– Becchino-amor! – Ce vrei, fățărit trădător?
– Mă ierți?! – I-auzi, mai vrei și-ndurare.
– Ai milă! – Iar vii ca un lingușitor.
– Da’ știi că-s drept! – Și gaju mi-e cam care?
– Buna-credință. – Tu, așa ceva, e de mirare.
– Ba, pentru tine, cum să n-am. – N-ai pic de-onor.
– Da’ ce-am făcut?! – Asta o știe un popor!
– Dar zi-mi, iubito! – Mori! Să te bată ăl mare.
– Chiar vrei să mor? – De ani, dar tot aici ești.
– Tu știi ce spui? – De ce nu mă-nveți tot tu.
– Of, să mor io! – Tu? Mă păcălești.
– Să te ierte ăl de sus! – Încă nu te-ai dus?
– De-aș putea măcar! – Da’ cin’ te ține?
– Tu, de inimă! – Vai, și-n ce chin te-am pus!
Când vântu-mi bate în pungă, plin de zel
și bani cu țârâita-mi vin de fel,
sunt slab ca vinul cu apă lungit,
nu-s un Tristan viteaz, ci-un noroit.
Cu coada-ntre picioare-n lume merg
ca javra gonită-n vânt și ploaie,
căci pentru-o amărâtă de lețcaie,
zi și noapte, cinstit, lucrez și-alerg.
Și când dă Domnul un dram de noroc
dup-atât post, niscai arginți s-agăț,
trântesc un chef și-i toc pe toți pe loc.
Că pân’ să-i am, iacă-i deja s-au dus.
N-oi sta să mă lăfăi hapsân, pe-ascuns,
Ca popii în camătă, să am de-ajuns.
Să mă-mpac, n-am cum, nici în ruptu’ capului
să-mi vină chef să fac economie:
că numa’ gându’ și-adio bucurie,
numa’ gându’ să dau banu’ ciorapului,
deja mă văd – marinar cu suflet chinuit
făr’ de-apă, da’ înconjurat de mare.
De furie, din belșug, sunt mistuit
C-amu mă duc la târg s-o vând atare.
Cu capu’ de pereți să te tot dai,
de nu-ți stă în fire, zadarnic, mă jur,
să tot visezi, banii-aceia tot nu-i ai.
E la mintea cocoșului dară ce zic,
că sincer m-am jurat, de am mințit
pe min’ mă-nșele muierea cu mojic.
