Din când în când, Anca-Maria Pănoiu smântânește rafturile de literatură pentru copii și ne scrie despre ce mai e jucăuș, isteț, colorat și curajos, despre ce a făcut-o să sară-n sus de bucurie sau măcar să zâmbească.
Ce a făcut marchizul când a aflat și Ce a uitat călătorul, Brad Florescu, ilustrații de Matei Alexandrescu (volumul I) și Ștefan Georgescu (volumul II), Frontiera, București, 2021 și 2022
Aflăm din paginile acestor cărți îngemănate ce a făcut maimuța când a poftit la iahnie, cum a apărut ploaia, cum a devenit Anansi, zeul-păianjen, personaj de poveste, cum de-a muncit Ramon Puturel pentru prima oară în viața lui (în loc să aștepte sub manglier să-i pice un fruct cop drept în gură), ce a visat călugărul, cum i-a furat iepurașul cina elefantului (dar și ce-a pătimit după!), cum au apărut munții și văile și cum a făcut-o Așchiuță pe prințesa mincinoasă să spună adevărul. Autorul – sau poate e mai bine dacă spun culegătorul și tălmăcitorul – acestor povești din China, Tibet, Africa Centrală, Norvegia, Pacificul de Vest și câte și mai câte alte locuri (și timpuri) e Brad Florescu, de meserie călător și povestitor. Când, în 2019, a aflat că va deveni tată, și-a adus aminte că o carte cu povești este ca un plic cu semințe care, îngrijite cu bucuria din glas, din suflet și din gest, rodesc într-un cod moral și într-un mobilier cultural care traduc lumea pe înțelesul puiului de om și îl echipează mai bine decât orice altceva pentru călătoria prin viață. Așa că s-a adâncit în biblioteci și, cu experiența de hoinar care știe prea bine că în orice călătorie destinația nu e decât un pretext, a născut aceste două cărticele tandre, înțelepte și ghidușe, de citit la gura sobei sau la căpătâiul pătuțului, ilustrate inteligent de doi tineri și talentați artiști, Matei Alexandrescu și Ștefan Georgescu. Așa că nu ne rămâne decât să ne ghemuim în fotoliu și, cu un buchet de lumi deschise pe genunchi, să facem și noi ce-a făcut marchizul când a aflat.
O sută de ani în casa noastră, Aleksandra Litvina, ilustrații de Anna Desnițkaia, traducere din rusă de Justina Bandol, Frontiera, București, 2021
Faceți cunoștință cu familia Muromțev, care pe 12 aprilie 1902 se mută din vechea locuință de pe strada Samotioka într-un apartament dintr-o casă nouă și mare, cu portar, podele lustruite și camere mirosind a vopsea, a pap și a ceară. Se mută cu mătușă, dădacă, bucătăreasă și cățel, se-nțelege, căci la începutul secolului al XX-lea, familiile erau mari și traiul însuși era altfel, curgând în alt ritm decât acum și după alte reguli. Cum se va schimba el de-a lungul mai multor generații aflăm din această carte-călătorie care ne poartă prin meandrele unui secol complicat și în ale cărei pagini își fac loc deopotrivă aroma plăcintelor de la Crăciunul din 1914, dulciurile de la cofetărie vieneză, de pe colț, a domnului Seidler (care nu e spion!), pince-nez-ul lui Ilia Stepanovici, păpuși de porțelan și soldăței de cositor, războaie și revoluții, fabrici și uzine, propagandă, foamete, doi cârmaci dubioși pe nume Lenin și Stalin, iar mai târziu, Iuri Gagarin, radioul cu pick-up al familiei Apse, un disc cu Joe Dassin și un album cu Muzeul Luvru, un telefon Nokia 3310 și o cutie de cacao Nesquik. Pe lângă obiecte, repere în această hartă-prin-timp ne sunt fotografii și facsimile din corespondența familiei, decupaje din presa vremii și documente de arhivă, precum și vocile Muromțevilor, din generație în generație. Aleksandra Litvina și Anna Desnițkaia și-au dat mâna într-o carte cât o lume, pe care cred că e cu atât mai important să o citim astăzi, când Rusia a devenit Dușmanul cu D mare. Ca să ne dăm seama că ne-am fi putut afla și noi în locul Marusiei, la coadă la pâine, pește și petrol lampant în februarie 1919, sau în locul lui Toma, când scria scrisori de pe front în 1945. Și ca să înțelegem.
Un manual ilustrat al erorilor de argumentare, Ali Almossawi, ilustrații de Alejandro Giraldo, traducere din engleză de Otilia Tudor, Academia Arthur, București, 2023
Când media explodează alarmist de câteva ori pe zi, când rețelele de socializare fierb și, dacă nu ești atent, poți să-ți iei hate la fiecare colț de… like, când tocmai ne-am dat masca jos și cuvântul „conspirație“ încă plutește, chiar dacă nespus, în multe conversații, când la graniță e război și când în viața publică rar mai găsești câte un model de debate de calitate, parcă nu e prea devreme să înveți să argumentezi corect tot cam atunci când înveți să te speli pe dinți și să te legi la șireturi, nu-i așa? Ali Almossawi ne oferă în cartea lui un set excelent de instrumente cu care ne putem păstra curate conductele argumentative, după metafora care a inspirat ilustrația copertei, și putem afla totodată cum să depistăm greșelile de argumentare ale partenerilor de discuție – că doar nu vrem să ne lăsăm păcăliți de „omul de paie“, de „heringul roșu“ sau de apelul la o autoritate irelevantă, nu-i așa? Ali Almossawi e inginer de software, are un master la MIT, lucrează la Mozilla și a colaborat în trecut cu Harvard. Ideea cărții i-a venit acum câțiva ani, când folosea logica pentru a scrie specificații software, iar în paginile ei îl însoțesc și îl ajută iepurele, leul, cimpanzeul, veverița și alți câțiva prieteni cu blană sau cu pene, precum și Aristotel, Steven King, Lewis Carroll sau Bertrand Russell, pe care îi citează în bibliografie. Cartea e recomandată cititorilor peste 14 ani, dar eu zic că merge citită și mult mai devreme – depinde cât de mult îți place să te joci!
Supa de șoricel, Arnold Lobel, traducere din engleză de Florin Bican, Cartea Copiilor, București, 2022
Ce mi-a plăcut cel mai mult la această cărticică ilustrată scrisă acum aproape cincizeci de ani, dar la fel de captivantă astăzi ca atunci când acuarelele abia se uscaseră pe botul nevăstuicii e că șoricelul împrumută strategia Șeherezadei ca să-și scape pielea: când nevăstuica îl înhață și-l duce în vizuina ei să-l facă supă, el e mai isteț (de altfel, l-a prins fiindcă stătea cu nasul într-o carte și nu era atent în jur – aviz amatorilor!) și, în loc să se piardă cu firea, o mai ține un pic de vorbă. Îi spune, cu totul, patru povești: cu albinele și noroiul, cu cei doi bolovani, cu greierii și cu tufa de mărăcini, iar în timp ce le născocește, mintea îi merge ca o morișcă în căutarea unui plan de evadare. Fiindcă, așa cum vă spuneam, pariul e pe viață și pe moarte. N-o convinge numai pe nevăstuică – de altfel, așa cum probabil v-ați dat seama, ea era un pic cam grea de cap –, ci, cum s-ar spune astăzi, convinge întregul Univers, căci poveștile au această putere de a modela lumea, în paginile cărților și dincolo de ele. Mai mult nu vă spun, vă las să descoperiți și să savurați singuri ilustrațiile lui Arnold Lobel, traducerea ghidușă a lui Florin Bican și grafica de cărțulie de pe vremuri. Numai vă rog să nu uitați: în orice supă și în orice treabă pe care o veți face de aici înainte, presărați și un pic de poveste. Va ieși mai bună.
Împărăția fluturilor, Sibylle von Olfers, versuri de Albert Sixtus, traducere din germană de Mara Wagner, Cartea Copiilor, București, 2022
Jungendstil sau Art Nouveau e un curent artistic care a apărut în Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea, de unde s-a răspândit în toată Europa. Ca să vă faceți o idee, se întâmpla cam pe vremea când stră-străbunicii erau tineri – de mult, nu? Îi găsim motivele vegetale și tehnicile inovatoare pentru epoca aceea în pictură, în sculptură, în artele decorative, în modă sau, dacă plecăm în excursie prin țară (ceea ce ar fi tare bine!), în arhitectura unor orașe ca Oradea, Târgu Mureș sau Cluj. Și îl mai găsim în această cărticică, pe care Sibylle von Olfers a ilustrat-o diafan, cu gingășie, cu tandrețe și cu poftă de joacă, inspirând multe scriitoare de literatură pentru copii de acum o sută de ani și mai bine și rămânând în inimile cititorilor până astăzi. Vă veți întâlni în ilustrațiile ei și în catrenele lui Albert Sixtus cu bebelușii fluturi – omiduțe cu fesuri drăguțe –, cu crisalide care iau lecții de mers pe sfoară de la Libelulă, cu fluturașii Albiliță și Lămâiță și cu fluturii de noapte ca niște micuțe făclii. O alegorie luminoasă a renașterii naturii și a vieții de familie, din care cei mici află ce frumos e să ai pe spinare… o pereche de aripioare.
Cu vaporul printre stele, Matei Vișniec, ilustrații de Anda Bădulescu, Arthur, București, 2022
Instalați-vă comod pe unul dintre cele 99 999 de șezlonguri de pe una dintre cele 777 777 de pasarele ale unui vas de croazieră unic în lume sau trageți cu ochiul la viața marină de la unul dintre cele 888 888 de hublouri și hai să pornim cu Matei Vișniec, cu căpitanul Tronito și cu iluzionistul Mumulino într-o cursă nebună… până la Lună. Pe parcurs ni se vor alătura Pagalina și Cincinela – una cu părul roșu, alta cu părul verde –, a căror apariție bineînțeles că va isca o mulțime de belele, fiindcă altfel n-ar mai fi nicio poveste. Numai că fetele nu-s chiar așa de capete tripătrate și minigoale cum spune Mumulino, chiar dacă adâncțăcănite și clovnizăpăcite sunt un pic, trebuie să recunoaștem. Împreună vor trebui să salveze un spectacol de magie compromis din motive de recuzită făcută praf, dar – vorba copertei a patra – chiar e nevoie de vârful scânteietor al unei baghete ca să dai naștere magiei? Vă zic eu că nu, ba chiar e mai mare hazul cu bagheta ruptă. Și ca să vă conving să urcați pe vas, vă mai spun doar că din echipaj fac parte și un alchimist, un responsabil cu cuvintele încrucișate, un psihanalist și un multiculturalist, că veți găsi la bord o sută de tobogane, o sută de balansoare și 555 555 de tone de fructe și legume (cum, nu vă plac legumele?!). Cartea e scrisă ca o piesă, așa că cititorii mai mici se vor amuza ca la teatrul de păpuși, iar cei un pic mai măricei vor avea ocazia să descopere cum se scrie un text pentru scenă, cu didascalii și tot tacâmul. A, să nu uit: din când în când apare pe-acolo și un tip nu tocmai serios. Îi zice regizor.
O sută de rochii, Eleanor Estes, ilustrații de Louis Slobodkin, traducere din engleză de Lavinia Braniște, Arthur, București, 2023
Încă o poveste de pe vremea (stră)bunicii, de data asta una din America. După cum i-a destăinuit fiicei sale, Helena, Eleanor Estes a scris-o cu gândul la o colegă din școala primară, pe care a făcut-o în timpul Primului Război Mondial. Pe vremea aceea, America era plină de imigranți săraci, iar fetița care a inspirat personajul Wandei avea unul dintre acele nume poloneze greu de pronunțat, ajungea la școală cu încălțările pline de noroi uscat adunat de pe drumurile de țară din Boggins Heights și purta mereu una și aceeași rochie. În timp ce Peggy, Maddie, Cecile și celelalte fetițe nu conteneau să se laude cu rochițele lor, care mai de care mai noi și mai frumoase. Dar acasă… da, acasă Wanda avea o sută de rochii, fiecare de altă culoare, toate aranjate frumos în dulap. Ocazie pentru colege să pornească un joc răutăcios, în care Wanda era luată peste picior în fiecare zi, pentru că nimeni nu o credea. Eleanor Estes a scris o poveste cu parfum de epocă din care aflăm că bullyingul e mai vechi decât am fi crezut, dar că iertarea poate să vindece până și cele mai adânci răni. Ilustrațiile diafane ale lui Louis Slobodkin însoțesc lectura acestei cărticele despre bunătatea inimii care dăinuiește în timp și despre puterea nesfârșită a imaginației. Căci da, în închipuire poți să ai oricâte rochii, oricât de frumoase. Și tot ce mai vrei tu.
Imagine principală: Vera Ermolaeva, 1927
