Din când în când, Anca-Maria Pănoiu smântânește rafturile de literatură pentru copii și scrie despre ce mai e jucăuș, isteț, colorat și curajos, despre ce a făcut-o să sară-n sus de bucurie sau măcar să zâmbească.
• O istorie cu gust de kiwi, Adina Rosetti, ilustrații de Irina Maria Iliescu, Arthur, București, 2023
Dacă și tu ai fost ca mine și sperai, la grădiniță, că mașinuțele Lamborghini se ascund chiar în șanțurile albicioase ale gumei Turbo sau dacă trebuia să fii foarte-foarte cuminte ca să primești un suc de la dozator fructat-fosforescent-înțepăcios, atunci cartea Adinei Rosetti îți va stârni valuri de duioșie. Urâți, absurzi și cenușii pentru cei care i-au trăit la maturitate, dar cu gust de început și de prezent continuu pentru cei care abia făceau ochi pe lume, anii ʼ90 sunt viu surprinși în povestea „lui Ștefănescu Ada“ și a colegilor ei, care în toamnă sunt făcuți pionieri, după vacanța de iarnă se întorc la școală în România Liberă, iar în mai și iunie ies cu părinții la proteste în Piața Universității. E cu Pepsi și tuburi de Bonibon, cu Roxette, Madonna și Michael Jackson ascultați la Walkman, cu cașcaval de la ajutoare, inflație și mineri, cu Radio Europa Liberă, disidenți și golani, cu oracole și primii fiori ai iubirii. Adică așa cum ar trebui să fie orice lecție de istorie: nu băgată pe gât, ci subtilă, vie și cu oameni adevărați. Ca un pahar de suc de la dozator, cu gust acrișor de kiwi.

• Petarde și pocnitori. Poveste de sărbători, Florin Bican, ilustrații de Andrei Măceșanu, Arthur, București, 2023
„Flatulențiu Aurel era un copil model.“ Asta din capul locului se știe, / dar pagini mai târziu aflăm – drăcie! – / că premiantul nostru intra-n vrie / când venea vorba de pirotehnie. Și mă opresc aici cu ritmul și rimele, căci mi-e cam nu-știu-cum să-mi măsor puterile tocmai cu Florin Bican, care scrie în așa fel, că i-aș citi până și lista de cumpărături (pun pariu că e-n rime!). Ajunge să spun că povestea lui Flatulențiu Aurel – al cărui viciu nu era cel sugerat în nume, ci unul mult mai grav – e ca un tub cu artificii de calibru. Din care ies, cu decibeli, de toate: măscări și babaroase, termopane și mâțe de coadă netrase, bașca mărfuri de contrabandă, Toma dʼAquino, fetița cu chibriturile, ba chiar și Nică a lui Ștefan a Petrei, care între timp a upgradat de la iarmaroc la e-Bay, plus un Moș Crăciun cu nasul ascuțit și o adicție de praf de stele… așa, ca bonus pentru visători. Literar și copilărește vorbind, este ecuația chimică perfectă – adică aia care face „POC!“.

• O portocală de Crăciun, Patricia Polacco, traducere din engleză de Ruxandra Câmpeanu, Frontiera, București, 2022
Miroase a ger, a brad și a sărbătoare. Simți? Dă pagina. Fă un pas și pătrunde în lumea lui Frankie, mezinul familiei Stowell, care ține un obicei de Crăciun: în fiecare an, tatăl le aduce copiilor de departe, cu trăsura, nouă portocale parfumate sosite tocmai din Florida – câte una pentru fiecare. Iar ei le așază cu grijă pe șemineu, în așteptarea serii de Ajun. Va fi ultima pentru Frankie, dar asta încă nu știm. Deocamdată, îi suntem alături la împodobitul bradului, în jurul mesei și al focului, cu floricele de porumb, clătite cu melasă, povești și ciocolată caldă. Îl vedem când face fapte bune, dar și marea năzbâtie care se va transforma în povestea vieții lui. O poveste dintr-o vreme în care surprizele se așteptau, se cultivau și se admirau, nu se înfulecau imediat și în care Crăciunul însemna, pur și simplu, iubire. Citești, citești și mai că-ți vine să te urci și tu, prin viscol, în marfarul 628. Dar nu spre Detroit, ci spre ținutul inimilor bune, de unde ne zâmbesc Frankie și-ai lui.

• Pinocchio, Carlo Collodi, traducere din italiană de Dumitru D. Panaitescu, ilustrații de Eugen Taru, Arthur, București, 2020
În lunga lui viață de 140 de ani și-un pic, Pinocchio a murit de vreo două ori. O dată, la început de tot, când ziaristul Carlo Collodi a scris povestea așa cum se scriau pe-atunci – dar ce te faci, că cititorii au îndrăgit prea tare păpușica de lemn și l-au convins să schimbe finalul. Apoi, grav de tot, în 1940, când Walt Disney l-a însiropat mai ceva ca pe o savarină, l-a făcut pachet și l-a livrat în lume. Dar iată că istorioara netrucată și neîndulcită se strecoară cumva până în zilele noastre, când ne-am cam obișnuit cu zahărul și cu efectele speciale. Și așa îl cunoaștem pe Pinocchio sadea, căruia, în călătoria lui spre a deveni un băiețel adevărat, nimic din ce e omenesc nu-i e străin: e visător, neascultător, lacom, naiv, înșelat, rușinat, bătut, tâlhărit, înjosit, vândut, dar și ocrotit, iubit, eliberat, înțelepțit. E fiu risipitor întors și Iona în burta chitului. E puțin din fiecare dintre noi. Și bine-ar fi să-i (re)citim aventurile – cine știe, poate luăm aminte și devenim și noi un pic mai adevărați.

• Morcoveață, Jules Renard, traducere din franceză de Marcel Gafton și Modest Morariu, ilustrații de Dan Ungureanu, Arthur, București, 2023
Mâna sus cine ține cu Morcoveață! Căci în casa familiei Lepic, roșcovanul n-are viață prea bună: e trimis pe întuneric să închidă găinile, însetat, muștruluit, ba lăsat și fără oală de noapte în toiul iernii. Și, în general, cam neiubit. În povestea lui Jules Renard – inspirată, zice-se, din copilărie – pare să se concentreze, șoc și groază, ceea ce astăzi ne-ar frapa drept bullyingul bullyingului. Și totuși, Morcoveață rămâne senin, bun la inimă, iertător, ba chiar un pic șiret și cât se poate de perseverent. Ba mai poate și să se bucure din plin când se trântește în lucernă. Astăzi i-am zice „rezilient“.

• Lisabet și bobul de mazăre, Astrid Lindgren, traducere din suedeză de Andreea Caleman, ilustrații de Ilon Wikland, Cartea Copiilor, București, 2023
Uite o poveste cu nasuri. Unul, cu un bob de mazăre băgat așa de adânc, încât mai-mai să crească de acolo o frumusețe de floare. Celălalt, însângerat și apoi potolit cu doi vălătuci de vată. Amândouă, chelfănite bine într-o încăierare pe cinste. Mai apare în poveste și o mătușă visătoare, care cântă la chitară niște melodii cu versuri așa de triste, că-ți și vine să plângi. Mai apar și mere coapte-n vatră, un oraș cu o piață mare, o căsuță din cărămidă roșie și alta, mai mică, în care de-abia poți să stai în picioare, dar în care se petrec tot felul de taine și minuni. Mai apar și mutre șifonate. E o poveste și ghidușă, și melancolică. Parcă nici nu-ți vine să crezi c-a scris-o Astrid Lindgren, aceeași care a născocit-o și pe năzdrăvana de Pippi Șosețica. Ba parcă da. Ba parcă nu. Ba parcă… dacă stai să te gândești… apsolut!

• Leul din bibliotecă, Michelle Knudsen, traducere din engleză de Florin Bican, ilustrații de Kevin Hawkes, Cartea Copiilor, București, 2021
Ce să caute leul la bibliotecă? Treaba lui, câtă vreme nu încalcă regulamentul. Iar dacă dă o mână de ajutor, e și mai bine. Și dacă toarce încovrigat pe pernă la Ora de Povești, e excelent! Atât că uneori, prietenia adevărată îți cere să mai și ieși din matcă, ba dacă e nevoie, chiar să faci urât. Cum ar fi… să ragi din toți rărunchii. Apoi să pleci în lume, rănit în mândria ta de leu. Ce mai – o poveste pentru toți cei mici și mari cărora le plac leii, dar nu prea se omoară după reguli.

Imagine reprezentativă: Johnanna Stewart Mapes