandra Corcode
