Draga mea, m-ai rugat să scriu povestiri din care să afli și tu ceva despre ardeleanul molcom care sunt, mai bine zis despre cultura sau viziunea în care am fost educat și pe care tu, bucureșteanca, nu o înțelegi. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât cred că am fost crescut într-o rezervație. Rezervația cuprindea Transilvania întreagă, dar ciuntită: era una maghiară, fără sași și neapărat fără români. Mai bine zis, sașii le erau indiferenți sau cel mult dușmani terni, în timp ce românii, foarte prezenți și dușmani evidenți.
Îmi amintesc unul dintre programele artistice pe care bunicul, despre care ți-am povestit că era un domn înnăscut – păr grizonat și pomădat, mereu proaspăt bărbierit, pantofi strălucitori – și că era și un om talentat cu o memorie de elefant, care recita versuri când n-o dădea pe umor, deci un program pe care bunicul ni-l oferea la fiecare Crăciun sau István nap (ziua onomastică a lui Ștefan, cum se numea și el). Erau niște versuri diletante jumate în maghiară, jumate în română pe care le-am găsit mai târziu pe internet (dar ce nu găsești pe internet): „Ülj meg szépen a momoliga mellett,/ și nu face larmă, măi mocane.” Traducerea o poate afla oricine, eu mă rușinez că am putut asculta cu evlavie această tâmpenie. Vocea bunicului modula refrenul, adică aceste versuri plus alte câteva, le spunea patetic, de parcă prin simplul fapt că el le recită, românii vor ședea liniștiți lângă mămăliga lor și-i vor lăsa pe maghiari să se ocupe de treburile țării.
„Vai, de ce nu l-am înregistrat pe bunicul!” suna o arie melancolică a tatălui meu, care se lăsa impresionat de clubul bărbaților parfumați. Fapt e că nu am făcut asta nici după ce am cumpărat un magnetofon – pe-atunci, culmea dezvoltării tehnice.
Îmi amintesc și că a ține cu un club de fotbal românesc a însemnat trădarea însăși a principiilor noastre, mai ales dacă echipa adversă era o echipă din Ungaria. M-am mirat până la Trianon când am aflat că un coleg de clasă a ținut cu Steaua când aceasta a jucat împotriva lui Honvéd. Chiar când am fost mai mare și bunicul mai bătrân, el mi-a zis după o înfrângere a naționalei: „Na hol volt a nagy Haghi?” Adică: „Unde era marele Hagi”, al cărui nume îl pronunța în maghiară, deși toată familia era contrariată când românii nu puteau pronunța numele meu – o spuneau „Demeni” fără să știe că ny e un n moale.
Îmi amintesc cu un zâmbet amar cum în timpul unei partide de fotbal m-am certat cu un băiat român care a spus că salamul unguresc e mai rău decât cel românesc, n-am mai putut să joc, am fugit la tata amândoi, eu și fratele meu, mai mic decât mine cu cinci ani, cu lacrimi în ochi din cauza jignirii meschine. M-am mai liniștit la Revoluție când am aflat că și printre români salamul e un simbol al identității și că un om care n-a mâncat salam cu soia nu poate conduce România. De atunci, o tot conduc oameni care au mâncat destul.
Lucrurile pe care ți le spun sunt cumva mincinoase. Ne-am certat cu Liucă din cauza salamului, dar ziua următoare am jucat fotbal tot cu el. Deci inamiciția exista, dar era înecată în experiențe. Dacă ne-am certat, fiecare își flutura identitatea, când însă eram pe pace, pe absolut nimeni nu interesa asta. De atunci știu că identitatea e ceva războinic.
